marți, 24 septembrie 2013

O VENDETTA de Guy de Maupassant




Guy de Maupassant 1850 - 1893




Văduva lui Paolo Saverini locuia numai cu fiul ei într-o casă sărăcăcioasă, așezată pe meterezele orașului Bonifacio. Orașul, clădit pe o ieșitură a muntelui, suspendat chiar pe locuri deasupra mării, privește, peste o strâmtoare stâncoasă, pe coasta mai joasă a Sardiniei. La poalele lui, de cealaltă parte, o fâșie a falezei, care îl înconjoară aproape în întregime și care seamănă cu un culoar uriaș, îi servește drept port. Bărcuțele pescarilor italieni sau sarzi și, la fiecare două săptămâni, un vapor vechi și gâfâitor care vine de la Ajaccio, îl străbat întreg, până în dreptul primelor case, după ce fac un drum lung între doi pereți abrupți.

O grămadă de case pune o pată și mai albă pe muntele alb, casele par niște cuiburi de păsări sălbatice, agățate de stâncă, privind de sus această strâmtoare grozavă, în care corăbiile nu încearcă să pătrundă. Vântul fără odihnă chinuiește marea, chinuiește coasta goală, roasă de el, abia îmbrăcată în iarbă. Se cufundă în strâmtoare și pustiește amândouă malurile. Șiroaiele de spumă palidă străpung pretutindeni valurile, par niște fâșii de pânză care plutesc și tresaltă pe suprafața apei.

Casa văduvei Saverini, lipită chiar de marginea falezei, își deschidea cele trei ferestre spre această priveliște sălbatică și deznădăjduită.

Trăia acolo numai cu fiul ei, Antoine, și cu cățeaua Sprințara, o cățea mare, slabă, cu părul lung și aspru de viță ciobănească, și care mergea cu flăcăul la vânat.

Într-o seară, după o ceartă, Antoine Saverini fu ucis mișelește, cu cuțitul, de Nicolas Ravolati, care chiar în noaptea aceea fugi în Sardinia.

Când bătrâna mamă primi trupul copilului ei pe care i-l aduseră niște trecători, nu plânse, ci rămase mult timp nemișcată cu ochii la el; apoi își întinse mâna zbârcită deasupra cadavrului lui și îi jură vendetta. Nu vru să rămână nimeni cu ea și se închise singură cu trupul mort și cu câinele care urla. Animalul urla necontenit, la capul patului, cu botul întins spre stăpân și cu coada între picioare.Nu se urnea din loc cum nu se urnea nici mama care stătea acum aplecată peste cadavru, cu ochii ațintiți, îl privea și plângea fără zgomot, cu lacrimi mari.

Flăcăul, culcat pe spate, îmbrăcat în haina lui de aba găurită și sfâșiată la piept, părea că doarme, dar era tot plin cu sânge: pe cămașa care îi fusese smulsă ca să i se dea primele ajutoare, pe vestă, pe pantaloni, pe obraz, pe mâini. Cheaguri de sânge i se prinseseră în păr și în barbă.

Bătrâna mamă începu să-i vorbească. La zgomotul vocii ei, cățeaua tăcu.

-Lasă, lasă, ai să fii răzbunat, puiul meu, băiatul meu, sărmanul meu copil. Dormi, dormi, o să fii răzbunat, auzi ? Ți-o făgăduiește maică-ta ! Și știi bine că maică-ta se ține totdeauna de cuvânt.

Apoi se aplecă încet peste el și își lipi buzele reci de buzele moarte.

Atunci Sprințara începu iar să geamă. Scotea un plânset nesfârșit, monoton, sfâșietor, groanic.

Rămaseră acolo până dimineață, amândouă, femeia și cîțeaua.

Antoine Saverini fu îngropat a doua zi și peste puțin timp nu se mai vorbi despre el în Bonifacio.

*

Nu lăsase în urmă nici frați, nici veri apropiați, nu se afla acolo nici un bărbat care să înfăptuiască vendetta. Numai bătrâna, maică-sa, se gândea la asta.

Vedea de dimineață până seara un punct alb pe coastă, de cealaltă parte a strâmtorii. Era un sătuc sard, Longosardo, în care se refugiau bandiții corsicani când erau urmăriți mai stăruitor. Sătucul ăsta din fața coastei patriei lor e locuit aproape numai de ei, așteptând acolo clipa când se vor întoarce și se vor adăposti iar în mărăcinișuri. Mama știa că în satul ăsta se refugiase Nicolas Ravolati.

Singură, toată ziua, așezată la fereastră, se uita într-acolo și se gândea la răzbunare. Ce avea să facă, fără ajutorul numănui, neputincioasă, atât de aproape de moarte ? Dar făgăduise, jurase pe cadavru. Nu putea să uite și nici nu putea să aștepte. Ce să facă ? Nu mai dormea noaptea. Nu mai avea odihnă și liniște. Căuta cu încăpățânare. Cățeaua, la picioarele ei, dormea și câteodată ridica botul și urla spre depărtări. De când stăpânul ei nu mai era acolo, urla așa, mereu, ca și cum l-ar fi chemat, ca și cum sufletul ei de animal, nemângâiat, ar fi păstrat o amintire pe care nimic n-o putea șterge.

Într-o noapte, când Sprințara începu iar să chelălăie, mama avu deodată o idee, i idee de sălbatic răzbunător și crunt. Se gândi până dimineața, apoi, de cum se iviră zorile, se duse la biserică. Se rugă, îngenunchiată pe lespezi, doborâtă în fața lui Dumnezeu, implorându-l s-o ajute, s-o sprijine, să dea bietului ei trup istovit puterea de care avea nevoie ca să-și răzbune fiul.

Apoi se întoarse acasă. Avea în curte un butoi vechi, prăpădit, în care aduna apă de ploaie. Îl răsturnă, îl goli și îl înțepeni pe pământ cu țărușe și cu pietre. Pe urmă o legă pe Sprințara de cotețul ăsta și intră în casă.

Se învârtea acum prin odaie fără odihnă, cu ochii mereu ațintiți spre Sardinia. Ucigașul era acolo.

Cățeaua urlă toată ziua și toată noaptea. A doua zi de dimineață, bătrâna îi aduse o strachină cu apă, numai atât: nici fiertură, nici pâine.

Trecu și ziua asta. Sprințara, istovită, dormea. În ziua următoare ochii îi luceau, părul i se zbârlise și trăgea cu disperare de laț.

Bătrâna tot nu-i dădu nimic de mâncare. Animalul, acum furios, lătra răgușit. Trecu și noaptea.

Atunci, de cum se lumină de ziuă, bătrâna Saverini se duse la un vecin și-l rugă să-i dea două legături de fân. Luă boarfele vechi pe care le purtase odinioară bărbatul ei și le umbplu cu paie, așa ca să semene cu un trup omenesc.

Înfipse un băț în pământ în fața cuștii Sprințarei și legă de el momâia, care în felul ăsta părea că stă în picioare. Apoi îi închipui capul dintr-o cârpă veche învălătucită.

Cățeaua, mirată, se uita la momâie și tăcea, cu toate că o mistuia foamea.

Atunci bătrâna se duse la mezelar și cumpără o bucată mare de caltaboș. Întoarsă acasă, făcu un foc de găteje în curte și fripse caltaboșul. Sprințara, înnebunită, sărea, spumega cu ochii ațintiți la grătarul al cărui abur îi pătrundea în stomac.

Pe urmă, mama făcu din caltaboșul ăsta cald o cravată momâii. I-o înnodă îndelung în jurul gâtului, de parcă ar fi vrut să i-l pătrundă. După ce isprăvi, dădu drumul câinelui din lanț.

Animalul se repezi dintr-un salt grozav la beregata momâii și, cu labele pe umerii ei, începu să i-o sfârtece. Cădea la pământ cu câte o bucată smulsă din pradă în bot, și se arunca din nou, își înfigea colții în funii, înhăța câteva bucățele de mâncare, cădea iar, și iar dădea năvală întărâtat. Îi rupea obrazul cu colții, îi sfâșia gâtul.

Bătrâna îl privea nemișcată și tăcută, cu ochii aprinși. Apoi lega din nou câinele, îl lîsa iarsă flămânzească trei zile și începu de la capăt exercițiul acesta ciudat.

Timp de trei luni obișnui câinele cu lupta asta, cu hrana asta smulsă cu colții. Acum nu-l mai prindea în laț, dar cu o singură mișcare îl făcea să se repeadă la momâie.

Îl învățase s-o sfâșie, s-o mănânce, chiar dacă nu mai avea nici un pic de mâncare ascunsă la gât. Pe urmă, drept răsplată, îi dădea caltaboșul fript pentru el.

Cum îl vedea pe om, Sprințara femăta, întorcea ochii către stăpână-sa care îi striga: „Șo !” cu o voce șuierătoare, ridicând un deget.

*
Bătrâna Saverini, când socoti că a venit timpul, se duse să se spovedească și să se împărtășească într-o duminică dimineață, cu o cucernicie fierbinte. Apoi se îmbrăcă în haine bărbătești, și așa, ca un bătrân zdrențăros, trecu de cealaltă parte a strâmtorii împreună cu câinele, în barca unui pescar sard.

Ducea o bucată mare de caltaboș într-o traistă de pânză. Sprințara nu mâncase de două zile. Bătrâna îi dădea mereu să adulmece mâncarea mirositoare, și o asmuțea.

Ajunseră în Longosardo; corsicana înainta șchiopătând. Intră într-o brutărie și întrebă de adresa lui Nicolas Ravolati. Se apucase iar de vechea lui meserie, era dulgher. Lucra singur, în fundul dughenii.

Bătrâna deschise ușa și strigăȘ

-Ei ! Nicolas !

El se întoarse. Atunci ea dădu drumul câinelui și strigă:

- Șo ! Șo pe el ! Mănâncă-l, mănâncă-l !

Cățeaua, asmuțită, se repezi și-l prinse de beregată. Omul întinse brațele, o cuprinse, se rostogoli la pământ. Timp de câteva clipe se zvârcoli și frământă pământul cu picioarele, apoi rămase nemișcat, pe când Sprințara îi scormonea beregata și i-o sfâșia, bucată cu bucată. Doi vecini, care stăteau în pragul porților lor, își aduseră aminte foarte bine că văzuseră ieșind de acolo un cerșetor bătrân cu un câine negru și costeliv, care mânca în mers ceva cafeniu, dat de stăpânul lui.

Seara, bătrâna se întoarse acasă. În noaptea aceea dormi bine.



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu