luni, 19 septembrie 2011

SONETE - SHAKESPEARE





I


Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare

iar frumuseții-un spor de dăinuire

și-n acest chip, plăpând urmaș transpare

purtându-i umbra, florii-n veștejire.

Dar tu ce-n ochii tăi îți afli rug

hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,

duci foame unde-a fost cândva belșug,

însuți vrăjmaș al dulceluit tău eu.

Tu, care ești podoaba blândă-a firii

și-a primăverii crainic de nădejde

ți-ngropi în muguri florile iubirii

și ești calicul care risipește.

Ai milă: ce-i al lumii nu prăda

cu gura gropii și cu gura ta...








II


De patruzeci de ierni când să te-apropii

și șanțuri s-or săpa în fruntea-ți blândă,

semețul strai ce azi ne umple ochii

va fi o buruiană tremurândă...

”Unde ți-e harul, dacă îți vor spune,

unde-i comoara zilelor de vlagă ?”

să nu răspunzi că-n ochi. Deșertăciune

va fi cuvântul tău și-or să înțeleagă,

slăvindu-ți frumusețea, doar o clipă

când vei rosti:”Copilul meu se cade

s-adune și prisosul și risipa,

urcând, el va ierta pe-acel ce scade”...

Aceasta să te îndoiești, se cheamă

cu sânge cald, când moartea-ți cere vamă....



MAGNIFIQUE IMAGE



III


Privindu-te-n oglindă spune-i celui

ce te repetă, că e timpu-acuma

alt chip s-aducă-n lume, de nu, jelui

norocul dus și-i lași săracă muma.

Unde-i frumoasa stea neprihănită

ce nu s-ar vrea de plugul tău arată ?

Și cine în mormânt stă să se-nchidă,

stagnând-o, a viitorimii gloată ?

Oglinda mamei ești și ea, prin tine

Aprilul strălucirii-ar vrea să-ntoarcă

iar tu, al vârstei geam vreai să-nlumine

în ciuda toamnei, tinerețea parcă...

De nu-ți sădești tiparul, în tăcere

mori, și icoana ta cu tine piere...




Zinnia orangé