sâmbătă, 22 decembrie 2012

URSITORILE - basm popular românesc


http://laclo.l.a.pic.centerblog.net/dd66003a.jpg



Pentru că noaptea-i lungă și nepoții  au luat vacanță.....vă spun un basm...potrivit și pentru cei mari și pentru cei mici, un basm popular românesc cules de G. Dem. Teodorescu.


4975968__24 (276x400, 202Kb)




URSITORILE

A fost odată ca niciodată; când se potcovea puricele cu nouăzeci de oca de fier, cu nouăzeci și nouă de oțel și se suia pe aripa vântului până-n slava cerului de ne-aducea povești multe și multe snoave băbești !

A fost odată un băiețandru, făr' de tată,   făr' de mamăși  făr' de rude. Din pruncia lui se pomenise la o târlă; vara păștea oile pe munte și toamna se scoborau la baltă, ca să ierneze.


Așa azi, așa mâne, băiatul s-a făcut mare și, când a ajuns flăcău de-i mija mustața pe buze, într-o zi baciul îl chemă și-i spuse:

- Ascultă, Gheorghe, ce am să-ți spui. Tu pân-acum ai fost argat. D-aci-nainte, te fac cioban, în locul răposatului Vasile. Știi cum cheamă pe câni, te pricepi la mulsul oilor și nu ți-e frică de fiare. Am să te pui la strungă, să te deprinzi cu strânsura laptelui, cu-nchegarea lui, ca să se facă brânză și cu tot rostul stânei. Na cinspre'ce zloți, du-te la târg și cumpără-ți caval, opinci, chimir și amnar.


Flăcăiandrul luă banii și porni spre târg, întrebând pe unii-alții care e drumul într-acolo. Fiindcă ocolise, îl apucă noaptea într-un sat. Și...unde să mâie ?, că nu știa de niciunele. Trase și el la o casă și ceru să-l găzduiască.


- Bucuros, băiete ! îi răspunse țăranul, dar mi-e nevasta lăuză numai de trei zile ș-astă seară sunt ursitorile. N-am loc în casă, că doarme la noi și mama-moașă. Dar  poți să te culci afară pe prispă, de nu ți-o fi cam răcoare.


Lui Gheorghe nu-i păsa de lăuză, de ursitori, de moașă:
 
- Foarte mulțămim, jupâne; e bine și pe prispă, că nu dorm io mai bine la târlă. Nici cald, nici frig, potrivit. Și să dea Dumnezeu bine, că io plec până-n ziuă.

- Să dea Dumnezeu. Noapte bună.


Ciobanul, cum puse capul jos, și adormi, ca tot omul fără de grijă. Ăi din casă se ospătară binișor, întinseră masa pentru ursitori și se culcară liniștiți.

Pe la miezul nopții, Gheorghe fu deșteptat de niște fâșieturi. Simți ca un vântuleț trecând pe lângă dânsul și-ndată auzi șoapte:

- Fata asta să fie norocoasă !
 
- Și să trăiască nouăzeci de ani !

- Și să ia de bărbat pe ciobanul de pe prispă !

Atât și nimic mai mult. De n-ar fi fost deștept, i s-ar fi părut că visează. Mai ascultă la fereastră, ș-auzi răsuflarea grea a ălor dinăuntru, că dormeau duși, să fi tăiat lemne pe dânșii. Se culcă din nou, dar nu i se mai lipi somnul de ochi. În gânduri se frământă până mai spre ziuă, că-și zicea el în sine: „D-o fi fost glasul ursitorilor, apoi trebuie să treacă atâția ani până s-o face de măritat broasca asta de fată; atunci io, om copt la vârstă, am s-o iau de nevastă; și oricât aș socoti să mai trăiesc, tot o să rămâie văduvă, că nouăzeci de ani doar n-o s-o mai duc de aici înainte. Decât una ca asta, ia s-o agăț io într-un par, ca să-nghețe acolo ori să-i scoată ciorile ochii !”

Tocmai se-ngâna ziua cu noaptea, când somnul e mai dulce. Deschise ușa și se pomeni-n casă. Toți dormeau ca niște bușteni. Atunci el - nici una, nici două - puse mâna în copaie, înhăță copila de scutece, ieși binișor în curte, o-nfipse într-un  par de gard și o porni la sănătoasa. Până să se lumineze de ziuă, și ajunsese la  târg.  Cumpără ce-i zisese baciul și, împreună cu alți ciobani din partea locului, se întoarse la târlă.


La sat, lăuza se deșteptă-n lătratul cânilor și strigă pe moașă:


- Mamă-moașă; mamă-moașă, ia mână pe omul meu să vadă ce e afară, că se dau câinii ca la urs....

- Doarme, măiculiță, dar să văd eu ce este.

Când ieși afară, câinii casei, cu ai vecinilor din sat, hălălăiau care mai de care la un par, că-n vârful lui se vedea mișcând ca o momâie ce orăcăia parc-a copil, parc-a altă lighioaie.

 
Moașa-și făcu cruce și-și scuipă în sân. Alergă la copaie, dar ia copila de unde nu e. Atunci se domiri ea ce se află-n par. Sculă pe tatăl fetiței și amândoi se nevoiră s-o scoboare d-acolo.

- Dar bine, mamă moașă, așa fac ursitorile ? Iau copiii din casele oamenilor, ca meazănoapte ?
 
- De, măiculiță ! Asta nu mi s-a mai întâmplat, de patruzeci de ani de când moșesc !

Vestea se răspândi-n tot satul și fiecare vorbea cum se pricepea: ba că e o minune, ba că o să fie cu noroc, ba că n-o să trăiască. Și-i rămase numele „fata din par”, iar la  ceafă avea ca semn o roșeață, din zgârietura lemnului: d-aia crede lumea că acela care are semn în ceafă e om norocos.

Trecuseră ani la mijloc și ciobanul nici că-și adusese aminte de ce făcuse. Nu știa nici cum îi zice satului, nici cum cheamă pe țăranul cu fata. În vremea asta baciul murise și-l lăsase pe el stăpân peste turme și peste stână: ajunsese mai chiabur decât toți mocanii din partea locului.


Într-un an, iarna fusese grea și lungă. Haitele de lupi urlaseră ziua și noaptea.
 
Dintre oi,
                      Multe fuseseră mâncate,
                      multe rămăseseră mursicate.


Ba, pe lângă toate, mai zăcuseră și vara de gălbează. N-avea-ncotro baciul Gheorghe: trebuia să cumpere altele, ca să-și plinească numărul.

Se duse la târg într-o sfântă duminică. Acolo lume multă și vite berechet. Văzu un pâlc de oi, văzu altul, dar niciunele nu-i plăcuseră ca ale unui țăran venit cu berbeci și cu miele, ca din ce-o vinde să cumpere d-ale casei. Intrase-n vorbă și...dura-vura la tocmeală.
 
- Ba ți le las cu-atât...

- Ba să mi le dai cu-atât...

- Ia-le, că sunt bune de prăsilă și-o să-ți pară rău.

- Prea-mi ceri mult, că sunt altele mai ieftine.

Atunci fata de colo:

- Ci dă-le, tată, ca s-avem și noi vreme să mai târguim câte ceva. Știi ce zice mama: tocmeala dintâi n-o mai găsești pe urmă...

- Are dreptate fata ! Lasă-le cu-atât și hai noroc să dea Dumnezeu !

- Noroc să-i dea ei, că cu ce-oi prinde după vite o să-i cumpăr d-ale zestrei. Peste un an-doi, parcă mă văz cu pețitorii-n casă.
Pân-atunci se mai sporesc și oile.

- Cum văz io, mai ai din ele ș-acasă.

- Păi mai am câteva.

- Atunci nu mai cumpăr nimic. Să mi le dai pe toate.

- Cum pe toate, creștine ? Atâtea-am adus, atâtea vânz !

- Nu zici că le dai de zestre fetii ?

- Ba da !

- Atunci ce mai așteptare, ce mai pețitori, ce mai bătaie de cap ?
Vorbă multă sărăcia omului ! Decât să mi le vinzi p-astea și la anul să vii cu altele, ia să mi le dai pe toate cu fată cu tot, și noroc să ne dea Dumnezeu !

Fata se făcuse roșie ca sfecla, iar țăranul se scărpina-n cap, neștiind ce să-i răspundă.


- Dar ciudat mai ești, vericule ! Cum o să-mi mărit io fata, așa tam-nesam, pe negândite, la târg și fără știrea nevestii ? D-asta o să se mire tot satul !

- Mire-se, nemire-se, io așa zic că e mai bine.

- N-auzi, creștine, că e fata cam mică ?

- C-un an ori doi, n-o să se facă mai mare. Ș-apoi de ani o fi mică, dar o văz voinică !

- Toate bune, dar nici nu suntem gata, că d-abia acum venisem să târguim câte ceva.

-Târgul e mare-mare, și se găsește oricând. Să-ți dau io de cheltuială și cumpără ce vrei.

- Ci mai încet, vericule, mai încet. Ce atâta zor, că doar nu vin tătarii.

- Știu io ce știu de mă zoresc, că n-aș vrea

                 să-mi treacă vremea de-surătoare,
                 ca să m-ajungă vro ursitoare !

- În sfârșit, fără știrea muierii nu se poate !

Se-nvoiră să ia ce-or lua de la târg și să plece cu toții la sat, ca dup-o zi-două să fie nunta, de s-o învoi și muma fetii. Așa și făcură.

Acasă, toate se nemereau de parc-ar fi fost un făcut. Fetei îi plăcu, c-avea vorba pe șartul ei și era frumos ca un bujor; mă-sei îi plăcu, că-l vedea voios și bogat. În trei zile fu gata zestrea și zovonul miresei, că fetele se strânseră șa șezătoare și cusură ștergarele, umplură pernele cu lână, puseră la cămăși altițe și broderii, că una era-n satul lor „ fata din par”.


Și făcură o nuntă d-alea strașnice, cu colăceri și cu pistoale, cu tarafuri de lăutari și cu buți de vin: să fi zis că e nuntă de negustor, nu de mocan ! Și ce cântice ! Tot d-alea vechi și vestite, cu Iovan Iorgovan, cu Meșterul Manole, cu Miul și cu Corbea. S0adunase lume din trei sate și numai d-asta vorbea: cum de se măritase  fata așa de crudă, de unde se ivise mocanul chiabur și cum de se-nvoiră așa făr' de veste, căci fusese logodna ș-aci și cununia. Numai bătrânele ziceau: Vezi ? Tot semn de noroc a fost punerea ei în par !

După vreo săptămână, Gheorghe-și luă ziua bună de la socri și lecă cu nevestica lui la munte. Lăsă pe ciobani la stână, cum îl lăsase și pe el stăpână-său, iar dânsul își făcu casă-n sat și rămase cu meseria de cirezar.

Trăiau nu se poate mai bine. În cinci ani aveau patru copii, unul mai chipeș decât altul.

Gheorghe, de câte ori se-ntâlnea cu vecinii și cunoscuții, toți îl firitiseau de-nsurătoare și c-a găsit o femeie așa de harnică, frumoasă și cuminte ca „fata din par”. Din par azi, din par mâne, se deprinsese omul cu vorba asta, până ce-i veni lui într-o zi s-o-ntrebe:

- Ia spune, nevastă, Par se cheamă satul din care te-am luat io pe tine ?

- Ei, aș ! De unde Par ?

- Apoi de ce-ți zice ție „fata din par ” ?

- Cum de ce ? Nu ți-a spus niciodată tata ori mama ?

- Nu. Io am crezut c-așa-i zice satului.

- Să vezi de ce. Când am fost de trei zile, a doua zi după masa ursitorilor, m-au găsit într-un par de la gard, agățată de betele cu care eram legată de scutece. D-atunci mi-a rămas porecla asta „ fata din par”.

- Și cine te agățase pe tine acolo ?

- Nu se știe, dar tata vorbea într-o zi cu mama și-și bănuia p-un drumeț, care dormise la noi pe prisp-afară !

- Ce spui tu, nevastă ? Atunci io am fost ăla !

- Glumești !

- Ba nu glumesc deloc ! Din argat, răposatul stăpână-miu tocmai mă făcuse cioban, îmi dedese cincisprezece zloți și mă mânase la târg să-mi cumpăr opinci,  amnar, chimir și caval. Io, neștiind drumul, m-am rătăcit ș-am înnoptat în satul vostru. Nemerii la voi și ceui lui socru-miu să mă găzduiască. Mă culcai pe prispă și dormii până la miez de noapte, când deodată mă deșteptă vâjâiatura unui vântuleț și-n casă auzii trei glasuri: Fata asta să fie norocoasă. Și să trăiască nouăzeci de ani. Și să ia de bărbat pe ciobanul de pe prispă ! Nu mai putui închide ochii până despre ziuă. Mî gândeam că, până te-i face de măritat, am să fiu prea în vârstă și că n-o să trăiesc cât tine. Mă sculai binișor, intrai înăuntru și, fiindcă toți dormeau, te luai din copaie, ieșii afară, te agățai într-un par și pornii la drum . Sunt peste douăzeci de ani d-atuncea ! Înțelegi tu acum de ce mă zoream la însurătoare ? Tocmai ca să scap de tine, crezând că tu ori te-ai prăpădit ori că ești încă o broască de nimica, și când  colo...Dar parcă nu-mi vine să cred că tu ești în adevăr...

- Vrei să te-ncredințezi ? Ia privește colea-n ceafa mea.

- Văz o pată roșie. Ce e cu asta ?

- Ce să fie ! Zvârcolindu-mă în par să mă dea jos d-acolo, m-am zgâriat și, ca semn, am rămas cu pata ce văzuși.

- Hei, minune c-asta ! Va să zică vorba ursitorilor s-amplinit !

- De, bărbate, cică așa se-ntâmplă omului, cum e ursit el de mic. Și-ți pare rău ?

- Ba nu-mi pare rău deloc ! Numai mă gândesc cât eram io de prost pe vremea aia...

- Ai fost om bun la Dumnezeu, d-ai auzit tu glasul ursitorilor, cum nu-l aude nimeni. D-aia ai și avut noroc.

- Păi d-aia zic că eram prost: nu-nțelegeam că, luîndu-te pe tine, ursită să fii norocoasă, avea să dea și peste mine norocul. !

De Paști, Gheorghe se duse la socri, cu nevasta și cu copiii, de le povesti și lor ce spusese femeii. D-atunci s-a zvonit în sat ș-am auzit-o și io de la un băiat al lor, că povestea a zburat din om în om ca pasărea din pom în pom.

Și-ncălecai p-o șa de v-o spusei așa !











Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu