vineri, 13 septembrie 2013

CAMELEONUL de A.P. Cehov


Comisarul de poliție Ociumelov trece prin piață în manta nouă și cu o legăturică în mână. În urma lui, un vardist roșcovan duce sub braț un ciurel plin de agrișe confiscate. Împrejur, tăcere adâncă. În piață, nici țipenie...Ușile dughenilor și cârciumilor stau căscate, ca niște guri flămânde, și se uită jalnic la cele orânduite de Dumnezeu. În fața lor nu se vede nici măcar un cerșetor.

- Care va să zică muști, blestematule ! aude dintr-odată comisarul. Puneți mâna pe el, fraților ! Astăzi nu mai e slobod să muști. Țineți-l ! Aha !

Se aude un chelălăit strident. Ociumelov se uită înspre partea de unde vine tărăboiul și vede o javră dând buzna în trei picioare pe poarta depozitului de cherestea al lui Piciughin și uitându-se speriată înapoi. În urma ei aleargă un individ cu vesta desheiată peste o cămașă de stambă cu piepții scrobiți. Deodată face un salt înainte, ca și cum s-ar arunca înot, cade la pământ și prinde câinele de picioarele dinapoi. Se aude iar un chelălăit și strigătul: „Puneți mâna pe el !”.

Capete somnoroase răsar în pragul dughenilor și, cât ai clipi din ochi, în fața depozitului de cherestea lumea, ieșită ca din pământ, se strânge ciopor.

- Trebuie că-i o dezordine, înălțimea-voastră, spune vardistul.

Ociumelov face la stânga și se îndreaptă către grup. Cetățeanul cu vesta descheiată stă în fața porții depozitului și, ținând mâna dreaptă ridicată, arată mulțimii un deget care-i sângerează. Pe fața sa de om beat parcă ar sta scris: „Am să te jupoi de viu, ticălosule !” Până și degetul lui arată ca un semn al victoriei.

Ociumelov recunoaște în el pe meșterul bijutier Hriukin. În mijlocul cercului de gură-vască, tremurând din tot trupul, cu labele dinainte rășchirate, stă autorul tărăboiului: un pui de ogar alb, cu o pată gălbuie pe spate și cu botul ascuțit. Ochii lui umezi sunt triști și înspăimântați.

- Ce s-a întâmplat ? întrebă Ociumelov, croindu-și drum prin mulțimea de gură-cască. De ce v-ați strâns aici ? Ce-i cu degetul tău ? Cine a țipat ?

- Îmi vedeam de treabă, înălțimea-voastră, începe Hriukin să se tânguie, tușind cu pumnul la gură. Mă duceam să mă înțeleg pentru niște lemne cu Mitri Mitrici, când,  haț, așa, nitam-nisam, ticălosul ăsta mă apucă de deget ! Să-mi fie cu iertare, dar eu sunt un om care muncește....meseria mea e gingașă. Trebuie să mi se dea despăgubiri, fiindcă s-ar putea să stau o săptămână fără să mă pot folosi de deget. Eu nu știu, înălțimea-voastră, să fie scris în vreo lege că trebuie să pătimești din pricina lighioanelor. Dacă-i vorba ca fiecare să înceapă să muște, păi atunci la ce să mai trăiască omul pe pământ ?

- Hm ! Bine...rostește cu asprime Ociumelov, tușind și ridicând din sprâncene. Bine...Al cui e câinele ? Las' că v-arăt eu ! O să vă-nvăț eu minte să vă mai lăsați câinii să umble haihui pe străzi ! E timpul să ne ocupăm de  domnii ăștia care nu vor să respecte regulamentele ! Când ticălosul o să fie pus la amendă, o să știe ce-i aia un câine și alte animale vagabonde ! Îl învăț eu ! Eldîrin, poruncește el vardistului, află al cui e câinele și dresează proces-verbal. Iar javra să fie ucisă. Fără zăbavă ! Cu siguranță că e turbată...Al cui e câinele, vă-ntreb ?

- Îmi pare, își dă cineva cu părerea, că-i al lui don  gheneral Jigalov.

- Al domnului general Jigalov ?! Hm, Eldîrin, scoate-mi mantaua...Grozav de cald e azi ! Mă tem c-o să-i tragă iar o ploaie...Hm...Nu pot eu să pricep, se întoarce Ociumelov spre Hriukin, cum de a putut cățelușul ăsta să te muște ? Vezi cât e de mic, iar tu ești gogeamite găligan ! Cu siguranță că ți-ai spintecat degetul în vreun cui și după aia ți-a venit ideea să scoți măcar un profit. Las' că ne cunoaștem noi...marfa ! Vă știu eu, diavolilor !

