luni, 29 iulie 2013

OCTAVIAN PALER - RUGAȚI-VĂ SĂ NU VĂ CREASCĂ ARIPI (fragment)

File:Mona Lisa.jpg

 Mona Lisa (sau  La Joconde, La Gioconda). - pictată între 1503 - 1505

Leonardo da Vinci ( 1452 - 1519) - Muzeul Luvru







SURÂSUL  GIOCONDEI

Veacul nostru n-a primit în zadar atâtea lecții de ipocrizie. A învățat să le folosească. Astfel că dacă nu te interesează un mare artist, ai o soluție neașteptată la îndemână la care alte secole s-au gândit mai puțin: vei declara că-l admiri. În felul acesta nu riști niciodată să te faci de râs. Vei fi la adăpost, scăpând și de învinuiri și de complexe. Căci un mit al secolului XX nu mai e, ca în vechime, un mode de a înțelege lumea. Cel mai adesea e, dimpotrivă, un mod de a o ignora.

În definitiv, ce rost ar avea să recunoști că n-ai văzut chipul Giocondei decât întâmplător, pe ambalaje sau ilustrând un reportaj de senzație care anunța că undeva i s-au pus mustăți ? Singura frază care nu trebuie rostită azi în nici o împrejurare este aceea a lui Socrate:„ Știu că nu știu nimic”. Când toată lumea știe totul, ești ridicol să nu știi nimic. Și dacă n-ai destulă impertinență sî declari că știi totul, poți oricând să ți-o asumi pe aceea de a admira totul. E același lucru spus altfel. După aceea nimeni nu va mai avea dreptul să te considere un ignorant. La urma urmei, n-are importanță nici faptul  că într-adevăr nu te-a interesat surâsul Giocondei. Important e că ai auzit că e inexplicabil și ești gata să repeți asta. Și apoi, de la ideea că numai adevărurile care ne ajută să trăim merită să fie socotite adevăruri nu e prea departe până la credința că numai adevărurile care ne convin sunt adevăruri.

Mai ales că admirația convențională nu costă nimic, nici măcar efortul de a pricepe ce admirăm. E chiar calea cea mai comodă de a exorciza gloriile, de a ne descotorosi de problemele pe care ni le pun. Dacă e de ajuns să admiri, ce mai contează cât și ce ai înțeles ? Ne strigăm cu atât mai tare admirația, cu cât această admirație e mai găunoasă. Îl admiăm, de pildă, pe Leonardo și cu asta am încheiat socotelile cu el. Nu ne mai deranjează nici cu opera lui, nici cu aerul lui înțelept. Surâsul lui devine inofensiv, ca și surâsul zeilor.

Și de ce trecem grăbiți prin fața Giocondei ? Simplu. Pentru că timpul costă. N-avem timp pentru Leonardo decât să-l admirăm în grabă, axiomatic și inutil. De altfel, o oază de liniște într-un veac atât de agitat poate fi chiar primejdioasă. Mai bine invocăm inexplicabilul fără dorința de a explica nimic, așa cum e moda, deoarece lumea s-a obișnuit să se întrebe ce ascunde muțenia acestei femei celebre și n-am putea face excepție fără să ne expunem bănuielilor că am fi insensibili. În fond, totul e să ne strigăm admirațiile ca și cum n-am putea trăi fără ele.




François-Marie Arouet 1694 - 1778 - Voltaire


SURÂSUL LUI VOLTAIRE

Surâsul lui Voltaire nu e surâsul Giocondei. El nu e deloc echivoc. E surâsul unui om care știe de ce surâde. Dacă surâsul Giocondei e surâsul cuiva care se află la o răspântie unde totul e posibil, surâsul domnului Voltaire e limpede, precis și tăios. S-a spus că zâmbetul lui Filip al II-lea ascundea un pumnal. Zâmbetul domnului Voltaire nu ascunde un pumnal, dar ascunde o floretă. En garde, pare să le strige el tuturor romanticilor. Și se întâmplă că, în elanul său, „floretistul” nu-și poate stăpâni plăcerea de a înțepa și mâna care i se întinde.

Mă grăbesc să adaug că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a izbucnit un război ciudat. Războiul dintre inimă și rațiune. Nu era prima oară când cele două tabere se înfruntau, dar parcă niciodată ca atunci dușmăniile n-au fost strigate atât de deschis și cu atâta vehemență, în fața întregii Europe, cuprinsă deodată de vârtejul patimilor. Mercenari și împărați se grăbeau să se înroleze într-una din cele două tabere. Una condusă de Voltaire. Alta condusă de Rousseau. Toate armistițiile din alte veacuri au fost anulate și fiecare din cele două tabere a înțeles că lupta era acum necruțătoare. De aceea totul e azvârlit în balanță, fără menajamente și fără fandoseli politicoase. Pasiunea cu care se neagă e totală. Sarcasmul e mușcător. Voltaire îi răspunde lui Rousseau când primește Discursul asupra originii inegalității: „ Cine citește cartea dumneavoastră e tentat să meargă în patru labe. Dar pentru că de peste șaizeci de ani am pierdut obiceiul, simt că mi-e cu neputință să-l reiau”. Rousseau i se adresează lui Voltaire: „ Vă urăsc, domnule, pentru că așa ați vrut-o; dar vă urăsc cu pasiunea celui care încă ar fi putut să vă iubească, dacă ați fi dorit-o ”. Secolul al XVIII-lea urmărește cu sufletul la gură aceste schimburi de replici. Pasiunea e hotărâtă să încheie o dată pentru totdeauna conturile cu Rațiunea. Rațiunea nu-și ascunde zâmbetul disprețuitor, mai ales că are în Voltaire un strateg mai incisiv și mai hotărât decât fusese Erasm în fața lui Luther.

Domnul Voltaire aruncă fraze provocatoare ca aceasta: „Numai imbecilii sunt siguri de ceea ce spun”. Nu e de mirare, deci, că el a reușit să irite și capete încoronate și biserica și poezia. Când la optzeci și trei de ani s-a reîntors la Paris, a fost un adevărat triumf. Lumea oprea trăsura, ținea caii de hamuri, ca să-i strângă mâna. Blana lui de vizon a rămas atunci aproape fără pic de fir de păr. Dar e greu de spus în ce măsură acest diavol ironic, care și-a tratat și exilul ca pe un salon, nu privește cu același dispreț celula în care a stat la Bastilia și castelul regelui Prusiei care l-a găzduit la Potsdam. E chiar aici  duplicitatea rațiunii care a făcut nu o dată joc dublu încercând să servească și pe Dumnezeu și omul, și îndoiala și certitudinea.

E firesc să fim circumspecți. Altfel, domnul Voltaire ne va pune cătușe de aur. Inteligența cea mai vie a secolului al XVIII-lea s-a dovedit, apoi, nu o dată, răutăcioasă. Când un abate a venit și i-a spus că l-a trimis Dumnezeu, Voltaire i-a răspuns:„Arătați-mi scrisorile de acreditare”. Iar când Parisul a făcut coadă în fața librăriilor  ca să cumpere, cu greu, un exemplar din Noua Eloiză, același domn Voltaire a râs: eroii lui Rousseau plâng de dorință înainte de a și-o satisface și de remușcări după ce și-o satisfac; adesea plâng chiar în timp ce și-o satisfac.

Cum ar spune Lessing, nu se poate oare râde rămânând foarte serioși ? Căci sună ciudat în gura unui om care surâde acest sfat: „Să aveți totdeauna ceva de făcut dacă nu vreți să vă sinucideți ”. Tresărim ascultându-l.. Domnul Voltaire întruchipează, se pare, și gloria și compromisurile spiritului, dar, într-un fel, și tragedia lui.

Curios e că tocmai un poet, și încă unul romantic, Victor Hugo, a ținut să declare că „Secolul al XVIII-lea e Voltaire”. Eu cred că se înșela. Voltaire n-ar fi fost Voltaire fără Rousseau, după cum Rousseau n-ar fi fost Rousseau fără Voltaire. Un secol în care ar fi trăit numai Voltaire, fără Rousseau, ar fi fost un secol care ar fi dus rațiunea dincolo de triumf. În cea mai rea și sterilă aroganță. Așa cum, în absența lui Voltaire, pumnul lui Rousseau ar fi căzut, poate, și mai greu în balanța veacului răsturnând-o cu totul. Cultura a avut totdeauna nevoie  de o „pace încheiată la timp”, cum a fost cea, evocată de Nietzsche, dintre Apolo și Dionysos, pe care s-a bazat măreția elină. În cele din urmă, Rousseau însuși a înțeles că în războiul dintre inimă și rațiune nu există victori. „Viețile noastre, a exclamat el la moartea lui Voltaire, erau legate una de alta. Moartea lui e și a mea”. A murit, de altfel, aproape simbolic la câteva luni după Voltaire. Și lui, ca și lui Voltaire, i-a fost refuzată înmormântarea în pământ binecuvântat.

Amândoi au cunoscut și exilul și triumful, amândoi au fost admirați și huliți cu aceeași furie. Amândoi își dorm somnul de veci în Panteon.

Și inima și rațiunea au, până la urmă, aceiași dușmani și aceiași prieteni. De fapt, asta am vrut să spun de la început.




File:Jean-Jacques Rousseau (painted portrait).jpg

Jean-Jacques Rousseau 1712 –  1778








Mormântul lui Voltaire





Mormântul lui J.J. Rousseau






Paris - Pantheon - Mausoleul celor mari



R11 - Red Diamond 2013 - 035.png


2 comentarii :

  1. Răspunsuri
    1. Mulțumesc, aranka, pentru aprecierea ta și mă bucur că ți-a plăcut selecția / postarea mea. Îți doresc o vară splendidă și o viață plină de Frumos !

      Ștergere