duminică, 6 octombrie 2013

BRUNO FERRERO - fragmente din ” 365 POVESTIRI PENTRU SUFLET ”







Bruno Ferrero este un preot și un scriitor italian. Are o licență în teologie și prin scrierile sale încearcă să facă mai accesibile înțelegerii oamenilor pildele și normele eticii și religiei. Este directorul  ziarului ” Buletin Salesian”.

A devenit cunoscut în întreaga lume datorită cărții sale ” 365 Povestiri pentru suflet” - titlul vorbește de la sine despre conținutul povestirilor iar eu am să vă transcriu două dintre ele, povestiri  pe care le consider cele mai importante pentru voi copii.











PRINȚESA






A fost odată un rege care avea o fiică deșteaptă foc și foarte frumoasă. Prințesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creștea, mâinile și picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul și văzul i se împuținau.

Mulțime de doctori încercasera s-o vindece, dar în zadar.
Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaște secretul vieții. Toți curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prințesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coșuleț de nuiele cu capac și-i spuse:
-Ia-l și ai grijă de el. Te va vindeca.
Nerăbdătoare și plină de bucurie, prinețesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire și de tristețe. În coșuleț zăcea un copil doborât de boală, și mai nenorocit și mai suferind decât ea. Prințesa își lăsă sufletul cuprins de compătimire și, în ciuda durerilor, luă copilul în brațe și începu să-l îngrijească.

Trecură luni, iar prințesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îi veghea nopțile, îi vorbea cu duioșie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferință și oboseală. La aproape șapte ani după acestea, se petrecu ceva de necrezut.

Într-o dimineață, copilul începu să zâmbească și să meargă. Prințesa îl luă în brațe și începu să danseze râzând și cântând, ușoară și nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme.

Fără să-și dea seama, se vindecase și ea.
 
 
Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană;

când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă;

când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit;

când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să-l mângâi;

când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el;

când sunt sărac, adu-mi pe cineva care e-n nevoie;

când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă;

când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez;

când simt nevoia de a fi înțeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înțelegerea mea;

când aș vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă;

când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alții.










REGRETELE TATĂLUI








Ascultă, fiul meu... Îți spun toate acestea în vreme ce dormi, ținându-ți mânuța sub obraz și având cârlionții blonzi răvășiți pe frunte. Am venit singur în camera ta: acum câteva clipe, pe când mă așezam în bibliotecă să citesc, m-a copleșit părerea de rău și cu inima plină de vinovăție, m-am apropiat de patul tău.




M-am gândit la o mulțime de lucruri: te-am chinuit atâta...



Te-am certat atunci când te îmbrăcai să mergi la școală pentru că în loc să te fi spălat pe față te-ai șters doar cu prosopul și pentru că nu ți-ai curățat pantofii.



Te-am dojenit cu asprime când ai scăpat ceva pe jos.




Și la micul dejun am găsit ceva să-ți reproșez: că ai murdărit fața de masă; că ai mâncat de parcă ai fi fost flamand de o săptămână; că ai stat cu coatele pe masă; că ți-ai pus prea mult unt pe pâine... Apoi, când ai început să te joci și eu am ieșit din casă îndreptându-mă spre stație, te-ai întors spre mine și mi-ai făcut cu mâna strigând: ”Tai, tai, tăticule !”, iar eu am ridicat din sprâncene și ți-am răspuns doar: “Stai cu spatele drept !”






Apoi, am luat-o de la început după-amiază, târziu, pentru că atunci când m-am întors acasă, te-am găsit jucându-te pe jos și am văzut că-ți stricaseși pantofii. Te-am umilit de față cu prietenii tăi, trimițându-te înăuntru. Încălțămintea costă mult și dacă ar trebui să o cumperi tu, ai avea mai mare grijă de ea.






Iți amintești cum mai târziu ai intrat în camera de zi unde citeam, încetișor și având în privire ceva care vorbea despre ofensa suferită ? Atunci când mi-am ridicat ochii de pe ziar, agasat de faptul că m-ai întrerupt din lectură, ai rămas nehotărât în prag. M-am răstit atunci la tine: “Ce vrei ?”. Tu nu mi-ai zis nimic, dar ai venit fuguța la mine și te-ai aninat cu brațele de gâtul meu, sărutându-mă, iar brațele tale de copil m-au strâns cu iubirea pe care Dumnezeu a sădit-o în inima ta și care, deși nu primește răspuns, nu seacă nicicând. Apoi ai plecat țopăind pe scări.






Ei bine, fiul meu, imediat după aceasta, ziarul mi-a alunecat din mână și m-a cuprins o cumplită disperare.



Ce se intamplă oare cu mine ? Mi-am făcut un obicei din a-ți căuta vina cu lumânarea și a te mustra; aceasta îți este răsplata pentru că ești copil și nu om mare ? Ți-am spus destul pentru noaptea aceasta, fiule. Am venit lângă pătuțul tău și am îngenuncheat, foarte rușinat.






Nu e mare lucru că am venit astfel să-ți cer iertare, dar știu că nu ai înțelege aceste lucruri dacă ți le-aș spune când ești treaz. Mâine, însă, îți voi fi cu adevărat tată. Iți voi ține tovărășie plângând când plângi tu, râzând când râzi tu și mușcându-mi limba atunci când aș fi tentat să-ți spun cuvinte necugetate. Îmi voi repeta fără încetare, ca un cuvânt magic: “Este încă un copil, este doar un băiețandru !”






Mă tem că mereu te-am tratat ca pe un bărbat. Dar, văzându-te așa, cum stai ghemuit în pătuțul tău, înțeleg că ești încă un prunc. Mai ieri stăteai în brațele mamei cu căpșorul sprijinit pe umărul său. Ți-am cerut întotdeauna prea mult, mult prea mult.



Pretindem întotdeauna prea mult... din partea celorlalți..




SCULPTORUL




Un sculptor cioplea iute cu dalta și ciocanul un bloc mare de marmură.



Un băiețel care se plimba mâncând o înghețată se opri în fața ușii deschise a atelierului. Băiețelul privea fascinat ploaia albă de așchii mari care cădeau din piatră la stânga și la dreapta.



Nu prea știa ce se întâmpla; omul acela care lovea cu înverșunare piatra aceea mare i se părea puțin ciudat.




După vreo câteva săptămâni, băiețelul trecu din nou prin fața atelierului, și, spre marea lui mirare, în locul blocului de marmură văzu un leu mare și puternic. Foarte tulburat, copilul alergă spre sculptor și-i spuse:




"Domnule, spune-mi te rog, cum de-ai știut că în piatră era un leu ?"



Învățătorul susținea că avea o carte care cuprindea tot ce se putea cunoaște despre Dumnezeu.



Nimeni nu văzuse cartea până când, un elev venit în vizită reuși s-o obțină de la învățător, după multe insistențe și rugăminți. O duse acasă și o deschise cu înfrigurare.




Toate paginile erau albe.




"Dar cartea nu spune nimic", protestă  elevul.



"Știu", răspunse mulțumit învățătorul, "dar uite câte lucruri sugerează !'



Fiecare clipă a vieții tale este o pagină albă. Ție îți revine misiunea de a o scrie. Și chiar dacă unora le poți părea un bloc de piatră, înăuntrul tău se află un leu. Și tu ești acela care trebuie să-l scoată la suprafață.


JUDECATA DE APOI



După o viață simplă și senină, o femeie muri și se trezi că face de îndată parte dintr-un șir foarte obișnuit de oameni care înaintau încet spre Judecătorul Suprem.




Și cu cât se apropia mai mult de țintă, cu atât putea auzi tot mai clar cuvintele Domnului.



Astfel, auzi că-i spunea unuia:

“Tu m-ai ajutat când eram rănit pe autostradă, intră în Raiul meu”.



Iar altuia:

“Tu ai dat un împrumt fără dobândă unei văduve, vino să primești răsplata veșnică.”



Și altuia: “Tu ai făcut operații chirurgicale foarte dificile gratuit, ajutându-mă să redau speranță multora, intră în Împărăția Mea.” Și așa mai departe.



Biata femeie fu cuprinsă de spaimă, căci, oricât s-ar fi străduit, nu-și amintea să fi făcut nimic ieșit din comun în toată viața ei.



Încerca să iasă din rând pentru a avea timp să se gândească, dar nu putu în nici un chip: un înger zâmbitor, dar hotărât, nu-i dădea voie să părăsească rândul.



Cu inima bătând să-i iasă din piept de atâta emoție, femeia ajunse în fața Domnului. Imediat, se simți învăluită de surâsul Lui:

“Tu ai călcat toate cămășile mele... Intră în fericirea veșnică.”




Ne este foarte greu uneori să ne imaginăm cât de extraordinară este viața de zi cu zi.





CELE DOUĂ BATISTE

În școala primară, un copil avea cu el tot timpul două batiste. Învățătoarea l-a întrebat de ce:



- Una este pentru a-mi sufla nasul; cealaltă este pentru a șterge ochii acelora care plâng.



Tu, ai cu tine cele două batiste ?



TAINA RAIULUI




Odată, un samurai grosolan și aspru se duse la un biet călugar:



- Frate, îi zise, învață-mă ce sunt raiul și iadul !



Călugărul nostru ridică privirile cântărindu-l pe puternicul războinic și îi răspunse cu un negrăit dispreț:

- Să te învăț eu pe tine ce sunt raiul și iadul ? Ba n-am ce să te învăț. Ești murdar și miroși urât, briciul tău trebuie să se fi ruginit. Nu faci cinste castei samurailor, ești o lichea. Pleacă din calea mea, pentru că nu te pot vedea în ochi !


Samuraiul se înfurie. Începu să tremure, să se înroșească de mânie, nereușind să-și recapete graiul. Înșfăcă sabia și o ridica în aer, gata gata să-l omoare pe călugăr.


- Iată, acesta este iadul, murmură călugărul nostru.


Samuraiul era uimit. Câtă compasiune, câtă resemnare în omulețul acesta care era gata să-și dea viața pentru a-i oferi aceasta învățătura, pentru a-i arăta ce este iadul !



Incetișor, el lăsă jos sabia, plin de recunoștință și pace.


- Iar acesta este raiul, murmură iar călugărul.


După o viață lungă trăită cu eroism, un samurai de soi ajunse dincolo și fu trimis în rai. Cum însă era un om foarte curios, ceru să i se îngăduie să arunce mai întâi o privire și în iad.



Un înger îi făcu pe plac și-l duse până în iad.


Acolo se pomeni într-un salon imens care avea la mijloc o masă plină de farfurii umplute care mai de care cu bucate sățioase și bunătăți de neînchipuit. Mesenii care ședeau de jur-împrejur erau însă slabi, palizi și cu oasele ieșite în afară de-ți era mai mare mila când îi vedeai.


- Cum este cu putință aceasta ? își întrebă samuraiul nostru călăuza. Cum pot fi așa de slabi cu toate bunătățile ce le au în față ?



- Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toții primesc câte doua bețigașe, din acelea folosite îndeobște la mâncare, cu singura deosebire că sunt mai lungi de un metru și neapărat trebuie prinse de la capăt. Numai așa pot să ducă mâncarea la gură.



Samuraiul nostru se cutremură. Pedeapsa celor nefericiți era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi străduit, ei nu izbuteau să vâre în gură nici măcar o fărămiță. Nu mai vru să vadă altceva și ceru să fie dus de îndată în rai.



Aici avu parte de o surpriză. Raiul era un salon absolut identic cu iadul. Și acolo era o masă uriașă cu o mulțime de oameni împrejur și la fel de multe delicioase feluri de mâncare înșirate pe ea. Ba mai mult, toți mesenii aveau în mână aceleași bețigașe lungi de mai bine de un metru pe care le țineau de la capăt pentru a duce mâncarea la gură. O singură deosebire era însa: lumea din jurul mesei aici era plină de veselie, bine hrănită și strălucind de bucurie.



- Dar cum e cu putință asta ? întrebă samuraiul nostru.


Îngerul răspunse surâzând:


- În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea și s-o ducă la propria gură, așa cum a făcut mereu în timpul vieții. Aici însă, fiecare apucă mâncarea cu bețigașele și se străduie s-o ducă la gura celui de lângă el.



Raiul și iadul iți stau deopotrivă la îndemână chiar azi.



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu