vineri, 3 februarie 2012

ALEXANDRU MACEDONSKI - NOAPTE DE FEBRUARIE



Picasso - Femeie la lumina lunii în Saint-Lazare 1901





NOAPTE DE FEBRUARIE




Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos și crud
Ca dupe-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud
Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate
Nenorocitele ființe ce se numesc : prostituate.
Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiți că mumă ți-e femeia și că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
           Precum se pune un stigmat.



Și câtă osebire este între amor și infamie,

Între cădere și cădere, sau sărutări și sărutări...
De-o parte, tainica plăcere ce se-nfășoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
O ! și cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca să aibă nici voință de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbușite,
Cu palpite pentru-oricine - cunoscut - necunoscut;
Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
Nededate încă bine cu mârșavul povârniș;
Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,
Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriș...
Lacrimi ?...Nu mai știu să plângă de o vreme-ndelungată...
Lacrimi ? Au vărsat destule ele, care nu mai plâng...
Lacrimile nu dau pâine, și nici jimbla cea uscată
Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng.


A! Civilizare ! Secol de progres și industrie,

Ai mașini de aburi duse, și cu trăsnetul te joci,
Secol  plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Împărat atotputernic, pe uscat ca și pe valuri
Îți îndeplinești menirea și nu am de zis nimic,
Dar femeilor calvaruri și poeților spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că ești mic ?



II

Viscolea cumplit afară și era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colțuri, bestiale năzuinți,
Ș-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-și arată albii dinți.
Scaune și canapele având droturi sfărâmate
Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,
Dau afară-n șomâldoace, printre pânteci scufundate,
Câlțul obosit de slujba unui loc neodihnit.
În pereți, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deștepte a dorințelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbărețe dacă vii...
Ele toate poartă-n față ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...


O femeie mai bătrână le dezmiardă părintește -

Lina este deocamdată mai frumoasă, - ș-o iubește
Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...
Însă nu disprețuiește nici pe Mimi - o nebună
Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...
Nici pe Liza, nici pe Mița, nici pe Ana - unguroaică
Care poartă sânge roșu sub o piele de nemțoaică.
Toate fetele sunt bune, și a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.


III

Zoe - fată mai brunetă - la fereastră alergase...
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoței,
Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,
Și intrară în odaie câțiva tineri derbedei:
Erau patru - între care, un vlăjgan scăpat de școală,
Care încă nu-nsemnase pe a vieții sale coală
Cu condeiul voluptăței vorba magică ”Amor”.
Mai frumos ca sfântul Gheorghe, își dă aere viteze...
Ele - repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,
El, roșind ca o cireașă, se făcea-ntreprinzător,
Și cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,
Și cu ochii mari și negri ce căutau în ochii lui,
Îi părea cum că odaia se-nvârtește, și, în fine,
Lesne poți să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul câte unul, dânșii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbra sură,
Fără-a număra cadavrul ce-l avea fieștecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru ! Și sunt tineri ! Câte patru, și din ei
Ce-și prostituie junețea la pierdutele femei,
Cangrenându-și corp și suflet cu o minte neînțeleaptă,
Se va naște viitorul, și posteritatea dreaptă.

IV

Dar din trei, uitate-n jețuri, ce mai tânără-adormise,
Însă somnu-nseninase chipul veșted și-ncruntat,
Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
Când copilul dinăuntru ieși palid, dar bărbat...
O mândrie triumfală corona frumoasa-i față,
Și din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,
Sar fi zis, de orișicine, preursirea că-l răsfață
Și că este dintr-aceia care-ajung la Capitol,
Că degrabă câștigat-a vreo victorie-nsemnată,
Că de groaza lui dușmanii au dosit-o ca mișei,
Nu ! Victoria cea mare, bâtâlia câștigată
Nu este decât podoaba tinereții, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.


Mai veni puțin la urmă un bătrân uitat de vreme,

Rămășița lui de zile ca să-și dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios și sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăției și-o găsise într-un praf.
Mai veni și o ființă cu privirile în ceață,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ți iei cu nepăsare lingurița de dulceață
Și să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.


Mai veniră...- Nesfârșită ar putea ca să ajungă

Lista celor care intră, lista celor care ies...
Primăvara, ziua crește, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.
O ! și cugetând că, poate, înjositele ființe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranțe și credințe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliței canal.
O ! și cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume
Inimi pline de iubire să le țină loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,
Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu povețile-nțelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneți-mi, e cu putință să te-oprești să nu blestemi ?

V

Lumânările scăzute șovăiau - și prin odaie
Focul ce murea în sobă c-o albastră vârvâtaie

Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.

Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...
Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate
Și va trebui, atuncea, ca să-și facă rândul ei.
Încă-n floarea vieții sale, ea ce este mai trecută,
Este însă osândită ca să fie mai pierdută,
Să se plece, mai supusă, la un semn - la un cuvânt...
O țineau de milă poate, sub acel coperământ,
Și când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,
Pe tăblițele pierzării să înscrie nume noi,
Mila, într-o dimineață, te căiește, și oftează,
Dar te ia frumos de mână, și te-aruncă în noroi.
Ea știa prea bine aceasta, și supusă la poruncă
Își urma porunca vieței într-a viciului muncă.

Iar Frineie, despletită, își făcea un piedestal

Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,
Și din tot ce îngrozește, și din tot ce e în stare
Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau să facă să tresară patimile-n amorțire
Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,
A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.
Însăși fetele pieirei o priveau cu îngrozire,
Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, și de zile și de luni;
Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...
Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs și-atuncea încă...
Inima i se schimbase în prăpastie adâncă,
Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar.
Și din care nu reurcă nici răsunetul afar'.
Unde se gândește, însă, stând în jețul ei trântită ?...
Fața ei odată mută e acuma însuflețită...
Iat-o...Pare că vorbește făr-a zice un cuvânt...
Pare c-o-nfășoară vălul unei creșteri îngrijite...
Pare-a nu mai fi femeia cu simțirile tâmpite
Și c-a tresărit cenușa într-al inimei mormânt.
Care vis o nălucește ?...Care înger o insuflă ?...
Iat-o...Se ridică, umbră...- pe când vântul care suflă
Bate-n geamuri, bate tare, și le zguduie cumplit...
Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată...
Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,
Spre clavirul ce-i zâmbește printre fildeșu-nvechit.
Degetele-i deșirate calcă clapele sonore...
Armonia se deșteaptă, lenevoasă, la-nceput,
Visătoare ca fecioara cugetând  în timp de ore,
La bărbatul ce iubește fără ca să-l fi văzut.
E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...
E murmurul plin de șoapte al pârâului duios...
E o voce ce șoptește, ca să-și uite de durere,
Un refren din câte-un  cântec simplu și copilăros.
Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă
De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...
E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,
Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin,
Și cu cât clavirul varsă note mai armonioase,
Cu atâta se fixează ochii ei deschiși și mari
Într-o ceață, pe sub care vede zilele-i frumoase
Strecurându-se întocmai ca fantasme legendare
Vede casa-i părintească și cu strașinile-i late
Pe sub care se agață cuiburile dărâmate...
Rândunelele pe-alături dau ocoale ne-ncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o privește cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.
Soarele de după dealuri cu încetul se ascunde
Și aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârtește, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la pășune trec mugind în jos, pe vale...
Clopoțeii de la capre zăngănesc voios în cale...
Scumpa ei copilărie se reîntoarce înapoi,
Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Și pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei.
Dreaptă ca o somnambulă, ea lovește-automatic
Fildeșul sau abanosul învechitului clavir,
Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
Retregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir,
Vântul scutură fereastra ! - Ea nu vede, nici n-aude !
Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc...
Ea tresare - ea renaște - geme cu accente crude,
Căci și clapele au limbă, căci și clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul ! E pierdută fericirea...
În prezent, nici chiar nădejdea, viața moartă,
                                                           și-njosirea...
În trecut era iubire, erau raze, era trai...
În prezent, ticăloșia; în trecut, un vis de mai.


VI

Începuse, făr' să știe, pe divinu Trovatore,
Operă care vorbește cu poeții-n orice ore,
Și pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte
Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte
Și când Verdi împrumută note de privighetori
Ca să zboare, dus de ele, pân' la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,
Și pătrunsă de o simțire dureroasă, dar suavă,
Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc
Din clavir să redeștepte cântecul dumnezeiesc...
Mizerere ! Mizerere ! Dănsa-n lacrimi izbucnise...
Pe octavele-amuțite mâinile-i încremenise...
Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungați...
Armonie ! Limbă sfântă, care e ș-a ta  putere
Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere
Chiar din ochii ce de ele se arată mai secați ?
Care e ș-a ta putere, tu ce-nsuflețești îndată
Chiar cadavrul unei inimi într-un piept
                                         înmormântată,
Și aci ne faci să plângem și aci, ca să zâmbim ?
Nu ești tu vreo voce dulce de prin ceruri  exilată
Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim ?
Armonie ! Limbă sfântă, limbă plină de simțire,
Tu dai cântecului aripi și-l înalți de la pământ...
Între suflete și ceruri este trăsura de unire,
Și când nu mai cânți în suflet, omul intră în mormânt.
Ea plângea...Era scăpată...Dar, c-o grea scârțâietură,
Uța se deschise-atuncea, și-njurând la dumnezei
Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,
Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...
Toți ne-avem destinu-n lume...El pe-al său, și ea
                                                       pe-al ei.




Henri de Toulouse-Lautrec - Prostituate la cină

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu