duminică, 9 septembrie 2012

FABULE - de AL. DONICI










NOROCUL ÎN VIZITĂ


Când norocul schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul
N.N.


Norocul purure de toți e blestemat
Că cine boierii nu are,
Sau cel ce nu-i destul bogat,
Toți, de la mic și pân' la mare
Găsesc norocul vinovat.
Când dimpotrivă el, ca orbul rătăcit,
În lume nicăieri nu stă statornicit;
Ci umblă-n vizite, atât la împărați,
Precum la negustori, la domni și la magnați,
Și poate mâini va fi în bordeiașul meu,
Sau în lăcașul tău,
Prea bine cititori !
Dar trebuie să fii tu singur lucrători,
Să iei aminte bine
Și vreme să nu pierzi
Când de prilejul bun favorisit te vezi:
Caci el ades nu vine.
Iar daca n-ai stiut atunci sa falosesti,
Apoi fără cuvânt norocul ocărești.

În margine de târg, era o casă mică,
Trei frați în ea trăia, ce nu spore-n nimica.
La orice se-ncerca, lor le mergea pe dos
Și-adese blestema norocul ticălos.
Pătruns de-a lor strigare,
Norocul hotăra curând să-i viziteze
Și la căsuța lor o vară să văreze.
O vară de noroc ! Cui șagă i se pare ?
De-ndată s-a văzut puternica-i lucrare:
Căci unul dintre frați fiind cam negustori,
Deși nainte el la toate păgubea,
Acum orice vindea.
Pe loc agonisi folos însămnători
Și banii aduna din zi în zi cu spori.
Al doilea din frați
Era cam cărturari;
Cetea, scria ca alți,
De pen divanuri mari;
Având însă plecare
Să intre scriitori
La giudecătoria, ce-i zic agiutătoare,
Prin a norocului puternic agiutori
Agiunsă boieri mare.
Acum mă întrebați:
Cu ce s-a folosit al treilea din frați ?
Pe el în adevăr norocul a voit
Să-l sprijine mai mult decât pe ceilalți
Și vara lângă dânsu-a stat nedeslipit.
Dar numai ce folos,
Că peste vară el tot muște a gonit,
Însă așa de norocos,
Încât nu da o dată
Să iasă mâna lui deșartă.
Plinindu-și vizita, norocul i-a lăsat
Pe unul boierit, pe altul prea bogat ;
Iar al treilea norocul blestemând
Mă rog să giudecați de mai avea cuvânt,
Și oare nu era el singur vinovat ?











OCHII ȘI NASUL



Urma cearta dinioare între ochi ș-un nas vecin,
Cui din doi după dreptate ochelarii se cuvin ?
Advocat se facu limba și pe nasul apăra,
Iar urechea, prezidentul, a ei ziceri asculta.
Atunci limba, cu talent,
A zis către president:
- "Dreapta pleacă-ne ureche,
Să auzi dovezi o mie
Prin înscris și mărturie,
Cum din vremea cea mai veche,
Neam de nas tot necurmat
Ochelarii a purtat.
Și-i se cade cea moșie
Trecută-n paragrafie."
O comisie de mazili,
Rânduită chiar pe nas,
A găsit c-între movili
Brazda ce-ochelarii a tras:
- "Tribunalul va ierta
Să pot pilde arăta:
Fața dacă ar fi rămas,
De-ntâmplări, să n-aibe nas,
Cine ar fi acel măgar
Ca să poarte ochelari ?
Din aceste lămurit
După legi am dovedit:
Cum că pentru nas anume
Ochelarii s-au urzit,
Ș-ochelarilor în lume
Post pe nas s-a rânduit !"
La această limbuție,
Bravo-n sală a răsunat,
Iar nasul de bucurie
De trei ori a strănutat !
Dar ghibacea noastră limbă
A ei sistemă o schimba
Și chiar pentru altă parte,
Paragrafuri tot din carte
Așa vederate a scos,
Că a dovedit pe dos,
Fără nici un pic favor
Nici prepus de strâmbătate,
Cum că ochii au dreptate
Preste ochelarii lor.
Dar urechea, care-n fapta
A limbei a înțeles
Mituire în proces,
Hotărâre-ncheie dreaptă :
- "Nasul drit de proprietar
Aibe preste ochelari,
Ochii să vor margini
Pre ei numai a privi !"









ÎMPĂRȚEALA




Având tovărășie
La o negustorie,
Câțiva prieteni pe viață
Au câștigat mulțime de bani gheață.
Și adunându-se la casa lor obștească
S-au apucat folosul să-mpărțească.
(Dar sunt cam rare împartele
Fără gâlceve, sau smintele.)
Și-ai mei prieteni buni, câștigul împărțind,
S-au întărâtat la sfadă.
Când, iată ! deodată,
Aud strigând:
- "Săriți ! săriți ! foc ! casa arde !"
- "Lăsați și ne vom socoti pe urmă;
Dar trebuie să știți că mie mi se cade
Din cea de față sumă
O mie încă și mai bine",
A zis dintre tovarăși unul.
- "Iar mie în tot bunul
Vreo doua mii mi se vine",
Le zice lor un alt.
- "Aidem însă !" - "Ba stați,
Și dreaptă partea-mea îmi dați",
Strigară celalalt.
- "Da pentru ce ? Și cum ? ..."
Sfădindu-se așa, prietenii văd fum
Cu pălălaie-n casă,
Și neputând să iasă,
Au ars ei toți, cu bani, cu tot.

Aici a zice pot:
Că la un rău obștesc, când cere trebuința
Ca să-l întâmpinăm puind unit silința;
Adeseori pierim obștește.
Când fieștecare
Strigând cu gura mare,
La interesul său în parte ațintește.








FRUNZELE ȘI RĂDĂCINA



Întro zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbra răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănțuiau
Și cu zefirașii astfel se șopteau:
- "Dulce e viața frunzelor, când ele,
De roua lucinde, mândre, tinerele,
Lume înverzesc
Și o răcoresc.
Călătorul pașnic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbur el stă
Rapaos de-și dă.
Mândre fețișoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastra hora să întindă;
Și cel păstoraș
Le cânta de jale-n al său fluieraș.
Iar la primăvară, chiar privighetoare,
Cântăreața văii, ce fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfățat
Și ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăulește,
El pe frunza verde întâi o numește;
Însuși zefirașii, voi ne legănați
Și ne dezmierdați."
- "Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
- Frunzelor le zise un glas din pământ -
Despre rădăcină vreun bun cuvânt ?"
- "Cine-i rădăcina ? Și cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici să-nsămnează ?"
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
- "Rădăcina face arborul să crească,
Și peste tot frunzișul să renască,
Le răspunse ea.
În alt chip ființa voi nici ați avea.
Să țineți dar minte
Aceste cuvinte:
Viața vegetală,
Viața socială,
Totul atârnă,
De la rădăcină."






ÎNȚELEPTUL ȘI MAGNATUL




Un înțelept odată ședea cu un magnat
La sfat.
- "Tu care cunoști lume
Și-n inime cetești,
Te rog să-mi lămurești
De ce-n societăți alease mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezești
Nepotriviți și seci ?"
Așa pe înțelept magnatul întreba.
Iar el răspuns îi da:
- "Societățile au soarta potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Și nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
In ea s-au așezat."

Cercând cu scumpătate
A fabulii sujet,
Găsești c-avea dreptate,
Acel om înțelept.
Și cum să se numească
Gurlii mădulari,
Ce nu știu să vorbească
În societăți mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alții,
Mai ispitiți bărbați,
Să facă vreo lucrare ?







PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL


"Iubite verișor,
Pe unde-ai mai umblat ?"
Prieteșugul pe amor
Văzând l-a întrebat.
- "Umblat-am fără de cruțare
Și un amorezat măcar nu am aflat."
- "Și eu am străbătut pustiile sub soare,
Dar n-am putut afla prieten de crezare."
- "De ce dar oamenii ne dau numiri străine:
Dorința împlinind prin mine
Și înțelesul lor prin tine ?"















Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu