N-O MAI VREU ÎN CASA ME !
Eroii acestei întâmplări acum sunt pulbere; pe atunci însă erau sub curcubeu, abia fulguiți de floarea lămâiței.
Se căsătorise un fecior de bună viță moldovenească (din părțile bețive ale Hușului), cu o domniță ca floarea salcâmului din dulce Târgul Ieșului. O lună au fost una, ca aripile aceluiași zbor. Dar după ce luna s-a împlinit (ce-i mai zice și de miere), bărbatul prea îndulcit și-a adus aminte de acreala vinului, și a oftat a crâșmă. După care, împins de o vârtoasă putere, s-o dus la răspântia bărbaților, între clondire și taclale.
Iar Dulcea fără soț îl căuta cu facle și cu clugi, chemându-l în patru neînduplecate zări pe dragul lui nume. Până ce, după culesul paharelor, omul a dibuit drumul spre casa lui (din altă lume, de pe celălalt tărâm), nemerind-o cine știe cum. Acolo s-a oprit cu clătinare și sughiț, - ș-apoi cu strașnică revărsare.
- Bețivule și ticălosule ! Și eu, proasta de mine care te plângeam !
Dar omul (ușurat) dormea dincolo de glasuri, într-un cer: al vinului. La deșteptare însă, doamna și domnița lui îl aștepta zburlit cu trâmbițe acrite.
Drept care omul și-a încruntat sprânceana și degrabă a înaintat cerere de despărțire, spunând după cum urmează:
„ Nu e vrednică dumneaei doamna să steie mai departe la dreapta me, de vreme ce, aflându-mă eu, ca bărbat al dumneaei, în vin greu, în loc să mă avânte cu potroace și moare de curechi, mi-o ocărât, paharele și mi-o posomorât impasul cu vorbe care spurcă orișice gură creștinească, dar și mai vârtos, cinstita gură a unei femei de boier,
N-o mai vreu în casa me !”
DAR UNDE-S CÂRCIUMILE ?
Prietenul meu Manaș Canter (dus în lumea drepților) ținea crâșma pe Lozonski, în dulce Târgul Ieșului, lângă feredeul turcesc (baia de aburi).
- Dreg cu vin pe cei care-au scăpat de apă, - spunea Manaș, privind de pe pragul răcoros al vinului spre casa cu fum a apelor calde.
Vin împărătesc: Cotnar. Aur în cuvânt (cu bourul Moldovei), iar în pahar, soare de toamnă, când pică frunza nucului și se ascute a ducă aripa cocoarelor.
Avea Manaș și Cotnărel (cu clipire din ochi). Obrazul lui Manaș însă, ca și nasul, ardea numai în Cotnar.
- Culoarea istorică, - spunea el despre tenul lui.
Dugheana acestei culori istorice n-avea altă stemă. O lampă chioară destăinuia câteva mese șchioape cu rudele lor și mai sărace (scaunele), o gură de bucătărie și un adânc de beci.
Într-o zi, mare alai bucureștean năpădește crâșma lui Manaș. Coconii dâmbovițeni veniseră în prăbușitul târg moldovenesc să-și dea examenele dreptului la facultatea din Iași, vestită pe atunci pentru mărinimia ei (de ciur spart). Auziseră și de Cotnarul lui Manaș. Deci veniseră buluc, cu ifos și cu nerăbdare. Dugheana Cotnarului însă (pustie) părea, cu muștele ei, încă o păcăleală a lăudăroșeniei moldovenești care spune mereu „am” în loc de „oi fi avut”. Strâmbau coconii din nas la mirosurile fără cin, uitându-se cu lepădare. După un timp, iaca și Manaș venind de la buțile Cotnarului, cu pestelcă albastră, tichie, ochelari pe vârful nasului (roș) și lumânare (ca Diogene).
- Bună ziua l boieri și la cucoane.
- Dar unde-s cucoanele ? întrebă un fârlifus cu monoclu.
- Dar unde-s boierii ? oftează Manaș, suflând în lumânarea Cotnarului.
Așa mă-ntreb și eu (suflând în lumânarea vechimilor): Dar unde-s cârciumile ? Căci cele care-au mai rămas (renovate) și cele care se deschid (spre ban) nu mai au acel adânc medieval de var, de flacără în umbră și de beci în beznă, în care amintirea să mai osebească profilul înalt al lui Eminescu, alături de râsul lat al lui Creangă.
Eroii acestei întâmplări acum sunt pulbere; pe atunci însă erau sub curcubeu, abia fulguiți de floarea lămâiței.
Se căsătorise un fecior de bună viță moldovenească (din părțile bețive ale Hușului), cu o domniță ca floarea salcâmului din dulce Târgul Ieșului. O lună au fost una, ca aripile aceluiași zbor. Dar după ce luna s-a împlinit (ce-i mai zice și de miere), bărbatul prea îndulcit și-a adus aminte de acreala vinului, și a oftat a crâșmă. După care, împins de o vârtoasă putere, s-o dus la răspântia bărbaților, între clondire și taclale.
Iar Dulcea fără soț îl căuta cu facle și cu clugi, chemându-l în patru neînduplecate zări pe dragul lui nume. Până ce, după culesul paharelor, omul a dibuit drumul spre casa lui (din altă lume, de pe celălalt tărâm), nemerind-o cine știe cum. Acolo s-a oprit cu clătinare și sughiț, - ș-apoi cu strașnică revărsare.
- Bețivule și ticălosule ! Și eu, proasta de mine care te plângeam !
Dar omul (ușurat) dormea dincolo de glasuri, într-un cer: al vinului. La deșteptare însă, doamna și domnița lui îl aștepta zburlit cu trâmbițe acrite.
Drept care omul și-a încruntat sprânceana și degrabă a înaintat cerere de despărțire, spunând după cum urmează:
„ Nu e vrednică dumneaei doamna să steie mai departe la dreapta me, de vreme ce, aflându-mă eu, ca bărbat al dumneaei, în vin greu, în loc să mă avânte cu potroace și moare de curechi, mi-o ocărât, paharele și mi-o posomorât impasul cu vorbe care spurcă orișice gură creștinească, dar și mai vârtos, cinstita gură a unei femei de boier,
N-o mai vreu în casa me !”
DAR UNDE-S CÂRCIUMILE ?
Prietenul meu Manaș Canter (dus în lumea drepților) ținea crâșma pe Lozonski, în dulce Târgul Ieșului, lângă feredeul turcesc (baia de aburi).
- Dreg cu vin pe cei care-au scăpat de apă, - spunea Manaș, privind de pe pragul răcoros al vinului spre casa cu fum a apelor calde.
Vin împărătesc: Cotnar. Aur în cuvânt (cu bourul Moldovei), iar în pahar, soare de toamnă, când pică frunza nucului și se ascute a ducă aripa cocoarelor.
Avea Manaș și Cotnărel (cu clipire din ochi). Obrazul lui Manaș însă, ca și nasul, ardea numai în Cotnar.
- Culoarea istorică, - spunea el despre tenul lui.
Dugheana acestei culori istorice n-avea altă stemă. O lampă chioară destăinuia câteva mese șchioape cu rudele lor și mai sărace (scaunele), o gură de bucătărie și un adânc de beci.
Într-o zi, mare alai bucureștean năpădește crâșma lui Manaș. Coconii dâmbovițeni veniseră în prăbușitul târg moldovenesc să-și dea examenele dreptului la facultatea din Iași, vestită pe atunci pentru mărinimia ei (de ciur spart). Auziseră și de Cotnarul lui Manaș. Deci veniseră buluc, cu ifos și cu nerăbdare. Dugheana Cotnarului însă (pustie) părea, cu muștele ei, încă o păcăleală a lăudăroșeniei moldovenești care spune mereu „am” în loc de „oi fi avut”. Strâmbau coconii din nas la mirosurile fără cin, uitându-se cu lepădare. După un timp, iaca și Manaș venind de la buțile Cotnarului, cu pestelcă albastră, tichie, ochelari pe vârful nasului (roș) și lumânare (ca Diogene).
- Bună ziua l boieri și la cucoane.
- Dar unde-s cucoanele ? întrebă un fârlifus cu monoclu.
- Dar unde-s boierii ? oftează Manaș, suflând în lumânarea Cotnarului.
Așa mă-ntreb și eu (suflând în lumânarea vechimilor): Dar unde-s cârciumile ? Căci cele care-au mai rămas (renovate) și cele care se deschid (spre ban) nu mai au acel adânc medieval de var, de flacără în umbră și de beci în beznă, în care amintirea să mai osebească profilul înalt al lui Eminescu, alături de râsul lat al lui Creangă.
