joi, 21 martie 2013

POEZII DE DRAGOSTE DIN LITERATURA ROMÂNĂ










CE FACI TU ?

de Ion Minulescu


Ce faci tu ? de-atâta vreme

N-am mai rătăcit prin crânguri
N-a-ncercat să te mai cheme
Dorul ca să fim iar singuri ?....


Haide, fii copil cuminte
N-aștepta să vin la tine
Să te fac cu rugaminte
Să pricepi ce este bine.


De-ai ști tu ce farmec dulce
E sub teiul singuratic !...
Vino, crângu-o să ne culce
Pe-al lui pat de flori, sălbatic.


Și-ochii tăi ca doi luceferi
Să-i lumine ca-n trecut.
Să te văd cum o să-i aperi, 
Dacă-oi vrea să ți-i sărut.


Pe poteca înfundată
Iarba deasă să ne-ascunză
S-ascultăm ca și-altădată
Freamătul duios de frunză.


Și privind cum de povară
Teiul floarea-ncepe-a  cerne
Să-nvățăm pe din afară
Cântul dragostei eterne.



CÂNTEC

 de Alexandru Macedonski



Şi pentru ce n-ar fi permis

Al vieţii mele tainic vis
Să-l împlineşti, 
Iubindu-te, să mă iubeşti ?
Să mă iubeşti !


Făgăduind, — ziceai că ţii, 
Prin cuget dacă-mi aparţii
De ce, — de ce
N-ai vrea să calci peste orice ?
Peste orice !


De mă iubeşti, — să te supui, 
O sărutare să depui
Pe fruntea ta, 
Şi morţii-n gropi vor tresălta !
Vor tresălta !


Pe buza ta, pe-obrazul tău, 
Oh! lasă-mă să fiu călău, 
Călău de flori, 
Şi vor cânta privighetori !
Privighetori !


Pe ochii tăi şi pe-al tău sân, 
Trecând amorul meu păgân, 
Amorul meu, 
Tu poţi să-l faci un semizeu, 
Un semizeu !


Natura este-n haină nouă…
Priveşte! flori de zarzări plouă…
Sub ele, — noi, 
Vom fi la umbră amândoi
Cu amândoi !










ÎȚI E GREU SĂ CREZI...


de  Aneta Georgescu




Ecouri de gand si dureri care plang

Rasuna in versu-mi de dor.
De-as putea, as vrea ca sa strig:
Sa stii, te iubesc si mai sper !


Dar azi...prea departe soarta m-a dus
Si oricat as incerca sa iti spun...
Ti-e greu sa crezi cuvantu-mi spus
Si atunci...tot mai trista raman! 











CEL DIN URMĂ VIS

de Veronica Micle




O visul meu cel mai slăvit, 

Frumos și cel din urma, 
Așa cum dulce te-ai ivit
Te stinge și te curmă.


Căci e demult de când am pus
Inimii mele pază, 
Și-i mult mai mult de când i-am spus
Iubirii să nu crează.


Și prea târziu să mai aprind
Azi dragostei făclie, 
Și-n mintea mea să mai cuprind
O dulce nebunie.


Destul c-o clipă l-am iubit, 
Și-o clipă i-am dus dorul, 
Te stinge vis cum te-ai ivit
Stingându-mi și amorul.








DRAGOSTE ADEVĂRATĂ

de Mihai Eminescu


Dragoste adevărată

De fecioară prea curată;
Tânără-ntineritoare,
Dragoste de fată mare;
Însă plină-i de durere
Dragostea cea de muiere,
De durere şi de haz,
De dulceaţă şi necaz;
Îndărătnică şi dragă
Cată ceartă ziua-ntreagă,
Iară sara se împacă,
Că tot ţie va să-ţi placă;
Dragostea de la muieri
E cu sare şi piperi,
Nu-i lihnită şi dulceagă,
Zi cu zi în foc te bagă,
E războinică, fierbinte
Şi cu capul fără minte;
Dragostea de la muiere
E ca fagurul de miere,
Dar un fagur pipărat,
Dulce când e supărat,
Că-i răstită şi cu toane,
Nedusă pe la icoane;
Ochii negri amândoi
Îţi dau pururea război,
Gura cea cu zâmbetele,
Tare-ţi poartă sâmbetele
Ş-acel drac cu mâni subţiri
Cu mânie în priviri
Tot mai scump pe zi ce merge








ÎN PRAG


de Camil Petrescu

Deschide ferecata poartă, 

Kicsikém, 
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate, 
Vechituri şi gânduri părăsite, 
Toane reci pe lângă soartă.


Rând pe rând am aruncat acolo, 
Ca într-un pod de casă, 
Atâtea lucruri care-au fost, 
Desperechiate, prăfuite de uitare, 
Zestre şi povară fără rost.


În jilţul fericirilor trecute, 
Cu câlţii scoşi afară, 
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea 
Amintirii prefăcute.)


Treze stau prin colţuri drame doar schelete, 
Printre ele nebunii săpate în perete, 
Glume care-ncearcă nemurirea, 
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă ?


O, deschide ferecata poartă
Kicsikém 
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă, 
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.





POEM ȘOPTIT
de Elena Glodean


Aş locui în ochii tăi, o vreme, 

să văd cum munţii încă nasc izvoare; 
Când îl sărută-n taină căprioare, 
să simt cum firul ierbii încă geme. 

În pumnul tău aş locui, o vreme, 
de tine să mă simt la sân purtată 
Precum o mierlă care-a fost vânată 
şi stă rănită printre crizanteme. 

Aş locui în părul tău, o vreme, 
s-ascult cum vântul şuieră prin crânguri; 
Tu, scuturându-ţi tâmplele de gânduri, 
să îmi reciţi în şoaptă mici poeme. 

Aş locui sub paşii tăi, o vreme, 
să-mi poţi reda odihna unui drum 
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum, 
să îi aduni cu sârg în ninse gheme. 

Şi-atunci cand glasul meu o sa te cheme
să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă. 
Eu, fulg de nea întors din nou acasă, 
voi zăbovi în palma ta…o vreme.












DAC-AI PLECA ȘI NU TE-AȘ MAI GĂSI....


de Elena Glodean



Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi 

Pe prundul gândului aş rătăci 
Până cocoşii zării, prin cântat, 
Ridică vălul cerului lăsat.




Cu sufletul în straiul vieţii tern 
Pe pragul casei tale-am să m-aştern 
Şi-atât de dragă raza vieţii mele 
Aş face-o zbor de aripă spre stele.




Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi 
De clipe trupul mi l-aş desfrunzi 
Până ce toamna, fără de cruţare, 
Va lua din mine pata de culoare. 




Când ziua obosită-ar amurgi 
Tot plânsul norilor l-aş răscoli 
Şi-atât cât poate lacrima să vadă 
I-aş ţese iernii fulgii de zăpadă.




Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi 
Cocon în fir de lună m-aş zidi 
Să pot renaşte-n fluture de noapte 
Şi-n cruce inima prinzând pe spate 

Aş rătăci, în nopţi lungi şi pustii, 
Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi.





DE-ABIA PLECASEȘI

de Tudor Arghezi





De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, 
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi !


Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat ? De ce-ai mai fi rămas ?









N-AU NICI O IMPORTANȚĂ ANII

de Corneliu șerban




E, oare, totusi, cu putinta ?

Se pare, da. Arareori., 
e-adevarat, dar simti de-odata
intraductibilii fiori.


N-au nici o importanta anii, 
stii doar atat : ca s-a ivit
clipa cea unica. Esti iarasi
timid, stangaci, indragostit.




UMBRA PLOPILOR
de Ion Horea



Și vom călători odată

Pe unde n-am mai fost nicicând, 
Cu umbra plopilor, ciudată, 
Alunecând, alunecând...


Si va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând, 
Cu umbra plopilor, albastră, 
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire, 
Și ea va trece, vrând, nevrând, 
Cu umbra plopilor, subțire, 
Alunecând, alunecând...

Daă-mi gura ta, și mă sărută, 
Și stele vor cădea pe rând, 
Cu umbra plopilor, tăcută, 
Alunecând, alunecând...

Și-ai să auzi, înfiorată, 
Cum trece-al lunii foșnet blând, 
Cu umbra plopilor, culcată, 
Alunecând, alunecând...






CÂNTEC ÎN DOI
de Lucian Blaga



Şi vine toamna iar’

ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.



Doi suntem gata s-ajutăm

brinduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.



Doi suntem, când cu umbra lor

ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu stim, dar suntem doi.







CU TINE
de Adrian Păunescu


Cu tine viaţa mea se luminează,

Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.





Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.





Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.





Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.





Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.





Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.





Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.








ÎMBRĂȚIȘAREA


de Nichita Stănescu



Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.



Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.



Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.









CÂNTEC DE DOR


de Nichita Stănescu



Mă culcasem lângă glasul tău.

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.



Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.



Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.



Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.



Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.








SĂRUTĂ-MĂ

de Magda Isanos


Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,

Doar sarutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire si de soare.



Saruta-mi gura, buzele-nclestate

Ce vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.



Saruta-mi fruntea, gândurile rele

Si toate indoielile-or să moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.