Iată, iarăși cad la ușile Stăpânului meu,
cucernicindu-mă, rugându-mă, închinându-mă și strigând cu frică; pentru că de
folos este slugii a nu fugi de mâinile Stăpânului sau după ce a greșit
Lui, ci mai vârtos a stărui lângă Dânsul.
Auzi, o, Stăpâne, suspinul meu și
primește graiurile
cererii mele, pe care le aduc eu, păcătosul, cucernicindu-mă. Varsă
peste mine, ticălosul, o mică picătură de întoarcere cu mila Ta, și
luminează sufletul meu cu darul Tău, ca să am puțină osârdie spre a mă
îndrepta pe sine-mi. Căci, de nu va lumina darul Tău sufletul meu, nu
voi putea înțelege împătimirea și lenevirea dintru mine.
Vai mie, că, apucând mai înainte și pășune aflând întru mine, păcatul mă înnegrește și mă cufundă totdeauna și nu încetez
eu, osânditul, a întărâta pe Dumnezeu, netemându-mă de focul acela
nestins și necutremurându-mă de muncile cele fără de moarte; căci obicei
luând, păcatul mă trage pe mine întru pierzare cu totul.
Pe sine-mi, adică, mă mustru și nu încetez
mărturisindu-mă; ci iarăși rămân întru cele rele. Privind, nu văd,
fiindcă, pocăindu-mă, greșesc. Nu mă ostenesc cu sufletul spre
cunoștința celor făcute de mine, ci pocăința mea o prihănesc.
Căci sunt ca un rob al păcatului și, nevrând, fac
răul, și, ca un ostaș al păcatului, ma supun lui; și, putând a fugi de
dânsul, m-am făcut birnic al lui, fiindcă a împărățit în mine obiceiul.
Tainul trupului primesc, de patimi grijindu-mă.
Cunosc a mea mai înainte apucare a stricăciunii și ca
un rob, când mi se poruncește, îndată o lucrez pe dânsa. Fug de
războiul ce va să fie și ca un câine legat cu fier mă întorc către cel
ce îmi poruncește.
Urăsc adică păcatul, fug de fărădelege, și rămân în
patimă; căci mă stăpânesc, fricosul, și nevrând, de dulceață. Am slujit
firii de nevoie și izvorăște asupra mea păcatul, cumpărându-mi voirea.
S-au revărsat asupra mea patimile, fiindcă gândul l-am unit cu trupul și
despărțire nu primește.
Mă sârguiesc să-mi schimb voirea,
și așezarea ce a
apucat mai înainte îmi stă mie împotrivă. Mă silesc, ticălosul, să
slobozesc sufletul meu, și întru multă datorie mă împinge pe mine răul
împrumutător. Nu își aduce aminte de întoarcerea datoriei, ci cu iubire
de cinste împărățește, nevrând vreodată să ia înapoi.
Numai robia o poftește. Îmi dă ca
să mă îmbogățesc în
patimi și datoria nu o strânge. Voiesc eu să i-o dau înapoi, și acela
îmi mai adaugă. Și chiar dacă m-aș sili puțin pe sine-mi pentru ele, el
adaugă altele, ca să mă arăt că dintru ale lui plătesc; și văzând el că
necurmarea datoriei mă pleacă să fiu păcătos, bagă întru mine pofte mai
noi și mă face să uit patimile, ca să nu le mărturisesc.
Mă întâmpină cu patimi străine și, împiedicându-mă, întru uitarea celor mai dinainte vin. Ma învoiesc cu cele ce mi-au venit
asupra-mi și iarași datornic mă aflu. Alerg la dânsele ca la niște
prieteni și, împrumutându-mă, iarași ca niște stăpâne se află; și cel ce
mai înainte cu puțin mă sârguiam să mă izbăvesc mă fac printr-însele
rob pe mult vândut.
Ma sârguiesc să tai lanțurile lor, și de altele fără
de veste mă țin. Mă sârguiesc să mă izbăvesc de ostășia patimilor, și
prin luarea de daruri ca un iconom al lor mă aflu.
O, domnia întru mine a patimilor
păcatului ! O,
stăpânirea răului meșteșugar și a vicleanului balaur, căci el către fire
și tocmelile neguțătorește și arvunele le dă, ca însuși păcatului să
vândă gândirea. M-a plecat să-mi momesc trupul, ca să-l aduc pe el spre
slujba sufletului, și m-am biruit de dulceață.
Întru desfrânarea somnului iarăși abătându-mă, cu
totul de slujba mea m-am lipsit. Rugându-mă eu, mi-a dat mie proastă
cugetare către oarecare dulceață și-mi ține printr-însa, ca într-o funie
de aramă, gândirea mea cea proastă; și, voind să fugă, n-o lasă, pentru
legatură.
Deci se întemeiaza păcatul pe
gândire și îi închide
ușa cunoștinței. De-a pururea păzește răutatea pe minte, ca nu cumva,
unindu-se cu Dumnezeu, să oprească trupul de a se vinde. Îi aduce
înainte mulțime de gânduri încurcate și o pleacă să creadă că nu va fi
cercetare pentru lucrul acesta mic, și că nu este cu putință să fie
cunoștința pentru dânsele, și că unele ca acestea uitării se vor da. Iar
eu înaintea mea pun mustrarea mea și știu că asupra mea este spânzurată
munca.
Cu acestea mă ține pe mine, cu acestea mă leaga, cu
acestea mă vinde și mă cumpără, cu acestea mă amăgește, cu acestea mă
momește și mă supune, după cum zice Apostolul, că «cel trupesc este
vândut de păcat»; căci păcatul, în trupul meu fiind, îmi stăpânește
gândirea și ține sufletul, folosindu-l pentru pricina trupului, prin
care îl necăjește și-l împilează. De-ar voi să postească sau să
privegheze, îl muncește printr-însul pe el și îl împilează ca pe al său în lanț.
Ca pe o oaie spre junghiere și ca pe o pasăre înalt-zburătoare pe acesta l-a legat, și ca un uriaș tare prin însuși
trupul i-a tăiat mâinile și picioarele sale. Nici a fugi, nici a-mi
ajuta mie însumi nu pot.
Vai mie, mort sunt eu - cel viu, și orb - cel ce văd !
M-am făcut ca un câine eu, omul, și eu, cel gânditor, ca un dobitoc
primesc legăturile. Miluiește-te pe sine-ți, o, suflete.
Sârguiește-te mai înainte de răspuns. Caută mai înainte de despărțire, ca să nu ne încuiem afară împreună cu fecioarele
cele nebune, unde nu este cu putință muritorilor a vedea viața sau a
gândi pentru dreptate; unde nu este luptă prin care viața și moartea se
pricinuiesc, unde nu este trup prin care vrăjmașul se batjocorește, de
neputința trupului biruindu-se.
Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și dupa
mulțimea îndurarilor Tale; căci, dacă mă vei milui, voi scăpa de
ticaloasa așezare a patimilor; dacă mă vei milui, doresc să iau
ascultare către bunătatea Ta.
Dacă vei face după mulțimea bunătății Tale, mă vei izbăvi pe mine; dacă vei revărsa peste mine bunătatea Ta, mă voi mântui.
Cred ca poți și nu mă deznădăjduiesc. Știu că
mulțimea îndurărilor Tale biruiește mulțimea păcatelor mele. Știu că pe
toți i-ai miluit și miluiești pe cei ce se întorc către Tine din toată
virtutea lor.
Mărturisesc că și eu m-am îndulcit de darul Tău de
multe ori, dar după acestea, lepădând darul Tău, am păcătuit ca nimeni
altul. Ci Tu, Cel ce pe morți ai sculat, scoală-mă și pe mine, cel ce
sunt mort cu păcatul, și Cel ce pe orbi i-ai tămăduit, luminează și
ochii cei întunecați ai inimii mele; Cel ce din gura șarpelui pe Adam
l-ai izbăvit, trage-mă pe mine din mocirla fărădelegilor mele; căci oaia
Ta sunt și mâncat de leu m-am făcut pentru voile mele.
Câine m-am făcut cu păcatele, dar fiu mă voi face,
tămăduit fiind cu darul Tău. Lepădat m-am făcut ca un lepros, dar, de
vei voi, mă vei curăți. Știu că după cunoștință am păcătuit, dar am pe
Sfinții Tăi care solesc pentru mine.
Covârșesc pe toti cu păcatele, știu, dar nu se
biruiește bunătatea Ta. Cel ce i-ai dat vameșului întâietatea, dă-mi și
mie, celui ce mai multe rele am făcut. Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit
ca pe un vrednic, și pe mine mă vei milui, nevrednic fiind.
Lup era Pavel oarecând, gonind oile turmei Tale;
fiara era rupându-le, și păstor s-a făcut, cu darul Tău tămăduind și
grijind oile Tale. Și știu că el întru necunoștință a făcut păcatul; și,
ca unul care nu a cunoscut, iertare a primit și mai mult dar. Ci Tu,
Doamne, Care ai judecat păcatul meu cel întru cunoștință, mă vei milui
cu darul Tau cel covârșitor.
Vai mie, vai mie ! Mă sfiesc de cei ce acum se sfiesc
de mine, ca nu cândva să mă rușinez de dânșii pentru păcatele mele cele
ascunse. Mă rușinez de cei ce m-au născut pe mine, ca nu cândva să mă
osândească pe mine, cel ce m-am făgăduit celor mai presus de lume.
Ca văduva aceea voiesc să mă fac, care, îndelung
supărând pe judecătorul, și-a dobândit scopul; și ca prietenul cel
obraznic voiesc să mă arăt către Tine, Cel ce ești preabun și singur
Stăpân, ca să întorci sufletul meu, cel ce întru păcate a fost robit.
Acela pâine a cerut spre mâncare, iar eu dezlegare a sufletului de
osteneală; acela hrană trupului a cerut, iar eu zidire de-a doua a
sufletului.
Auzi ca un bun și preabun glasul plângerii lacrimilor
mele și întoarce-mă pe mine ca să fac rod de pocăință. Răcorește arșița
conștiinței mele. Înnoiește-mă pe mine, cel învechit cu patimile
păcatului, ca, după ce mă vei izbăvi din robia acestora, să răsuflu cu
dulceață văzduhul slobozeniei și să slăvesc bunătatea Ta cu bucurie și
cu veselie.
Știi, o, Stăpâne, că din mica durere a sufletului meu îndrăznesc a grăi acestea înaintea Ta. Știu și eu, păcătosul, că
milosârd Ești, Doamne, și voiești a mă schimba pe mine, însă voiești
rodul voirii mele și gata ești spre a mă milui pe mine, dar aștepți
așezarea mea. Căci, miluind, voiești să mă înveți și, iertându-mă,
voiești să mă câștigi părtaș al împărăției Tale.
Vai de nesimțirea mea ! Vai de ticăloșia mea ! O,
grosule si pământescule suflet ! O, inimă răzvrătită ! O, gură plină de
amărăciune ! O, gâtlej, mormânt deschis ! Pentru ce nu-ți aduci aminte, o,
suflete, de calea cea netrecută a despărțirii tale ? Pentru ce nu te
gătești către călătoria aceea ? Pentru ce fără de cruțare uneltești
pierzarea ta ? Pentru ce îți tragi asupra-ți muncile cele veșnice ? Ce
faci, o, suflete, petrecând ca un dobitoc fără de pricepere ?
Vai mie, cum aleg întunericul mai mult decât lumina !
Cum, mai înainte de viață, cinstesc moartea ! Cum dezmierdarea, ceea ce
astăzi este și mâine nu mai este, o pun mai presus decât bunătățile cele
veșnice și negrăite ?
Vai mie, cum decât podoaba aceea în chipul soarelui
voiesc mai mult cu cea întunecată și înnegrită să mă îmbrac ? Cum
cinstesc mai mult decât Împărăția locuirea cea întunecată a iadului ?
Vai mie, păcătosului, că eu singur
întru cunoștință
mă rănesc. Vino-ți întru sine-ți, suflete. Teme-te de Dumnezeu.
Slujește-I Lui întru toate faptele bune, ca să nu primești din mâna Lui
îndoite muncile. Dorește pe Dumnezeul tău și umblă în calea Lui cu
cinste.
Înțelege, o, suflete, că veacul acesta se aseamănă
locului celui de luptă și balaurul cel tare întotdeauna se străduiește
să biruiască. De oarecari se biruiește și se calcă, iar pe oarecari îi
biruiește și îi calcă. De oarecari se surpă și se batjocorește, iar pe
oarecari el îi surpă și-i batjocorește.
Înțelege că unii adică, prin înșelarea lui se
biruiesc, iar alții, prin lupta lui, se încununează; unii adică, prin
amărăciunea lui, veselia vieții celei veșnice o dobândesc, iar alții,
prin dulceața lui, amărăciunea muncii celei veșnice o află; unii adică,
prin desăvârșita neagoniseală, cu lesnire pe dânsul îl biruiesc, iar pe
alții, pentru înfășurarea celor pământești, cu lesnire el îi biruiește.
Celor ce-L doresc adică pe Dumnezeu din tot sufletul lor, războiul sau
ca un nimic se socotește, iar celor ce doresc lumea, războiul sau greu și nesuferit le este.
Înțelege, suflete ticăloase, că bucuria veacului
acestuia, și desfătarea, și odihna sunt pline de scârbă și de
amărăciune; iar necazurile, și postul, și greaua pătimire bucurie
negrăită și viață veșnică pricinuiesc, întoarce-te, o, suflete.
Nevoiește-te întru liniște că, după ce va veni ceasul
morții și al despărțirii, să nu te afle pe tine negătit. Înțelege, o,
suflete al meu, întru chemarea ta și întru petrecerea ta cum mergi.
Pentru cine și până când te întristezi și oftezi, o,
suflete slobod ! Toți la sfârșitul lucrurilor celor pământești au venit, și la a ta negrijire sfârșitul va sosi.
Umilește-te și cazi. Milostivește-L pe preaînduratul
Dumnezeu ca să te slobozească de toate durerile tale cele din lăuntru,
pentru rugăciunile tuturor Sfinților care din veac au bineplăcut Lui; ca
Lui I se cuvine toata slava, cinstea și închinăciunea, în vecii
vecilor. Amin !
