duminică, 7 octombrie 2012

IONEL TEODOREANU - fragment din MASA UMBRELOR




     




               CEASUL UMBRELOR

Și iată că ceea ce n-a fost (odată) decât o vorbă către profesorul Ibrăileanu („ Am stat la masa umbrelor”), spusă în treacăt, nu mai mult și poate nici altăceva decât răspuns la întrebarea:„ Ce faci, domnule Teodoreanu ? ” - devine realitate în această carte; iar ceea ce a fost (odată) realitate zilnică, Iașul (lângă Nicolina), murdar, provincial, colbăit, apăsător, cu oameni cam decolorați și vagi în cenușiul încă deluros al începutului de stepă, dar foarte năzuroși și prepuielnici, uneori cuprinși de pâcle și de neguri, totuși dulci și cumsecade la adicăte, având printre ei și un mănunchi de alții, adânci aceștia și nemaiîntâlniți prin alte provincii, în frunte cu umbra rembrandiană a profesorului Ibrăileanu și cupola de tăceri cu raze a lui Conu Mihai (Sadoveanu), - devine numai cuvânt: a fost.

A fost odată, pe malul urât al Bahluiului, între dealuri luminoase, având în el nume de răsunet lung în amintire: Tătărașul, Bolta rece, Beilicul, Manta Roșie, Doi Peri, Trei Ierarhi, Golia, Cetățuia, Vișan, Sfântul Sava, Galata, Repedea, Casa Pogor, Casa Pavli, Casa Cocriță Cazmir, Casa Șendrea, Via Șeptilici, Via Cătănescu, Villa Greierul, Barnovski, Hlincea, Rivallet, Perjoala...


Cât scrum al marii arderi moldovene !


Căci pentru mine Iașul (în care nu mai am decât morminte), nu e un oraș în spațiu (ca oricare altul al țării, pe care să-l ajung oricând cu trenul și cu pasul), ci un oraș în timp, pe care nu-l mai pot afla decât ochii închiși și mâna orbului.

Iașul nu mai e
acolo, Iașul e atunci.
De aceea, de la o vreme nu l-am mai numit Iașul, sau „ bătrânul nostru Iași”, cum îl revendică poetic moldovenii, - ci dulce Târgul Ieșului, cum nu-i spun decât eu.

Dar să nu crezi, cetitorule, că în aceste cuvinte e o alintare lirică, o singularizare epitetică, sau un manierism moldovenesc. Nu. E o moarte.


Ibrăileanu nu mai e.
Umbra lui Sadoveanu nu mai coboară din dealul Copoului spre redacția Însemnărilor literare sau a  Vieții românești, ca o Arcă a Moldovei, pe sub teii umbrei lui Eminescu.
Bătrânul Philippide nu mai răsare la fereastra casei din Kogălniceanu cu capul lui de motan năzdrăvan, adevărat astronom al filologiei, stând între cuvinte cum ceilalți se pustnicesc în stele.
Pe ulițele bătute de pasul săltăreț al lui  Topârceanu, cresc numai ierburi, numai bălării. Pușca exactă a amarului umorist nu mai vânează ciori; nici pana, rime. Croncănesc castanii și salcâmii. Răsună ulucele. Bat cânii.Uuie vânturile.

„ Iar când nori-nvâluiesc
Alba nopții Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă”.

Cerdacul casei lui Calistrat Hogaș, tot de pe Kogălniceanu, cam peste drum de casa lunarului Philippide, - nu se mai umple dis-de-dimineață, trosnind și scârțâind, de făptura mitologică a moșneagului cu castravete de chihlimbar în gura mustăcioasă și bărboasă, și fumegare ca de pâcle,  care din cerdacul lui era vecin cu Ceahlăul și cu toate mănăstirile din vale, de la Durău până la Râșca.


Stejărel Ionescu e atât de uitat, încât numele lui astăzi nu mai îndrumă decât pe inițiați sau specialiști spre
Domnul de la Murano, pentru ceilalți rămânând în arhiva Ioneștilor: unul dintre.

Cei care-au răsunat coral în Viața Românească, ascultați de o țară și de un timp, au fost odată numai. Iar orașul vieții, amintirii și mormintelor lor e dulce Târgul Ieșului.
   Ard flăcări ca în noaptea Învierii. Dar sunt candeli.
   A sunat ceasul umbrelor la hotarul vieții.

„...
Că trece aceasta ca fumul pe pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat, cu pânză se înfășură, cu pământ se acoperă”.


    DIN FLOARE S-A NĂSCUT UMBRA

Dintâi a fost zarzărul de la fereastra bunicilor, și abia apoi fetele de la atâtea uitate ferestre ale  tinereții din dulce Târgul Ieșului.

De atunci, de la bunici, zarzărul a înflorit de multe ori în  paginile mele, începând cu ale Uliței Copilăriei, Medelenilor și apoi cu încă ale atâtor încercări de a-mi ucide moartea.

Unora le-a fost drag acel pom în floare. Dar urzica altora a zâmbit cu dinți.

Zarzărul literaturii mele nu e metaforă sau obsesie în floare (cum crede oțetul bieților deștepți), ci dorul de zâmbet al unei grele melancolii.

Iată începutul: Într-o dimineață (la ceasul sprinten al storurilor ridicate de mâna bunicii), m-am deșteptat în patul meu de nepot la bunici cu o iluminare, cu un fel de înec al văzului și al respirației. Zarzărul de la fereastra bunicilor înflorise peste noapte, răsărind o dată cu zorii, nou. Raiul începea cu el, sub cer albastru, în murmur de albine.


(Când au zărit marea, grecii epopeii au exclamat : „ Thalassa !” dăruind urmașilor, în această strigare homerică,
mirarea mării. Căci marea e mai cu seamă o mirare a omului depășit).

Zarzărul de la fereastra bunicilor a fost întâia mea mirare. Descoperisem primăvara (această fată de  floare).

M-am prefăcut deci că-s bolnav (cu tuse, junghi și crampe), și cu încuviințarea în doi peri a bunicii, nu m-am mai dus la școală. Bunica a descuiat dulapul cu
spițerii și scoțând de acolo tot felul de  șipuri m-a doftorocit, oprindu-mă de la mâncare.
Așa mi-am ispășit o zi întreagă mirarea zarzărului înflorit.

Dar cum albise de floare ? Și când ? Cu o zi înainte, abia luat în seamă, nu era decât repetarea aceluiași vechi pom de lemn ruginit de muguri la  străvechea fereastră a bunicilor. Ei și ? Treaba lui !
(În anii de până atunci primăvara nu venea decât pentru copilul din mine, cu maidane înverzite pentru suitul zmeelor, bile, arșice, capră, poarcă, oină și alte spaime ale mamelor care cârpesc mereu; apoi cu fructe verzi, ciordite de oriunde, prometeic,  și mâncare orișicând, temerar; cuiburi pentru cățărat și scotocit, cu praștii și cu alte multe și mărunte asemenea; - adică o primăvară cu izbucniri în afară, în faptele copilăriei, nu o primăvară pentru legănarea de corabie lăuntrică a inimii.)
Așa că zarzărul din ajun, ruginit la fereastra bunicilor ca în toți anii, nu spunea nimic nou copilului primăverilor de până atunci.
Acum însă, în dimineața de argint a tinereții,  fostul pom de lemn era lumină în floare, încântare, bătaie de inimă, - început îngeresc al fetelor pentru proaspătul adolescent.

Am uitat de toate: de liceul cel de toate zilele, de foame, de prigoana medicală a bunicii, - stând mereu la fereastra zarzărului, în parfum, în soare dulce și în zori de petale, cu sufletul acoperit de zâmbire: cu adevărat fericit.


- Tare mai ești bolnav ! ofta bunica, dând din cap. Să chem popa să te împărtășească.


Nici un zarzăr n-a fost mai fraged în lumină, mai copilăros în parfum, mai ceresc în mirare, decât cel înflorit la fereastra casei bunicilor, sub ochii  nepotului care nu s-a dus la școală, care n-a mâncat și care era plin de urgia oleaginoasă a untului de rițină.

Acel zarzăr (deși vecin, obraz în obraz cu nepotul) nu aparținea pământului. Venea din puritățile cerului, din nebuloasa depărtare a Căii Laptelui, adus ca de legănarea unui scrânciob, oprit fâlfâitor de alb la fereastra veche a casei dintre brazi.


Numai în somn (uneori), amintirea sfâșietor de fragedă a fetelor moarte de timpuriu, dă inimii astfel de atingeri.










Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu