marți, 26 februarie 2013

POEZII de VASILE MILITARU






    Vasile Militaru 1885 - 1959




VORBE CU TÂLC



(către cititorii mei)

Aceste Vorbe cu Tâlc au izvorât dintr-o adâncă iubire de oameni. Scrise cu dorinţa de a folosi poporului - drept o cinstită călăuză pe căile tuturor virtuţilor…
Vă mulţumesc, dragii mei cititori, pentru dovada ce mi-aţi făcut astfel, confirmând înşivă că sămânţa acestor învăţături morale n-a căzut pe piatră seacă, ci a prins rădăcini în ogorul sufletului vostru, din care va ieşi rod luminos…
Deci nu din trufie, ci ca să vă arăt cât de mare este mulţumirea ce simt că v-am putut fi de un asemenea folos, mi-aş lua voia să vă spun că, de s-ar încheia şirul zilelor mele pe pământ mâine, aş socoti împlinită o bună parte din datoria mea de om…


În grădina largă-a vieţii, omul seamănă cu-o floare:
Vine toamna … cade bruma … Biruită, floarea moare,
Dar rămâne amintirea celor buni, care-şi iau drumul,
Cum din floarea-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul !



Pururea, înţelepciunea are culmi ce urcă-n stele
Şi, de veacuri, fericirea stă pe culmile acele.
Aşadară, fericirea, în zadar o cată unii,
Dacă nu pot să atingă culmile înţelepciunii !



Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc de azi pe mâine,
Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine
Şi, de câte ori mă vede, prin ogradă sau în prag,
Câinele, cu-a lui privire, îmi arată - atâta drag,



Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte
Mai duios, el n-ar fi-n stare să mi-o spună prin cuvinte …
Un argat, ţinut de milă şi sătul numai de bine,
Cu nespusă vrăjmăşie caută mereu la mine



tube



RUGĂCIUNE


Mărire Ţie, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viaţă o comoară
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Şi toate câte mă-nconjoară.



Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Şi voi fi numai mângâiere.



Voi înflori prin fapte bune
Aşa cum înfloreşte mărul
Şi-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.



Cu toţi copiii voi fi frate
Şi nu voi şti ce este ura
Spre clevetiri şi nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.



Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.



Cu milă inima-mi va bate
Şi voi iubi cu milă sfântă
Pe orişicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.



Aşa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta şi cuvântul
Şi-aşa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ţine legământul.


tube



NEAMULUI VALAH STRIGARE


Fraţi Valahi din patru unghiuri, fraţi de viaţă Geto-Dacă,
Fraţi pe care nici o liftă n’a putut robi să ne facă, -
Iată-ne azi robi sub lifta unui Neam care, din lume,
Vrea pe veci să ne sugrume,
Să se şteargă dintre Neamuri strălucitul nostru nume !…



Dar, mai cruzi ca lifta neagră care azi, prin vicleşug,
Ne-a’njugat - plăvani la jug, -
Sunt acei câţiva nemernici, fraţi de sânge, scoşi din minţi
De-ai trădărilor “arginţi”,
Cari, de zornăitul dulce, nu mai pot nimic s’audă
Din cât geme ţara toată cu de lacrămi geana udă !…


Toţi acestia, - o droae de nemernici care vor
Nimicirea Ţării lor, -
S’au făcut, în mâna liftei, crunte “Coade de Topor”,
Şi s’au năpustit cu ură, fâlfâind drapele roşii,
Să doboare tot ce’n veacuri au păstrat mai drag strămoşii !…


Vor, vânduţii fără inimi, - îndemnaţi de-a liftei gloată, -
Să ne-aprindă Ţara toată;
Nu mai vor s’avem tezaur
În altare pe Iisus;
Ticăloşilor li-i sete de mărirea lor, de aur;
Drojdia se vrea de-asupra; putregaiul se vrea sus;
Sufletele lor de fiară
Nu mai au nimica sfânt;
Ei vor “patria” să piară,
“Dumnezeu” să fie frânt;
Să fim toţi o biată turmă fără drepturi, nici cuvânt!…
Să nu mai avem din toate, sub tâlharii bolşevici,
Decât jug şi plâns în gene, umilinţi, scuipat şi bici;
Soarta naţiei române s’o păstreze lifta ‘n mână
Viermii toţi s’ajungă ‘n slavă, iar luceferii’n ţărână;
Şi, sub tirania gloatei care-şi ‘nalţă pumnul strâns,
Să ni-se topeasră ochii potopiţi de-atâta plâns ?…


Fraţi Valahi - cu glas de tunet, ne-a strigat un mare “Mag”
Să ne facem toţi o stâncă sub al Ţării noastre steag;
S’alungăm “semănătorii de ruine şi pustiu”,
Care vor s’arunce Neamul în mormânt fără sicriu!
El a plâns pe culmea ‘nalţă, când a buciumat aprins,
Neamului aproape ‘nvins,


Şi-al său bucium l-a dus vântul, prelungit, din stâncă’n stâncă;
L’au fost auzit şi morţii din dormirea lor adâncă:
Fraţi Valahi, chemarea-i sfântă, voi n’aţi auzit-o încă ?!…


Cine să te mai trezească, Neam robit de-atâtea Iude,
Dac’ auzul tău nici glasul Magului nu-l mai aude?!
Cum să nu ne facă robi,
Ca pe nişte boi neghiobi
Cei misei: “semănătorii de pustiu şi de ruine”,
Când nici ţie nu ţi-e milă de moşia ta, de tine ?!


Cum n’ar împroşca tâlharii
Cu noroi pe toţi “stegarii”,
Tot ce-avem mai drag, mai sfânt;
Cum nu ne-ar scuipa obrazul, şi pe morşii din mormânt,
Când, cu nepăsare, toţi
Ne uităm mereu la gloata de misei vânduţi, de hoţi,
Făr’a ridica un deget, - ca un hoit ce zace’n glod,
Şi din care viermii lacomi, liniştiţi, în voe rod ?!…


O, vă veţi trezi odată, fraţi Valahi, dar prea târziu,
Când va fi aproape gata groapa cea fără sicriu,
În adâncul cărei Neamul aruncat va fi de viu !…


tube




PACEA LUMII

E ştiut de toată lumea
că sub soare şi sub stele
animalele pădurii
- pline de veninul urii -
se sfâşie între ele.



Cerbul spune, că’ntr’o vreme,
nu pot şti prin ce mijloc,
reuşi precum se spune
să le-adune la un loc.
Ba dorind, cu gânduri bune,
să le mai amestece
a adus printre jivine
si-unele domestice.
Şi-adunate astfel, horă,
într’o tainică poiană,
cerbul, nobil în simţire
şi cu lacrima în geană,
a luat atunci cuvântul:
- Haideţi fraţilor, fiţi nobili,
de la leu şi pân’la oaie
dela lupi până la miel,
să uităm de-acum încolo
pe vecie de războaie,
să lăsăm să se sfâşie
numai oamenii’ntre ei.



Vreţi ? - le spuse cerbu-atuncea
vreau răspunsul tuturor.
- Da! Răspunseră ferice
animalele în cor.



Şi făcură astfel roată
la umbra unui platan;
toţi semnară pactul păcii
pe o foaie de lipan.



După ce semnară pactul
pleacă toţi spre casa lor,
pe sub bolţi de fagi şi tei:
ursul cu vreo patru miei,
lupul cu vreo două oi,
un biet sarpe cu’n răţoi,
uliul cu’n cintezoi…



Însă n’au ajuns departe
şi din bietele-animale,
pân’ s’apună soarele,
n’a rămas decât blăniţa,
fulgii şi oscioarele.



Cred că tâlcul celor spuse
îl ghicesc popoarele:
Cine face
aşa pace,
sigur o să-i steie capul
unde-i stau picioarele.



(închisoarea Aiud)




tube





SUB TRICOLOR


Neam Român ce vii din vifor,
Neam ce-ai sângerat din greu,
Dar, cu pieptul tău, duşmanii ţi-i-ai biruit mereu;
Neam viteaz care urcat-ai culmea visului tău sfânt,
Dar, deşi cu zori pe gene, astăzi gemi că ieri mai frânt,
- Smulge-ţi sufletul din noaptea ce-a’nceput să te’mpresoare;
Urcă-te pe culmi, spre soare,
Neam cu ţara toată flori,
Plină numai de comori;
Strânge-te sub Tricolorul biruinţelor străbune:
Pune umăr lângă umăr, suflet lângă suflet pune,
Să te faci năprasnic munte, fără nici o cărărue,
Să nu poată nici o fiară pe-a lui steiuri să se sue,
Ci să cadă fulgerate,
În prăpăstii fără fund,
Toate fiarele spurcate
Ce’n hăţişuri ţi-s’ascund !…



Nu simţi tu vrăjmasa haită ce’mprejurul tău se strânge,
Dornică de hoit şi sânge ?…
Nu-i simţi oare răsuflarea ?…
Colţii lacomi tu nu-i simţi,
Ascuţiţi ca nişte ace şi, ca secera, cu zimţi ?…


Tu priveşti cu nepăsare cum se luptă ticăloşii
Să-ţi alunge Tricolorul cu-ale lor otrepe roşii ?…
S’ajungi robul unor haite pe-ale tale plaiuri verzi ?…
Să-ţi pierzi datinile toate, hora, doinele să-ţi pierzi ?…
De prin sfintele biserici să te laşi cu cnutul scos ?…
Clopote să nu mai sune la’nvierea lui Hristos ?…


O, de mii de ori nemernic ar fi neamul ce sub soare,
S’ar lăsa robit în lanţul liftelor cotropitoare,
Fără Dumnezeu şi Ţară, -
Când, sub focul lui de pară,
Liftele cu zdrenţe roşii ar putea oricând să piară !…


Neamul meu, - în miez de noapte, glas adânc, cu dor fierbinte,
Se ridică pân’la mine, din străbunele morminte;
Sunt Voivozii şi plăieşii, buciumaşii dela munte,
Sunt arcaşii, scutierii cei cu pletele cărunte,
Care, în vremuri vechi, putut-au toate liftele să’nfrunte…


Oare, tu nu le-auzi glasul ?…
Geamăt lung e glasul lor
Şi ne strigă tuturor:
“Strângeţi-vă laolaltă toţi, sub sfântul Tricolor!…
“Braţul tuturor să-l ţină !
Braţul tuturor să-l poarte !…
“Doar sub el e biruinţă, - în afara lui, e moarte !…”


Eu ascult şi mă cutremur hohotind, cu ochii uzi…
Neamul meu, tu n’auzi glasul marilor străbuni ?…
N’auzi?… Stai năuc şi mi-te clatini ?…
Nu străbate pân’la tine glasul marilor Musatini
“Descălecători de Ţară, păstrători de Neam şi datini” ?…


Neamul meu, - eu plâng şi scriu:
Dacă nu eşti mort, ci viu,
- Fă din Tricolor trei flăcări, iar tu, foc măreţ sub ele,
Suie-ţi flăcările sfinte până dincolo de stele,
Ca să nu le mai ajungă hoarda liftelor misele !…


Dacă nu poţi face astfel,
Neamul meu, - de mii de ori,
Mai curând să vrei sa mori,
Decât, rob, să vezi de-asupra-ţi cârpa steagurilor roşii
Şi s’auzi cum strănepoţii îşi vor blestema strămoşii !…


tube




SĂTULUL ȘI FLĂMÂNDUL


Născut in zodie ferice, ca toti acei de-un neam cu sine,
Un porc bogat, al carui pantec era de-a pururea satul
Si care n’avusese parte in viata lui, decat de bine,
Avand mosii, din cari adesea porumbu’i putrezea ‘n patul;
Intr’un cuvant, un porc nabab,
A fost intampinat odata, la poarta, de-un biet caine slab,
Flamand, abia c’un pic de viata
Si care nu mai vedea lumina decat asa ca printr’o ceata.


- Ah, fie’ti mila de-un biet caine,
Prea fericitule boer.
Da-mi frimiturile-ti de paine,
Nu ma lasa sub sfantul cer,
De foame istovit sa pier.


Dar porcul , care dupa masa, gusta dulceata unei poame,
Din cale-afara de mirat,
Pe bietu’ caine l’a ‘ntrebat:
- De foame-ai zis? Ce-i aia foame ?


Ne mai putand sa stea ‘n picioare si istovit, cazand pe branci,
Flamandul stins, proni sa’i spuna: Cand nu mai ai ce sa mananci,
Simti o sfarseala fara margini slabesti, de te doboara vantul
Vezi verde-galben se ‘nvarteste cu tine parca tot pamantul
Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica sa’nteleaga,
Apoi te stingi, precum se stinge o lumanare arsa ‘ntreaga


Si bietul caine ’si dete duhul. Dar porcul, ne bagand de seama,
Raspunse rar, cu gura plina de-a poamii prea gustoasa zeama:
- Pai, stii ca e o fericire sa’ti fie foame, draga caine ?
Si tu ‘ndrasnesti sa mai ceri paine ?!
Auzi, ma rog: sa vezi anume
Cum se ‘nvarteste ‘ntreaga lume;
Cum vin, privirea sa’ti desmierde, culori de rosu-galben-verde;
Sa mi-te simti, intr’un cuvant,
Usor ca fulgul dus de vant
Si totusi sa te plangi de soarta si sa cersesti ca un tigan ?
Pai, iarta-ma, dulau balan:
Ori esti ingrat, ori sarlatan !


Si porcul, scuturand agale brumatul tigaretei scrum,
Nici ca s’a mai uitat la caine si, mandru, si-a vazut de drum.


Flamanzilor, cand vreti sa cereti dela satui nitica paine,
Cum a cerut sarmanul caine,
Acelui ce gusta din poame, -
Sa cereti numai dela omul care a’ndurat candva de foame,
Caci, altfel, nu e vorba goala proverbul care-mi vine ‘n gand
Si care spune ca: “Sătulul nu crede bietului flămând”.




tube




COZONACUL, MĂMĂLIGA
ȘI PLUGARUL


Nu mai spun prin ce ‘ntâmplare, -
Într’un lan de grâu cu mac,
Se’ntâlniră pe carare
Mămăliga de la ţară cu boerul cozonac.
Nici nu mai arat anume
Ce necaz putea să frigă
Pe boerul zis pe nume,
Care, mândru ca un Rigă,
Avea drept sau nu să-şi bată
Joc de-o biată
Mămăligă:


- Uite ce neruşinare fără margini! Ptiu, la dracul! -
Zise, ţantoş, cozonacul, -
Mămăliga mea umilă, tu mă faci să-ţi plâng de milă!
Cum când nu eşti decât, vai:
Apă, sare şi mălai,
Ai curajul să mai stai
În cărarea mea pe plai ?!
Fiind galbenă ca luna,
Ţi-ai închipuit, nebuna,
Că poţi fi cu mine, una ?

Şi’ntr’o clipă cozonacul, cu albuş de ou la gură,
Spuse câte bunuri scumpe are’n dulcea lui făptură,
Încheindu-şi cuvântarea cu dispreţ, ba şi cu ură:
- Astfel, mămăligă lată, oricum ai căta s’o'ntorci,
E’n zadar, că tu, sărmano, bună eşti doar pentru porci.

- Minti! - sbucni un glas alături,
Dintr’un lan înalt de mături -
Şi-un flăcău cu faţa pară, ca o floare-a macului,
Veni’n grabă, să răspundă astfel cozonacului:

- De-ai avea un dram de minte,
Cozonacule, zevzece,
Mămăligii, -caldă-rece, -
Nici macar pe dinainte
Nu i-ai trece !

Căci, să ştii: din câtă lume’i pe pământ - norod sărac -
Nici un ins, de când e veacul, n’a trăit din cozonac,
Dar sunt mii şi milioane, cari, prin mine azi îţi strigă:
La o parte, cozonace, noi trăim din mămăligă !




tube




RUGĂCIUNEA DE SEARĂ

Cu de lacrimi gene ude, înalţ rugă Domnului:

Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului;
Gânduri ce mă tulbur, cu al Tau Duh înfrânge-le;
Trupului meu dă-i odihna; răcoreşte-mi sângele;
Somn uşor să mă suprindă, să dorm lin ca florile,
Şi cu inima curată să mă scoale zorile;
Rugăciune să-nalţ spre Tine şi să-Ţi cânt poruncile,
Precum cântă ciocârlia peste toate luncile;
Să pornesc la munca sfântă cum pornesc albinele,
Să pot umple, ca şi ele, fagurii cu binele,
Şi Să te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii,
Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii !




tube





RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI


Prea Curată Maică, Pururea Fecioară,

Sufletul din mine nu-l lăsa să moară,

Ci revarsă, Sfântă, peste el, de sus,
Mila Ta cea mare, mila lui Iisus!…
Îngeri împrejuru-mi fă să se adune,
Să-mi arate calea către cele bune,
Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei,
La-nceputul nopţii, la-nceputul zilei !…
Să gonească toate duhurile rele,
Ce pândesc în drumul viţuirii mele,
Bietului meu suflet să-i dea viaţă nouă,
Să răsfrângă cerul ca un bob de rouă!…
Frânt de umilinţe, cu adânci suspine,
Sufletul la tine vine să se-nchine:
Mila Ta din ceruri peste el coboară,
Maică Prea Curată, pururea Fecioară !



tube






LA RUGĂCIUNE TOT PĂMÂNTUL

Un suflet care nu se roagă,sub cer,la Dumnezeu nicicând
Nu poate fi decât acela al unui animal de rând;
Şi cine ştie dacă acesta măcar de-i animalm ce tace
In chiar tăcerea lui,sub soare,aprinse rugăciuni el face
Ia seama la rumegătoare,în ale vieţii tale zile
Tu omule ,mereu ia seama la boi,la oi şi la cămile
La capre şi la iezi deasemeni,la mieii toţi după a lor cină
Nu par că-n rugăciune adâncă, sub cer lui Dumnezeu se închină
Când toate-n ochii lor adună o albă străvezie ceaţă
Privind în dincolo de lucruri şi parcă dincolo de viaţă ?
Ia seama pomilor în floare tu om cugetător şi spune:
Când toţi îşi suie-n slăvi mireasma nu-ţi par că sunt în rugăciune ?
Au nu-ţi par ei ca nişte preoţi ce-au îmbrăcat obăjdi sfinte
In care lui Dumnezeu se închină cădelniţând fără cuvine?
Cu braţele de floare pline,nu-ţi par ei toţi că le ridică
Spre Cel ce satrură’n vecie şi om şi fiară şi furnică ?
Nu-ţi pare alba lor podoabă c’ar fi ofradă’n veci suavă
Pe care’n rugăciuni o înalţă lui Dumnezeu tronând în slavă
Dar florile ce cresc în straturi,sau din pământ pe tot pământul
Nu tot asemeni îşi ridică miresmele spre’n veci Prea Sfântul ?
Narcisele şi trandafiri,mărgăritarul şi toţi crinii
Au nu-ţi trimit a lor parfumuri,etern,spre Regele Luminii ?
In graiul ei, ce vrea să spună a tuturor suava floare
Prin harul lor au nu par toate că Lui înalţă osanale ?
Ia seama încă la albine ce de cu zori şi până seară
Adună de prin flori nectarul şi umplu stupi lor cu ceară
Ca fiecare pentru sine să dăruiască o făclie
Să ardă Celui pus pe Cruce ptinos la Sfânta Liturgie ?
Ascultă zumzetul lor dulce Cu ce poţi oare să-l asemeni
De nu c-o rugăciune aprinsă cum nu auzi nicind la oameni
Şi parcă mii şi mii de îngeri îngână-n cor fără cuvinte
Cu a florilor mireasmă tainic nălţânnd-o Bunului Părinte
Ia seama la pământ pe câmpuri în orişicare dimineaţă
Şi vei vedea că se riodică din el un abur şi o ceaţă
Ce crezi că-i aburul acela al tot pământului, de nu e
El însuşi caldă rugăciune ce Ziditorului o suie
Ia seama omule de asemeni la păsărele care cântă
Şi spune-mi dacă nu spre ceruri într-una cântecul avântă
s-au fă-mi lumină-n întuneric grăinu-mi să înţeleg şi eu
Cântarea lor e pentru oameni, ori este pentru Dumnezeu ?
O, pentru El doar cântă ele, căci pe a pământului său laturi
Doar El le satură pe toate şi nu tu omule le saturi
Cum ar cânta doar pentru oameni, de n-ar avea mai mult temei
Sub cer să cânte fiecare doar pentru Dumnezei
Din câte păsări sunt în lume, au mai bătrână au de-I pui
Când apă beau, văzut-ai una ce n-ar căta spre slava Lui
Cine ar putea să spună oare,că atunci când beau din a Lui apă
Nu suie mulţumirea-n ceruri Aceluia care le adapă
Deci care vietate-n sine, ce spre Cuvânt nu-şi are gura
Ar fi sub cer şi nu-şi cunoaste pe cel ce ia zidit faptura ?
Au cine Lui nu I se pleacă în veci şi marii şi mărunţii
Şi viermi şi gaze şi reptile şi peşti şi apele şi munţii ?
Au care soare din adâncuri şi dintre stele care stea
Nu s-ar topii de-a Lui suflare de-ar fi împotriva Lui să stea
Ci toate-n tot plecat genunchiul nu şi-ar avea adâncul hău
Şi n-ar slăvii făptura toată,etern pe făcătorul său  ?
Şi acum spre tine ridic glasul bogatule între săraci
Cel care nu faci nici o rugă ,sub cer, şi nici nu vrei s-o faci
Tu n-ai cui să te închini în viaţă?N-ai învăţat nimic sub soare ?
Nici de la pomi,de la albine şi nici de la rumegătoare ?







Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu