duminică, 6 noiembrie 2011

SALUT MEDIOCRITATE - de Tudor Arghezi





În fiece om, la o anumită vârstă, se deosebește o preferință și o pasiune, menite să facă dintr-un om suportabil, dintr-un burghez stimat, un personaj ridicul. Înnafară de colecționarii de cutii de bomboane, de mucuri de țigare celebre, de capitaluri, de cărți și imagini obscene, pasiunea literară strică și reputații din cele mai ponderate. Tot omul e ros de un vierme și obsedat de un el însuși inexistent, de ceea ce ar fi dorit el să fie. O stare sufletească destul de cunoscută. Funcționarul dorește să fie agricultor. Agricultorul: deputat. Militarul, dezgustat de carieră, se face advocat. Cuvântul ”satir” se potrivește unchiașului pensionar sau retras, pe care viața sau ipocrizia socială l-au silit să-și astâmpere ardoarea tinereții la timp, făcând economii meschine și așteptând momentul liberator al vârstei împlinite.

Lipsă de curaj, lipsă de hotărâre și lipsă, vai, de multe. Mai toți purtăm în spinare povara insului social ce nu suntem și hrănim o speranță secretă. Și cei aleși ies învingători. Însă ei sunt puțini; cei care cad învinși, cu sunetul unui rând de oale sparte, sunt nenumărați. Pe-aceștia să-i deplângem.

Însă nu totdeauna. Când oala goală  și butia goală vin să facă discursuri asupra pivnițelor pline, e sănătos și bine ca să râdem. Pretenția și ifosul, la cei ce n-au statul să le poarte, trebuiesc lovite peste nas. Sunt măști pe care e milostiv să le lași să zacă pe unii ochi: altele în a fi smulse, și uneori și cu puțină barbă, slujesc.









Domnul C. Banu trebuie să fie unul din acei vechi tineri care au gâdilat vreodată muza simțitoare și au rămas cu veșnicul oftat în suflet. Ca profesor domnia-sa nu era numaidecât indicat să colecționeze fire de păr ilustre, scobitori de dinți sau cartoane de prăjituri. Meseria-i culturală îl împingea către literatură. Îndată ce se simți cu bani în buzunar, domnia-sa scoase o revistă, Flacăra, de care vorbeam într-un articol trecut, când, în termeni obscuri,  o declaram dăunătoare și nulă. Ce și-o fi zis domnia-sa ? ”Lipsește un judecător al literaturii , un judecător ca mine, cineva care să refac gama criticii”. E dorința mutului să domine Senatul cu un discurs.

Însă când s-a apucat să scrie, domnului Banu i s-a împiedicat limba. Ața asta nu se taie. Și a fost silit să urmeze calea furcilor caudine, a robilor care nu se pot dezlipi de stăpân și adorație.
Dar această adorație, pe care natura lucrurilor o indică, ia o formă neașteptată.

Domnul Banu, răspunde, crede domnia-sa, la  articolul nostru, și ne citează numaidecât pe Goethe ! Respectul față de scriitorii mari e un fel de profanare și ceva mai mult. Morții nu mai pot protesta; ajunge să fie mari, ca toți mărunțeii, neputând vorbi în numele lor, să se simtă autorizați a exprima părerile acelora. Ei sunt convinși că-s de o natură cu aceia, numai să fie morți. Îndată însă ce ar fi vii, contemporani cu ei, domnii Banu fac în toate vremurile mizerii și mici murdării celor ca Goethe. Când te gândești că fiece artist de valoare are câte un cerc postum pe care ar fi fost cel dintâi ca să-l disprețuiască.

Căutați în Goethe vreo frază de-a domnului C. Banu. N-o găsiți. La domnul Banu găsiți însă versuri întregi de Goethe. Domnul Banu se solidarizează cu Goethe, îl admite, e de o ființă cu el; o simte omul, ce vrei ! Căci domnul Banu nu e un profesor român; domnul Banu e o entitate, e un tip cultural, unul din aceea care, nechemați de natură în slujba culturii, nu pot să-i facă decât rău, căci n-o pricepe, sau, și mai puțin, o pricepe prost; domnul Banu e banalitatea...








De-aceea am zis în articolul meu trecut, care a lovit mai dureros decât credeam, că Flacăra servește la stricarea bunului- gust public. Educația nu poate fi decât mizerabilă în banalitate. Scriitorul cel mai mărunt, care în vârful penei lui are un reflex cât de slab de scânteie, nu de flacără, face neasemănat mai mult pentru cultură decât un papagal dresat. Domnul Banu este, nu știu cum să zic, -mi-e teamă că are să confunde necesitățile stilului cu intenția pe care nu o am, de a-l insulta - este o mâncare ce-a mai fost mâncată și revine pe farfurie în fața unui apetit cinstit. În ideația articolului cu care ne răspunde ex cathedra domnul Banu, și-a mai spălat picioarele  multă dăscălime. Cunoaștem cântecul din alte flașnete; flașneta este un instrument care nu servește arta decât pe genunchiul domnului Banu. Într-un articol atât de banal domnia- sa n-are cu ce răspunde de la sineș și ne face trei citate: unul a fost Goethe; celălalt e Eminescu; al treilea n-are decât semne de citație.

Or menținem că domnul Banu, fiind directorul revistei, evident că ea nu poate fi deschisă decât acelora care cad  subt simțirile directorului, deja constatate. Caracterul ei s-a definit progresiv cu apariția.

De fapt, o direcție este: a mediocrității. Când vom găsi o pagină bine scrisă în Flacăra, aceea se va datora împrejurărilor, nicidecum domnului Banu - căci nu se poate. Facem, în definitiv, un studiu zoologic.

E curios că domnul Banu se miră că cerem de la revista domniei - sale tinerețe.

Nici nu credem că se poate naște ceva vechi undeva în lume. Apariția unei reviste  nu credem defel că trebuie să se deosebească de nașterea unui pui de lup - și se știe că orice ființă, reproducând, cel mai des, un tip fundamental, se naște și cu o fire a ei. Ce aduce nou domnul Banu ? Nimic. Atunci ?

Numărul din urmă al Flacării are sumarul următor:
Cine strică gustul publicului de domnul Banu; articol scris până acum de o mie de ori, însă mai bine.

O poesie, Crisanteme, extrem de banală. Ceva care se intitulează Burcuș, de...Nicolae Pora ! Inutil să insistăm. Icoane din trecut, poezie banală,  Cântec, la fel.

Tăblițele unui ursuz, not de domnul Streitman, fără pretenții literare și din care cea mai lungă s-a mai publicat într-alt număr. Cum am cunoscut pe Caragiale, un articol de reportaj, datorat, zice domnul Banu, unor ”doi scriitori de talent” - articol aproape analfabet. Unei mame, poezie de-o banalitate gravă. Vidra de Mihai Sadoveanu; acest scriitor datorește accidentului de a purta un nume prea cunoscut, colaborarea la Flacăra. Aforisme și paradoxe, care trebuie să fie scrise de domnul Banu. Restul - material tot fără stil, gazetăresc.








Domnul Banu, ocrotit de câteva nume tabu, încearcă să-și facă un nume literar. Ne vom da osteneala să-l despoiem de această nobilă veleitate. Iar dacă domnia sa nu ține ce făgăduiește, noi șrim să ne ținem energic de cuvânt.

O ultimă observație: domnul Banu și-a greșit și teza articolului său. ”Direcția” la care făceam aluzie nu-i direcția domniei sale....

                                Facla, an II, nr. 49, 10 decembrie 1911
                   
                                                             Semnat: Director Mistigri





Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu