sâmbătă, 6 aprilie 2013

JERTFĂ ȘI RĂSCUMPĂRARE - PĂRINTELE GALERIU - INTRODUCERE

 
 
 
 









Jertfa este o experiență profundă și universală a omului. Element constitutiv al religiei - domeniul ei specific, istoria ne arată că nu există religie în care ideea și actul de jertfă sî nu reprezinte sâmburele întregii ei vieți, constanta în jurul căreia se desfășoară toate manifestările sacre ale oricărei comunități omenești. Împreună cu rugăciunea, poate mai adânc decât aceasta, - și Biblia dă o indicație în acest sens: oamenii înainte de a-L chema pe nume pe Dumnezeu (Fac.IV, 26), îi ofereau sacrificii (IV, 3) - jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere și comunicare, de împlinire și dăruire. Și dacă religia e definită în general ca <<  legătură a omului cu Dumnezeu  >>, jertfa, în afirmarea ei autentică, e tocmai această legătură prin excelență; jertfa se identifică cu ființa religiei însăși.


Dar, întrucât ne angajează în ființa noastră însăși, în ultimă instanță în totalitatea ei - când te dăruiești pe tine, dăruiești totul, și ținând seama de atâtea variabile ale sufletului omenesc, atât de contradictoriu, aici disponibil în a se dărui, aici izvorât în cel mai obscur egocentrism, e firesc în același timp ca jertfa, act profund personal, să fie și să rămână ceea ce Ortodoxia sacramental numește o
taină. O taină însă, în sensul apropierii de ea, cu un dublu sentiment: și de venerație, fiind o cale harică și de continuă explorare și adâncire.




Ideea de jertfă a fost exprimată în chip diferit. Interpretând-o din exterior, unii au văzut în ea un simplu << dar ritual  >>, o << masă sacră  >>, calea cea mai înaltă de a-L adora pe Dumnezeu, oferindu-I mai întâi, și consumând apoi în onoarea Lui, bunuru necesare vieții.
 



După alții, drept expresia << cea mai aleasă a ceea ce vrea să fie religia - prin darul oferit - jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om și Dumnezeu, cu toată distanța datorată contingenței și mai ales păcatului omului, pentru a găsi la Dumnezeu ascultare, bunăvoință, primire  >> sau, cum se gândea în teologia scolastică, pentru a-L provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea și voința dreaptă de a pedepsi, și să se arate blând, dispus și împăcat.
 




În sfârșit, într-o viziune mai completă a unor gânditori contemporani, << tema jertfei exprimă bogăția profundă a vieții oferite, a vieții care oferă sau se oferă pentru a se depăși și a împlini în comuniune cu Dumnezeu, cu aproapele și cu întreaga existență. Omul renunță la  „a avea” pentru  a se realiza în „a fi” adică în ființa lui proprie. Se caută pe sine dăruindu-se și câteodată se află creîndu-se, fie chiar cu prețul vieții  >>.


În esență, se poate spune că prin jertfă, dăruind salvezi și, mai mult, te împlinești mereu în vocația ta din  belșugul suveranității lui Dumnezeu: ”Dați și vi se va da: măsură bună, îndesată, clătinată și cu vârf să se verse, vor turna în sânul vostru” (Luca VI, 38).  Exprimând ființa religiei, jertfa exprimă în același timp condiția  fundamentală a omului, care se afirmă și se realizează în relație, în solidaritate cu  „totul”.


Dumnezeu, omul și jertfa sunt - după cum e cunoscut - cele trei elemente esențiale și nedespărțite ale religiei de totdeauna. Și dacă unii cercetători dau felurite interpretări acestui fapt, teologii sunt toți de acord în a stabili o strânsă legătură între jertfa care stă la baza  oricărei manifestări religioase a omului, din cele mai vechi timpuri cunoscute și până azi, și între Jertfa adusă pe cruce de Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru răscumpărarea omului căzut și care îi dă sensul ei deplin.


După frumoasa comparație a unui teolog român, ”pe cerul întunecat al vieții spirituale, jertfa a fost întocmai ca o stea unică și strălucitoare, care a insuflat popoarelor încredere și nădejde, concentrând în sine cele mai înalte dorințe ale lor și proiectând razele  scânteietoare departe, în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bunăvoie a Însuși Fiului lui Dumnezeu și Mântuitorului lumii - Domnul nostru Iisus Hristos ” (Pr. Ol.N.Căciulă - Sfânta Euharistie ca jertfă).


Raportarea jertfei în viața religioasă a popoarelor la Jertfa de pe cruce a Mântuitorului Hristos a determinat pe o mare parte din teologii care s-au ocupat cu această problemă, să dea jertfei o interpretare expiatorie, limitând-o la un act de ispășire, la un mijloc exterior de împăcare a omului cu Dumnezeu.  S-a accentuat în felul acesta, că apariția jertfei în raportul omului cu Dumnezeu ar fi o concluzie la care omul a ajuns mai mult în urma ruperii comuniunii originare cu Dumnezeu prin păcat și din dorința restabilirii comuniunii distruse. Jertfa ar fi, așadar, un act de recunoaștere a stăpânirii supreme a lui Dumnezeu asupra făturii, o satisfacție adusă de om prin mijlocirea obiectului sau a victimei oferite și în același timp o expiere prin substituire. Distrugerea obiectului sau moartea animalului adus ca jertfă ar însemna o plată pentru păcat, întrucât, după cuvântul Sfintei Scripturi, ”plata păcatului este moartea” (Rom. VI,23; Fac.II,17 ; Iacob I, 15).





Că jertfa adusă de oameni lui Dumnezeu de-a lungul istoriei a îmbrăcat adesea și un caracter expiator, caracter care devine pregnant și în Jertfa de pe cruce a Domnului Hristos, este un fapt, un aspect care nu poate fi tăgăduit.


Dar să se reducă, oare, exclusiv la aceasta rostul jertfei ? Să rămână, oare, jertfa, act atât de profund uman, un instrument exterior și accidental de satisfacție,  ispășire și purificare ? Un act mecanic-substitutiv, fără a lăsa să se vadă clar participarea ontică la acest act al omului ?


Dar cum ar putea atunci ajunge omul la această idee de împăcare și comuniune prin jertfă, dacă ea nu ar fi dăinuit în sufletul lui ca o reminiscență a unor timpuri imemoriale, când comuniunea dintre credincios și Dumnezeu era un fapt real și continuu, când dăruirea ființială lui Dumnezeu era condiția însăși a existenței lui și răspunsul lui la darul Creatorului său ?



Gândurile acestea ca și conștiința că, așa cum afirma  clar teologul ortodox N. Nissiotis: ” teologia sistematică trebuie să se reînnoiască continuu, adevărul fiind el însuși nu static și ontologic în sensul vechii scolastici, ci dinamic și existențial, întrucât rezultă pentru ortodocși din energia trinitară divină”, ne-au îndemnat să încercăm o reconsiderare a jertfei dintr-o perspectivă oarecum deosebită de modul cum s-a făcut până acum.


Să fundamentăm adică jertfa ca act al relației desăvârșite între om și Dumnezeu, pe  dăruirea omului lui Dumnezeu, ca răspuns la darul făcut de Dumnezeu omului prin creație; pe o dăruire liberă, personală, așa cum dăruirea lui Dumnezeu în creație e absolut liberă. Și, mergând mai în adâncul lucrurilor, să descoperim că ideea de dăruire, care are la baza ei dragostea atotprisositoare și atotdăruitoare, își urcă  originile ei dincolo de om, în dumnezeire, în viața lăuntrică a Prea Sfintei Treimi, în raporturile dintre cele trei Ipostasuri ale uneia și aceleiași Ființe și se manifestă din plin în raporturile externe ale Dumnezeirii. Întrucât din dragoste a creat Dumnezeu lumea și pe om, făcându-l pe acesta stăpânul făpturii, tot din dragoste, după căderea omului în păcat, a trimis pe Fiul Său în lume „să răscumpere pe cei de sub Lege, ca să primimînfierea”, căci ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său cel Unul - Născut”.


Dragostea aceasta atotprisositoare și atotdăruitoare a constituit esența Revelației Fiului lui Dumnezeu întrupat și ea a constituit și temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii și a răscumpărării. Acesta este sensul adevărat al răscumpărării ca jertfă: dăruirea totală, necondiționată din dragoste pentru reintegrarea lumii în dragoste. Căci  ”mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-și pună cineva viața sa pentru semenii săi ”(Ioan XV, 13). Ea este măsura reală a jertfei celei adevărate. Orice idee de  satisfacție sau de expiere se estompează în fața ideii celei mari a dăruirii totale și necondiționate.


Și această dăruire, la nivelul tensiunii ei adevărate, însuflețește și reglementează atât raporturile dintre Dumnezeu și om, cât și pe cele dintre om și Dumnezeu, și dintre omși aproapele. Porunca cea nouă dată de Mântuitorul Iisus Hristos tuturor celor ce vor fi până la sfârșitul veacurilor ucenici și credincioși ai Săi este: ”Să vă iubiți unii pe alții”. Măsura acestei iubiri ne-a dat-o Însuși Domnul: ”Precum Eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți și voi unul pe altul” (Ioan XIII, 34 - 35). Dragostea aceasta constituie seva vieții harice dintre viță și mlădițe. Ea se revelează conștiinței ”ca o lege veșnică” (Ieș.XII,14), străbătând și susținând prin autodăruire, prin jertfă, întreaga creație în toate încheieturile ei: în naștere, nuntă sau moarte, căci moartea însăși, în înțelesul ei ultim e o jertfă, în salvarea patriei sau în actul creator uman, ca și în fructul care cade, în orice floare pe care o rupem și o oferim, în bobul de grâu strivit și prefăcut în pâine și trup al Domnului, în orice viețuitoare spre a fi sacrificată  (Prof. N. Chițescu).


Ea face ca toți să fim una. Ea realizează între oameni și Părintele ceresc acea unitate indestructibilă are este între Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Ea stă la originea dumnezeiască a creștinismului și pune înaintea oamenilor cel mai adevărat model de viață. Ea ridică pe orice muritor la înălțimea Fiului lui Dumnezeu întrupat, îl face un adevărat fiu al Tatălui, după har, investindu-l  cu mărire și nestricăciune. Prin această dragoste atotprisositoare și atotodăruitoare, după modelul Fiului lui Dumnezeu întrupat, pot oamenii să se dăruiască cu adevărat lui Dumnezeu, să ajungă a fi de un gând, de o idee cu El și să-i fie asemănători (Clement Alexandrinul), ținând seama, după revelație, că scopul și suișul nostru duhovnicesc este ”asemănarea și comuniunea cu Dumnezeu”.


Și cum dovada care pune într-o atât de vie lumină raporturile noastre cu Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului, e fapta față de aproapele nostru (Matei XXV, 40), dăruirea noastră aproapelui în Duhul lui Hristos este norma de bază a vieții adevărate, jertfelnice, după modelul Domnului. De aceea Sfinții Părinți consideră că ”imitarea lui Hristos în măsura întrupării ( (Sf. Vasile cel Mare) a jertfei și învierii Sale este definiția de bază a creștinismului.


Înrădăcinată astfel în solul firesc al dragostei și sesizată în capacitatea ei de transcendență, jertfa ni se va descoperi  a fi actul fundamental în Răscumpărare ca și în creație, operă comună a lui Dumnezeu cu omul în viața Bisericii și a Lumii.


Părintele Galeriu 1918 - 2003



BONSOIR A TOUTES ET TOUS





Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu