Când tu vei fi bătrână, căruntă, somnoroasă,
Când, moțăind la vatră, vei lua această carte
Și vei ceti alene și vei visa departe
De ochii tăi de odată, cu umbra-ntunecoasă
Și, cum iubir-atâția o grație voioasă
Și frumusețea mândră-a nesigurei iubiri,
Ci n-a fost decât unul sorbindu-ți din priviri
Un suflet tot pe drumuri, în fața-ți schimbăcioasă,
Atuncea, spre jăratec obrazul tău plecând,
Șoptește, cu tristeță ușoară, cum s-a dus
Și peste munții înșiși, zburând mai sus, mai sus,
Spre roiul de lumină al stelelor cătând
