duminică, 26 februarie 2012

ANA BLANDIANA - POEZII










FĂCÂND LUMINĂ ÎN MINE

Făcând lumină în mine
Se-ntunecă în jur,
Când se apropie zorii,
La mine se-nserează
Nu pot vedea şi-n afară
Şi-nlăuntru în acelaşi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când
                              nu le găsesc.
Nimic din ce ascund nu trăieşte
Dincolo de hotarele mele.
Niciodată, niciodată nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Şi sufletul meu?
Numai pentru că nu există-n afară
Îl văd în mine-atât de limpede
                                 pe Dumnezeu?











POATE CĂ MĂ VISEAZĂ
          CINEVA


Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.








DE  DRAGOSTE

Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s
                                      condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;


Cuprinde-mi tâmplele
                           în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,


Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur


Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele...





SUFICIENTĂ  MIE



Suficientă mie nu mi-am fost
                                   niciodată,
Atârnând mereu ca un fruct
                 de o creangă în vânt,
Ca de un arc încordat, o săgeată,
Ca de propria sa etimologie,
                                  un cuvânt.

Ce-am însemnat înainte
            de-a fi fost pe pământ,
Ce sens visat de demult
            devenit speranţă uitată
Mă străbate sărind peste rând
Şi făcându-şi din mine dovadă


Şi verigă a unui mister amânat
Ca să continue diferit însă viu,
Plătind cu dobândă acelaşi păcat


Pe care ţi-l las moştenire târziu,
Ca să-l înţelegi şi să-l porţi
                               mai bogat,
Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu...






Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu