vineri, 27 iulie 2012

CESARE PAVESE - POEZII










INSTINCTUL





Omul bătrân, dezamăgit de lucrurile toate,
din pragul casei în soarele molcuţ
priveşte câinele şi căţeaua ce dau frâu liber instinctului.

Pe gura fără dinţi se aleargă muştele.
Femeia i-a murit de ceva timp. Şi ea
la fel ca toate căţelele nu vroia să ştie de nimic,
dar avea instinct. Omul bătrân adulmeca
- încă nu era fără dinţi -, noaptea venea,
se culcau în pat. Era bun instinctul.

Ceea ce place la un câine este marea lui libertate.
De dimineaţă până seara hoinăreşte pe stradă;
şi acu' mănâncă acu' doarme, acu' se împerechează:
nici măcar nu aşteaptă noaptea. Cugetă,
precum adulmecă, şi mirosurile pe care le simte sunt ale sale..

Omul bătrân îşi aminteşte că odată, ziua,
a făcut-o şi el precum câinele într-un lan de grâu.
Nu mai ştie cu ce căţea, dar îşi aminteşte soarele mare
şi sudoarea şi pofta de-a nu termina niciodată.
Era ca într-un pat. De s-ar întoarce anii,
ar vrea s-o mai facă tot într-un lan de grâu.

Coboară pe stradă o femeie şi se opreşte să privească;
trece şi preotul şi întoarce capul. În piaţa publică
se poate face orice. Până şi femeia,
care are o reţinere în a-şi întoarce capul după bărbat, se opreşte.
Doar un puşti nu rabdă jocul
şi aruncă în el cu pietre. Omul bătrân se-nfurie.






Femei pătimaşe



Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,
Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se aşează la ţărm. Spuma
Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de
lung.

Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la
mal,
Zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.
Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte,
Mai sigur ca prundişul , dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.

Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza
vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.

Străina aceea necunoscută care înota nopţile
Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-
ascunde,
A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.




Simplitate


Omul singur – care-a stat la puşcărie – se-ntoarce-
în puşcărie
Ori de câte ori muşcă dintr-un codru de pâine.
În puşcărie visa iepuri gonind
Peste ţarina iernii. În negura iernatică
Omul trăieşte între ziduri de străzi, bând
Apă rece şi muşcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viaţa renaşte,
Că răsuflarea se domoleşte, că iarna se-ntoarce
Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,
Şi focul cel bun, grajdul, şi masa de seară. Unii cred,
Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara, iată, e
liber să iasă,
Dar iepurii alţii i-au prins şi-i mănâncă la căldură
Voioşi. De nevoie se uită la ei de la geam.

Omul singur cutează să intre să bea un pahar
Atunci când dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din
faţă:
Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Muşcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure
În puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine
Nici a nimic. Şi până şi vinul miroase a negură şi-
atât.

Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulţumit
Să le ştie arate de-acum. În încăperea pustie
Încearcă să cânte în şoaptă. Revede
De-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi
Care-n august a fost verde. Îşi fluieră căţeaua.
Şi-apare iepurele şi nu le mai e frig.



Lo steddazzu*



Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.



Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.



Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.





* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.

- [ianuarie 1936] din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")







Sursă: http://www.orizonturiculturale.ro

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu