luni, 20 mai 2013

CLAUDIA MILLIAN - MINULESCU - (1887 - 1961) - POEZII







Claudia Millian-Minulescu 1887 - 1961


Claudia Millian-Minulescu (Bucureşti, n. 1887) a fost profesoară de desen, dar s-a afirmat în publicistică, poezie şi pictură.

Căsătorită iniţial cu Cristu Cridim, în 1914 se căsătoreşte cu Ion Minulescu, celebrul poet simbolist.

În poezie, stilul ei se încadrează fără probleme în simbolism, fiind exacerbată latura decorativă a acestuia.

A publicat trei cărţi de poezii:

"Garoafe roşii" (1914), "Cântări pentru pasărea albastră" (1922) şi "Întregire" (1936).

La 21 septembrie 1961, Claudia Minulescu a trecut în nefiinţă.

I-au apărut postum două cărţi de memorialistică: Despre Ion Minulescu (1968) şi Cartea mea de aduceri-aminte (1973).








PRIMĂVARĂ


Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Şi-n cuibul meu a poposit pe rând
Şi porumbelul alb, şi vulturul flămând,
Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.


Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,
Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte...
Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,
De-mi cere iar să-i curăţ încăperea ?


Covor de frunze netede şi moi
Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,
Apoi cobor perdele de mister
Pe farmecul enigmei celei noi.


Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,
Căminul sufletului meu deschis
Aşteaptă solul ultimului vis,
Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.





TOAMNĂ

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă -
Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?
Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge...


Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Şi cum îşi distilează parfumul diafan,
Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,
Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură şi moare..


Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar...
Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,
În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.









HIMERĂ



Şi-acum, de vrei, răspunde-mi, grădină efemeră,
Prin care trece moartea în menuete fine,
Sub formă de femeie, de cântec sau himeră -
Răspunde-mi, mască rece, de ce m-aştepţi pe mine ?


Eu nu vreau să beau cântul orbitei obosite
Şi n-aştept gestul milei din vechile icoane,
Nu vreau să-mi dai parfumul miresmelor trezite,
Nici floarea ce sucombă pe torsuri de coloane.


Nu vreau să-ţi fur misterul din ochi şi de pe gură,
Nici să repet cadenţa exodului trecut,
Ci dând nemulţumirii putere de secură,
Voi sparge forma veche a statuiei de lut.










GAROAFE  ROȘII



Garoafe roşii, crenelate -
Amfore cu parfum de mosc,
Pecetii de rubin şi sânge -
Eu vă iubesc şi vă cunosc,
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roşii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...


Eu vă iubesc şi vă cunosc
De mult tulburătorul mosc...
În roşu-apusului de soare
Voi puneţi pete de culoare,
Voi înfloriţi în fundul mării
În lungi ciorchine de mărgean
Şi pe obrajii de ftizie
Muriţi în fiecare an...


Vă poartă-actriţele pe gură
Şi hetairele pe sâni,
Vă leagănă pe coif cocoşii,
Şi-n răni v-au încrustat strămoşii,
Iar eu vă port pe veci în minte,
Vă port în păr şi pe vestminte,
Pe perne de atlaz brodate...
Garoafe roşii, crenelate!



Eu vă iubesc şi vă cunosc
De mult tulburătorul mosc!
Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roşii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă...
Prin voi am plâns întâia dată -
Obsesie însângerată !





VOLUPTATE

 Nevrozaţilor

Plecaţi spre ţări de voluptate,
Învingătoare de nevroze
Şi de iubiri fatale;
Plecaţi spre zările pătate
De violete echimoze
Şi de motive pale...


Plecaţi departe-n fund de zări:
Acolo unde forma moare
Şi nu-s conture crude;
Plecaţi spre voluptoase ţări,
În care nu-i apus de soare
Şi plânsul nu se-aude...


Acolo unde-n colori şterse,
În armonia de penumbre,
Palpită viaţa întregei firi,
Şi unde-amantele perverse
Visează în alcovuri sumbre,
Înamorate de satiri...


Acolo-s templele deschise
Şi candelabrele aprinse
Cu untdelemn de trandafiri;
Acolo se îmbată-n vise
Fecioarele cu buze-ntinse,
Cerşind nervoasele iubiri!


Acolo-s flori şi poezie,
Şi râs şi cântece barbare,
Şi nu-i femeie să nu crează,
Cu idolatra-i fantazie:
O clipă în beţia care
Omoară, dar reînviază!


În parcul albelor cununi,
În ţara aceea depărtată,
Plecaţi, trişti visători, plecaţi!
Dând foc în urmă la minciuni,
Uitaţi credinţa de-altădată!
Şi-apoi, voi, palizi nevrozati, 
 Plecaţi !








CÂNTĂRI PENTRU PASĂREA ALBASTRĂ



Noapte
Fantana de-ntuneric, cu bestii ce se-adapa
Si bolta necuprinsa e ochiul tau bizar.
Si vas cu flori de flacari ce izvoresc din apa
Si cantec de lumina si luna la patrar.
Femei, ce inseteaza de nopti turburatoare,
Femei, cu gust de vitiu si patimi invechite,
Veni-vor la lumina, la cantec si la floare,
Veni-vor sa-ti goleasca betia din orbite


Parfum
Ca ierburi negre, parul salbatec si se-ndoaie, imprastiind arome de vise si uitare.
Ca ierburi sarutate de vanturi si de ploaie
Ce mor schitand in aer perversa leganare.
Femei, ce vor esenta eternului parfum,
Femei, ce-n ierburi negre, isi patineaza sanii,
Vor alerga spre tine, oprindu-te din drum.
Asa, cum in biserici s-ar napusti paganii


Scarabeu
Insecta care doarme de piatra si pe floare
Si scarabeu cu aripi de smalt si de argint,
Albina care strange si viespe care doare:
E gura ta, e gura cantarilor ce mint.
Femei, ce vor din simturi sa soarba suferinta,
Femei, ingenuncheate ciudatelor imbolduri
Veni-vor sa-ti torture si gandul si fiinta,
Veni-vor sa le scuturi polenul de pe solduri


Infinit
Crengi lungi de clematite, ce rad si se crispeaza
Si flacari inaltate pe torsuri de statui,
Sunt bratele-ti nervoase, e mana-ti ce viseaza
Sa prinda
Infinitul, sub forma nimanui.
Femei, indragostite de plante - agatatoare,
Femei, ce-ntruchipeaza chimerele straine,
Sa scuture veni-vor, nepasatoarea-ti floare imprastiind la vanturi, petalele-i carmine






NOAPTE



Aud cum calca noaptea in peisagiul vietii
Cu gesturi de pisica si ganduri de apas
Cum sfasie lumina intunecand peretii.
Cum sterge, cum inghite, cum prada ca heretii,
Cum urca si coboara in lenesul oras


O singura culoare in atmosfera grava
Se-ntinde ca o pasta de fum intunecat,
Si mintea isi inchide corola ei concava,
Si trupul nu-si mai poarta - si ganduri de otrava
Trufasul pom, cu fructe de aur si pacat


O mana uriase de tragic
Discobol,
Zvarlind in sfera discul de negura enorm.
Desprinde
Infinitul si-l scutura in gol,
Si-l leagana, si-l poarta, ca pasarile-n stol,
Si-i picura parfumul pe pleoapele ce dorm.


Ma simt asa stapana si mi-e atat de bine
In noaptea ce exala parfum de
Infinit!
Si nimeni nu ma vede ca ma cobor in mine
Ca m-am desprins o clipa din mainele straine,
Si intru-n nepasarea inertului granit..

Asa nercertata, vreau sa raman stapana,
Vreau sa raman in mine, inchisa ca-ntr-un turn:
Sa ma ascult vorbindu-mi si sa conduc de mana
Launtrica-mi fiinta, ce plange sa ramana intemnitata-n mine, ca-n cercul sau,
Saturn.






2 comentarii :

  1. Moment de remember si reverie...Absolut superb!Calde felicitari !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc foarte mult pentru vizită și aprecierea muncii mele - incomparabil mai mică decât cea a poetei - căci oricât de talentat ar fi cineva, știm că munca și disciplina sunt cele care determină rezulttul. Tristețea mea este că doamnele literaturii noastre sunt pomenite prea puțin sau în treacăt și am să mă străduiesc să împărtășesc cât mai mult din creațiile lor, sau, cel puțin, suficient ca să le stârnesc curiozitatea și să-i trimit la bibliotecă sau librărie....Mulțumesc mult !

      Ștergere