- I-a dat cu țigara pe la bot ca să facă haz, și de, câinele l-a mușcat. Ce, era prost ? Ăsta se ține veșnic de șotii, înălțimea-voastră.

- Minți, chiorule ! M-ai văzut tu pe mine ? Atunci de ce minți ? Înălțimea-sa e om deștept, știe cine minte și cine vorbește cinstit ca în fața lui Dumnezeu...Dacă-i vorba pe așa, apoi să hotărască judecătorul care din noi minte. Are legea și acolo stă scris despre toate...Astăzi suntem toți egali...Și dacă vreți să știți, am și eu un frate jandarm !

- Gura !

- Nu, nu poate să fie câinele lui don gheneral ! își dă cu părerea vardistul, după o matură chibzuială. Don gheneral n-are câini din ăștia. Nu ține decât prepelicari...

- Ești sigur ?

- Sigur, înălțimea-voastră !

- Chiar așa ! Domnul general are câini de preț, de rasă, pe când javra asta nu face nici două parale ! N-are nici blană ca lumea, nici nu-i arătos...o jigodie ticăloasă ! Ar ține domnul general un câine ca ăsta ? Unde vă sunt mințile ? Dacă un câine ca ăsta s-ar ivi pe stradă la Petersburg sau la Moscova, știți ce s-ar întâmpla ? Cât ai clipi din ochi ar fi curățat ! Fără să se mai sinchisească nimeni de ce stă scris la lege ! Tu, Hriukin, ai fost mușcat, nu trebuie să lași lucruile așa...Trebuie să-i învățăm minte. Nu mai merge...

- De, mai știi ? S-ar putea să fie totuși al lui don  gheneral ! cugetă vardistul cu glas tare. Ce, e scris pe botul javrei că nu-i al lui ? Am văzut deunăzi unul cam la fel la el în curte...

- Păi, sigur, își dă altul cu părerea, e al generalului...

- Hm...pune-mi mantaua, frate Eldîrin. Vântu-i cam subțire...M-a luat cu frig...Ia câinele, dă fuga cu el până la don general și întreabă dacă-i al dumnealui. Spune că l-am găsit prin piață și că i l-am trimis. Și să nu-l mai lase așa slobod pe stradă...Poate să fie un câine scump, și dacă orice măgar îi vâră o țigară sub nas, îi strică mirosul. Câinele e un animal gingaș. Și tu, zevzecule, lasă mâna jos ! Ce tot vâri degetul ăla caraghios în nasul lumii ?  Singur ți-ai făcut-o !...

- Uite, bucătarul lui don gheneral. Să-l întrebăm pe el. Hei, Prohor, ia fă-te-ncoa, nene ! Ia vezi, câinele ăsta e al vostru ?

- Ei, na-ți-o ! Cum să fie ! N-am avut niciodată un câine ca ăsta !

- Ce să mai stăm să ne pierdem vremea ! E un câine vagabond ! Ce mai tura-vura...Dac-am zis că-i vagabond, apăi e vagabond ! Trebuie curățat, și gata !

- Cum o să fie câinele nostru ! continuă Prohor, bucătarul. E al fratelui lui don gheneral, cel care a sosit mai deunăzi. Conașului nostru nu-i plac ogarii, dar fratele dânsului se dă în vânt după ei...

- Cum, a venit fratele domnului general ? întrebă Ociumelov și fața i se lumină de un zâmbet înduioșat. Doamne sfinte ! A venit Vladimir Ivanîci, și eu nu știam. A venit să-l vadă pe domnul general ?

- Da, să-l vadă.

- Ia te uită ! I s-a făcut dor de frate-su...Și eu nu știam nimic ! Care va să zică e cățelușul lui ! Ei, da' ce bine  îmi pare !...Ia-l cu tine...E frumușel câinele...Și deștept foc...L-a înșfăcat de deget pe ăla de colo...Ha-ha-ha...Cuțu-cuțu, de ce tremuri așa ? Mârâie, tâlharul...Drăguțul de el...

Prohor cheamă câinele și pleacă cu el. Cei de față încep să-l ia pe Hriukin peste picior.

- Mai încapi tu o dată pe mâna mea ! îl amenință Ociumelov.
Și, înfășurându-se în manta, își vede mai departe de drum prin piață.


1884











Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu