luni, 10 decembrie 2012

ROMÂNIA PITOREASCĂ -de Alexandru Vlahuță










ÎN MUNȚII NOȘTRI

PE ARGEȘ. CURTEA - DE -  ARGEȘ





De mânecate pornim călări din Câineni pe drumul neted ce se lasă, șerpuind printre colinele plaiului Loviștea, în valea mândră și bogată a Topologului. Trecem prin șirul lung de sate ce-și aștern livezile și holdele pe poalele trăgănate ale muntelui Cozia, și pe la amiază scoborâm în Sălătruc, sat de cherestegii și drăniceri, așezat între păduri de brad pe apa Topologului, ce izvorăște de sub pripoarele Făgărașului, taie-n lung toată partea muntoasă a județului Argeș până-n măgurile Pleșoiului și se varsă în Olt, puțin mai sus de gura Luncavățului. Pe valea asta, în satul Bălcești, s-a născut, acum optzeci de ani, Nicolae Bălcescu, unul din cei mai mari scriitori ai noștri, înflăcăratul patriot de la '48 și neîntrecutul povestitor al celor mai glorioase zile din viața neamului nostru.



De la Sălătruc lăsăm drumul mare ș-o luăm oblu, pe cărări de codru și pe scursuri de puhoaie, peste  culmea Comarnicului, care se desface din muntele Negoiu, cel  mai înalt vârf al Carpaților noștri (2.547 m.), și-și întinde spinarea ca un zid despărțitor între cele două văi frumoase și rodnice ale acestui județ: valea Topologului și valea Argeșului. Pe la toacă sosim în satul Căpățâneni. O dulce boare adie dinspre miazănoapte. Câțiva nori albi își lunecă umbrele pe desișul verde al codrilor. Freamătă valea de vuietul morilor și-al hierăstraielor . În apropierea acestui sat, între doi munți păduroși, pe vârful unei stânci uriașe deasupra râului argeș, stă singuratică, pustie și dărăpănată „Cetatea lui Vlad Țepeș”, la zidurile căreia se zice c-au muncit, ca salahori, boierii târgovișteni, răzvrătiți împotriva cruntului domn. Tot pe valea asta, puțin mai jos, în dreptul satului Poenarii, se văd dărâmăturile palatului domnesc zidit de Țepeș-vodă cu aceiași salahori. Pe vremile acelea de bântuire și de jaf, aici, în locurile acestea depărtate și sălbatice, în ascunzătorile acestea  păzite de întunecoasa desime a codrilor, își închidea vajnicul voivod soția și averile, iar el se lăsa cu oastea la câmp și sta vitejește în calea vrăjmașilor ce ne călcau hotarele.



În amurgit sosim la Curtea-de-Argeș. Cine-ar mai zice azi că acest orășel retras, liniștit, cu căsuțele lui  joase, împrăștiate pe coasta unui deal, a fost odinioară capitala țării ! Nimic - nici măcar ruinele nu i-au mai rămas din vechea-i mărire. În jurul Bisericii Domnești, unde se odihnesc oasele primului nostru voievod, Radu  Negru, de-abia se mai văd din bălării urmele vechiului palat al Basarabilor. Și totuși, călători din toate părțile lumii se abat cu drag prin părțile acestea. Ei vin să vadă minunata zidire ce întrupează visul voievodului-artist de-acum patru sute de ani. În mijlocul unei lunci, ce se  așterne puțin mai în sus pe malul stâng al Argeșului, la poalele Carpaților, ca din vrăjirea unor basme, răsare uimitor de frumoasă, cu turlele ei zvelte aurite, încinsă de brâie albe sculptate în piatră, strălucitoare ca un juvaier,  mândra biserică a Curții-de-Argeș. Ridicată pe la începutul veacului al șaisprezecelea de înțeleptul și cuviosul  domn Neagoe Basarab, stricată apoi de vreme, de foc și de cutremure, ea a fost din nou întemeiată și împodobită după vechile-i izvoade (...). Zidită toată în piatră, îmbrăcată ca într-o rețea de sculpturi migălite cu o mare măiestrie, clădirea întreagă pare c-ar fi dintr-o singură bucată, și, ori din ce parte-o privești, îți înfățișează o desăvârșită armonie de linii și de proporții. E fără îndoială una din  cele mai frumoase biserici ale Răsăritului creștin. Vechea legendă spune că meșterul Manole, pentru ca s-o poată isprăvi, a trebuit să-ngroape de vie în zidurile ei pe buna și scumpa lui soție, vrând înțelepciunea poporului să ne arate cu aceasta câtă jertfă și tărie de suflet se cere unui om ca să poată duce până la sfârșit o așa de grea, o așa de măreață și minunată lucrare. În fața bisericii, pe partea cealaltă a drumului, e vestita și binecuvântata cișmea, numită „Fântâna lui Manole”.



Puțin mai la deal, în marginea luncii, e așezat palatul episcopiei de Argeș, reînnoit o dată cu biserica. De la  una din ferestrele acestui palat îmi las privirea-n jos, pe valea adormită sub farmecul lunei. Noaptea e limpede și răcoroasă. Peste toate domnește o liniște care te-ndeamnă la visuri. Numai Argeșul, călător fără odihnă, trece  hăulind pe spintecătura văilor, și undele lui vorbesc într-una,  când mai tare, când mai încet. Vorbesc undele lui de măreția și frumusețile Negoiului, din coapsa căruia au izvorât, de codrii deși, adânci, nestrăbătuți, unde fiarele șed fără frică tolănite-n luminișuri ș-ascultă ca omul cântecul privighetorilor, unde mușchiul e moale ca perna de  puf, și izvoarele, albe ca spuma laptelui, și brazii așa de-nalți, că-ți cade căciula din cap când stai să te uiți în vârful lor. Vorbesc undele Argeșului de strășnicia stâncilor de la Chei, pe care le-au biruit și le-au lăsat în urmă ca pe niște cetăți dărăpănate, vorbesc de comorile pământului acestuia îngrășat cu sângele atâtor viteji, de mândrețea plaiurilor, de rodnicia pășunilor și holdelor pe cari le scaldă, de turmele pe cari le-au adăpat, de chiotele ciobanilor și de tânguirea dulce-a doinelor, pe cari le-au  ascultat cu drag în lunga și zbuciumata lor călătorie. Trece  bătrânul Argeș devale, îndoindu-și albia spre răsărit, pe lângă Pitești (...) de-aici, din ce în ce mai potolit,  se lasă în largul neteziș al câmpiilor, și, după ce-și trage în matca-i nisipoasă din stânga Neajlovul și Glavaciocul, din dreapta Vârlsanulu, Râul Doamnei, Sabarul și Dâmbovița, abate spre miazăzi, taie șesul Ilfovului și merge de se  torană-n Dunăre, în dreptul Olteniții.




Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu