marți, 30 octombrie 2012

OAMENI CARI AU FOST - de Nicolae Iorga




VASILE PÂRVAN

28 sept. 1882 - 26 iunie 1927



Prin dispariția lui Vasile Pârvan, cultura românească sufere una din cele mai grele pierderi, mai mult decât aceasta: una ireparabilă. Nu se va găsi nimeni care să unească darurile cele mari adunate în cel care așa de răpede părăsește o glorioasă carieră: cunoștinți arheologice și istorice de o imensă bogăție, o râvnă nesfârșită alături de cea mai sistematică muncă, grija de cel mai neînsemnat detaliu alături de îndrăzneala celor mai înalte ipostaze.


Toate făceau din el un arheolog, privit ca egalul oricui, în străinătatea cea mai cultă, înfățișează mai cu autoritate acest domeniu. Dar, inaugurând și conducând cu un prestigiu atât de incontestabil o nouă eră în istoria veche și preistoria țărilor noastre, el era încă mai mult.
 

Talentele lui de organizator erau excepționale. Dovadă, cele două frumoase publicații periodice pe care le-a dăruit științii mondiale. Dovadă, mai ales, crearea unui învățământ al arheologiei din care a ieșit o întreagă pleiadă de tineri erudiți cu cari orice nație s-ar putea mândri.
 

Era și un scriitor de mari însușiri, căruia nu-i era teamă de nici una din cutezanțele modernismului care-l încânta.
 

Fără a fi un filozof în sensul specialiștilor, mintea lui superioară obișnuia să răscolească problemele mari, care pe atâția din noi ne încremenesc în atitudinea unei  reverențe tăcute. Era unul din șefii tineretului, asupra căruia avea o aproape mistică influență. Cuvântul lui cu profetice penumbre era primit în aceste cercuri ca al unui oracol.


Și idealistul convins, cu gâcirea supranaturalului, va fi el oare azi, în stăpânirea tainei grozave care ni-l răpește așa de curând ?


(1927)











ALEXANDRU PAPIU - ILARIAN


27 sept. 1827 - 23 oct. 1877



AMINTIREA LUI PAPIU ILARIAN


Departe, într-un sat ardelean, se sărbătorește foarte modest amintirea lui Al. Papiu Ilarian.


O epocă interesantă a istoriei Ardealului învie la rostirea acestui nume. O țară neliberă. Mase țărănești care abia și-au câștigat drepturile politice. Intelectuali crescuți cu sacul de mălai și bucata de slănină adusă de părinți de acasă, în școli care sunt o sărăcie plină de suflet. Casele fruntașilor acestui popor sunt ca ale unui preot de sat, goale și curate. Oameni de frunte călătoresc, în căruță, pe cergi. Mândria cea mare e să știi carte, să te așezi astfel alături de căpeteniile neamurilor mai favorizate de soartă. Înaintea nimănui nu se ridică mai respectuos pălăria decât înaintea profesorului, a scriitorului, care impune, în hăinuța lui ieftină, pentru ce este în comoara minții lui. Când trec munții, acești oameni vin  la noi ca niște cenzori aspri de moravuri, ca niște judecători incoruptibili, ca niște preoți neînfricoșați ai idealelor înalte și întregi. Prietenul lor este omul de  bine, cât de modest; dușmanul lor e orice trântor care se lăfăiește în binele nemeritat.
 

Am avut și eu dascăli de aceștia.


Așa era în Ardealul lui Papiu Ilarian, acum trei sferturi de veac.


1927














Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu