Guy de Maupassant 1850 -
1893
Văduva lui Paolo
Saverini locuia numai cu fiul ei într-o casă sărăcăcioasă,
așezată pe meterezele orașului Bonifacio. Orașul, clădit pe o
ieșitură a muntelui, suspendat chiar pe locuri deasupra mării,
privește, peste o strâmtoare stâncoasă, pe coasta mai joasă a
Sardiniei. La poalele lui, de cealaltă parte, o fâșie a falezei,
care îl înconjoară aproape în întregime și care seamănă cu un
culoar uriaș, îi servește drept port. Bărcuțele pescarilor
italieni sau sarzi și, la fiecare două săptămâni, un vapor vechi
și gâfâitor care vine de la Ajaccio, îl străbat întreg, până
în dreptul primelor case, după ce fac un drum lung între doi
pereți abrupți.
O grămadă de case
pune o pată și mai albă pe muntele alb, casele par niște cuiburi
de păsări sălbatice, agățate de stâncă, privind de sus această
strâmtoare grozavă, în care corăbiile nu încearcă să pătrundă.
Vântul fără odihnă chinuiește marea, chinuiește coasta goală,
roasă de el, abia îmbrăcată în iarbă. Se cufundă în
strâmtoare și pustiește amândouă malurile. Șiroaiele de spumă
palidă străpung pretutindeni valurile, par niște fâșii de pânză
care plutesc și tresaltă pe suprafața apei.
Casa văduvei Saverini,
lipită chiar de marginea falezei, își deschidea cele trei ferestre
spre această priveliște sălbatică și deznădăjduită.
Trăia acolo numai cu
fiul ei, Antoine, și cu cățeaua Sprințara, o cățea mare, slabă,
cu părul lung și aspru de viță ciobănească, și care mergea cu
flăcăul la vânat.
Într-o seară, după o
ceartă, Antoine Saverini fu ucis mișelește, cu cuțitul, de
Nicolas Ravolati, care chiar în noaptea aceea fugi în Sardinia.
Când bătrâna mamă
primi trupul copilului ei pe care i-l aduseră niște trecători, nu
plânse, ci rămase mult timp nemișcată cu ochii la el; apoi își
întinse mâna zbârcită deasupra cadavrului lui și îi jură
vendetta. Nu vru să rămână nimeni cu ea și se închise singură
cu trupul mort și cu câinele care urla. Animalul urla necontenit,
la capul patului, cu botul întins spre stăpân și cu coada între
picioare.Nu se urnea din loc cum nu se urnea nici mama care stătea
acum aplecată peste cadavru, cu ochii ațintiți, îl privea și
plângea fără zgomot, cu lacrimi mari.
Flăcăul, culcat pe
spate, îmbrăcat în haina lui de aba găurită și sfâșiată la
piept, părea că doarme, dar era tot plin cu sânge: pe cămașa
care îi fusese smulsă ca să i se dea primele ajutoare, pe vestă,
pe pantaloni, pe obraz, pe mâini. Cheaguri de sânge i se prinseseră
în păr și în barbă.
Bătrâna mamă începu
să-i vorbească. La zgomotul vocii ei, cățeaua tăcu.
-Lasă, lasă, ai să
fii răzbunat, puiul meu, băiatul meu, sărmanul meu copil. Dormi,
dormi, o să fii răzbunat, auzi ? Ți-o făgăduiește maică-ta !
Și știi bine că maică-ta se ține totdeauna de cuvânt.
Apoi se aplecă încet
peste el și își lipi buzele reci de buzele moarte.
Atunci Sprințara
începu iar să geamă. Scotea un plânset nesfârșit, monoton,
sfâșietor, groanic.
Rămaseră acolo până
dimineață, amândouă, femeia și cîțeaua.
Antoine Saverini fu
îngropat a doua zi și peste puțin timp nu se mai vorbi despre el
în Bonifacio.
*
Nu lăsase în urmă
nici frați, nici veri apropiați, nu se afla acolo nici un bărbat
care să înfăptuiască vendetta. Numai bătrâna, maică-sa, se
gândea la asta.
Vedea de dimineață
până seara un punct alb pe coastă, de cealaltă parte a
strâmtorii. Era un sătuc sard, Longosardo, în care se refugiau
bandiții corsicani când erau urmăriți mai stăruitor. Sătucul
ăsta din fața coastei patriei lor e locuit aproape numai de ei,
așteptând acolo clipa când se vor întoarce și se vor adăposti
iar în mărăcinișuri. Mama știa că în satul ăsta se refugiase
Nicolas Ravolati.
Singură, toată ziua,
așezată la fereastră, se uita într-acolo și se gândea la
răzbunare. Ce avea să facă, fără ajutorul numănui,
neputincioasă, atât de aproape de moarte ? Dar făgăduise, jurase
pe cadavru. Nu putea să uite și nici nu putea să aștepte. Ce să
facă ? Nu mai dormea noaptea. Nu mai avea odihnă și liniște.
Căuta cu încăpățânare. Cățeaua, la picioarele ei, dormea și
câteodată ridica botul și urla spre depărtări. De când stăpânul
ei nu mai era acolo, urla așa, mereu, ca și cum l-ar fi chemat, ca
și cum sufletul ei de animal, nemângâiat, ar fi păstrat o
amintire pe care nimic n-o putea șterge.
Într-o noapte, când
Sprințara începu iar să chelălăie, mama avu deodată o idee, i
idee de sălbatic răzbunător și crunt. Se gândi până dimineața,
apoi, de cum se iviră zorile, se duse la biserică. Se rugă,
îngenunchiată pe lespezi, doborâtă în fața lui Dumnezeu,
implorându-l s-o ajute, s-o sprijine, să dea bietului ei trup
istovit puterea de care avea nevoie ca să-și răzbune fiul.
Apoi se întoarse
acasă. Avea în curte un butoi vechi, prăpădit, în care aduna apă
de ploaie. Îl răsturnă, îl goli și îl înțepeni pe pământ cu
țărușe și cu pietre. Pe urmă o legă pe Sprințara de cotețul
ăsta și intră în casă.
Se învârtea acum prin
odaie fără odihnă, cu ochii mereu ațintiți spre Sardinia.
Ucigașul era acolo.
Cățeaua urlă toată
ziua și toată noaptea. A doua zi de dimineață, bătrâna îi
aduse o strachină cu apă, numai atât: nici fiertură, nici pâine.
Trecu și ziua asta.
Sprințara, istovită, dormea. În ziua următoare ochii îi luceau,
părul i se zbârlise și trăgea cu disperare de laț.
Bătrâna tot nu-i dădu
nimic de mâncare. Animalul, acum furios, lătra răgușit. Trecu și
noaptea.
Atunci, de cum se
lumină de ziuă, bătrâna Saverini se duse la un vecin și-l rugă
să-i dea două legături de fân. Luă boarfele vechi pe care le
purtase odinioară bărbatul ei și le umbplu cu paie, așa ca să
semene cu un trup omenesc.
Înfipse un băț în
pământ în fața cuștii Sprințarei și legă de el momâia, care
în felul ăsta părea că stă în picioare. Apoi îi închipui
capul dintr-o cârpă veche învălătucită.
Cățeaua, mirată, se
uita la momâie și tăcea, cu toate că o mistuia foamea.
Atunci bătrâna se
duse la mezelar și cumpără o bucată mare de caltaboș. Întoarsă
acasă, făcu un foc de găteje în curte și fripse caltaboșul.
Sprințara, înnebunită, sărea, spumega cu ochii ațintiți la
grătarul al cărui abur îi pătrundea în stomac.
Pe urmă, mama făcu
din caltaboșul ăsta cald o cravată momâii. I-o înnodă îndelung
în jurul gâtului, de parcă ar fi vrut să i-l pătrundă. După ce
isprăvi, dădu drumul câinelui din lanț.
Animalul se repezi
dintr-un salt grozav la beregata momâii și, cu labele pe umerii ei,
începu să i-o sfârtece. Cădea la pământ cu câte o bucată
smulsă din pradă în bot, și se arunca din nou, își înfigea
colții în funii, înhăța câteva bucățele de mâncare, cădea
iar, și iar dădea năvală întărâtat. Îi rupea obrazul cu
colții, îi sfâșia gâtul.
Bătrâna îl privea
nemișcată și tăcută, cu ochii aprinși. Apoi lega din nou
câinele, îl lîsa iarsă flămânzească trei zile și începu de
la capăt exercițiul acesta ciudat.
Timp de trei luni
obișnui câinele cu lupta asta, cu hrana asta smulsă cu colții.
Acum nu-l mai prindea în laț, dar cu o singură mișcare îl făcea
să se repeadă la momâie.
Îl învățase s-o
sfâșie, s-o mănânce, chiar dacă nu mai avea nici un pic de
mâncare ascunsă la gât. Pe urmă, drept răsplată, îi dădea
caltaboșul fript pentru el.
Cum îl vedea pe om,
Sprințara femăta, întorcea ochii către stăpână-sa care îi
striga: „Șo !” cu o voce șuierătoare, ridicând un deget.
*
Bătrâna Saverini,
când socoti că a venit timpul, se duse să se spovedească și să
se împărtășească într-o duminică dimineață, cu o cucernicie
fierbinte. Apoi se îmbrăcă în haine bărbătești, și așa, ca
un bătrân zdrențăros, trecu de cealaltă parte a strâmtorii
împreună cu câinele, în barca unui pescar sard.
Ducea o bucată mare de
caltaboș într-o traistă de pânză. Sprințara nu mâncase de două
zile. Bătrâna îi dădea mereu să adulmece mâncarea mirositoare,
și o asmuțea.
Ajunseră în
Longosardo; corsicana înainta șchiopătând. Intră într-o
brutărie și întrebă de adresa lui Nicolas Ravolati. Se apucase
iar de vechea lui meserie, era dulgher. Lucra singur, în fundul
dughenii.
Bătrâna deschise ușa
și strigăȘ
-Ei ! Nicolas !
El
se întoarse. Atunci ea dădu drumul câinelui și strigă:
-
Șo ! Șo pe el ! Mănâncă-l, mănâncă-l !
Cățeaua, asmuțită,
se repezi și-l prinse de beregată. Omul întinse brațele, o
cuprinse, se rostogoli la pământ. Timp de câteva clipe se zvârcoli
și frământă pământul cu picioarele, apoi rămase nemișcat, pe
când Sprințara îi scormonea beregata și i-o sfâșia, bucată cu
bucată. Doi vecini, care stăteau în pragul porților lor, își
aduseră aminte foarte bine că văzuseră ieșind de acolo un
cerșetor bătrân cu un câine negru și costeliv, care mânca în
mers ceva cafeniu, dat de stăpânul lui.
Seara, bătrâna se
întoarse acasă. În noaptea aceea dormi bine.
