miercuri, 2 octombrie 2013

TUDOR ARGHEZI - PSALM ( Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş ! )







Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş !
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.


Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.


Aştept crâmpeie mici de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.


Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.


Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare –
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când ?


De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.


În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,


Să bată alb din aripă la luna,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.



CONTEXT

Revendicat de clasici și de moderni deopotrivă, Tudor Arghezi realizează o operă poetică originală. Pornind de la aspectele liricii tradiționale, oferă alternative poetice 9Idei, atitudini, modalități lirice) moderne.

Poezia sa, cu un limbaj șocant prin neașteptate asocieri lexicale sau semantice, este expresia unei conștiințe frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii sau incompatibile.

SPECIE

Inițial specie a liricii religioase, în care se preamărește divinitatea, în lirica modernă PSALMUL este o specie a poeziei filozofice, în care sunt exprimate  dilemele existențiale (raportul om - divinitate). În epocă,  psalmul este cultivat de Al. Macedonski și de Lucian Blaga. Psalmul poetic interbelic este creat de o conștiință problematizantă, iar stările contradictorii ale psalmistului exprimă situația dramatică a condiției umane, căutarea dialogului cu Dumnezeu într-o lume desacralizată.

Primii 9 psalmi au fost integrați volumului ”Cuvinte potrivite” (1927, fără a se constitui într-un grupaj separat. Faptul că și în volumele ulterioare au fost incluși alți psalmi demonstrează permanența cultivării acestei specii și a problematicii filozofice în opera lui Tudor Arghezi, cu frământările căutării și încercarea atingerii absolutului.

IPOTEZĂ

Psalm III (Tare sunt singur, Doamne, și pieziș !...), publicat în volumul Cuvinte potrivite, aparține liricii moderne. Specie a poeziei filozofice, acest psalm constituie o mărturie a unei stări agonice: lupta interioară, în căutarea lui Dumnezeu.

LIRICA MODERNĂ

FORMULAREA ARGUMENTELOR

Starea agonică, sentimentul neputinței și al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea, conștiința propriei damnări sunt atitudini umane reflectate în lirica modernă definită prin categoria negativă a creștinismului.

COMUNICAREA ÎN TEXTUL POETIC
ARGUMENTARE

Experiența monahală de la Cernica și dilemele omului modern pot fi asociate preliminar psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar se încadrează în categoria poeziei moderne de tip filozofic.

TEMA

Versul inițial ” Tare sunt singur, Doamne, și pieziș !...”, constituie o formulară lapidară a temei: singurătatea și dorința de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea agonică a poetului, a omului ”pieziș”, altfel decât semenii săi. Psalmistul arghezian se simte proscris, blestemat.

Zbaterea psalmistului între credință și tăgadă este dublată de lupta poetului între cuvânt și tăcere, cu stările poetice implicate: ardere lentă, căutare, ascultare, zbatere interioară, imaginare, viziune.

STRUCTURA TEXTULUI POETIC
MONOLOG ADRESAT

Psalmul III ia forma unui monolog adresat, solilocviu (lamentație). Tăcerea Celui chemat, Deus absonditus, întreține starea de solitudine a psalmistului și sentimentul de părăsire, trezește revolta și implorarea, alimentează dorința orgolioasă de a primi ”semnul depărtării” (coborârea transcendenței în imanență).

EUL LIRIC

Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin  verbele la prezent, persoana I singular (”tânjesc”, ”aștept”,”nu am”, ”slujesc”), la consjunctiv (”să cânte”, ”să mi se dea”, ”să bată”) sau la persoana a II-a singular, indicativ și imperativ (”m-ai lăsat”, ”trimite”).

Reproșul, vaierul, tânguirea psalmistului modern sunt întâlnite și în lamentația psalmistului biblic, căruia însă i se răspunde ”de dincolo”. Monologul eului liric vine în contradicție cu preceptul biblic ”Crede și nu cerceta” și exprimă nevoia celui ”uitat” de Dumnezeu de a primi un semn al inocenței pierdute.

IMAGINAR POETIC

Proiecția simbolică a eului liric se construiește prin dezvoltarea metaforei ”copac pribeac uitat...”. Axis mundi, legătura între pământ și cer, copacul simbolizează dualitatea condiției umane, a poetului care aparține în  același timp lumii terestre, efemere (trupul - rădăcinile) și lumii cosmice eterne (spiritul - coroana).


ELEMENTE DE COMPOZIȚIE

RELAȚII DE OPOZIȚIE
PRIMA SECVENȚĂ POETICĂ / INCIPIT
Opoziția termenilor ”copac bribeag” și ”pomii de rod” sugerează condiția celui respins de divinitate, respectiv, pomul vieții din rai, binecuvântat de Dumnezeu.

În prima secvență poetică (strofele I - IV), cele două metafore - emblemă grupează câte o serie de atribute ale ipostazelor antitetice.

Primul vers, este o confesiune adresată divinității,  prin vocativul ”Doamne ”, lamentație exprimată prin verbul la pesoana I singular, superlativul absolut expresiv și cele două epitete, ”singur” , ”pieziș”. Versul inițial impune tonalitatea gravă a acestui psalm al  singurătății, care are ca temă o dramă existențială.

LIMBAJUL ȘI EXPRESIVITATEA TEXTULUI POETIC

Metafora ”copac pribeag uitat în câmpie” realizează o imagine a singurătății omului în ruptură, uitat de  Dumnezeu, derivând din mitica suferință a celui alungat din edenul primordial. Epitetul ”pribeag” asociat surprinzător cu substantivul ”copac” conferă acestui element al regnului vegetal, al vieții în evoluție, atribute umane: singurătate și mișcare.  În poezia modernă, metafora ”provoacă o contaminare de lucruri obiectiv și logic incompatibile” (Hugo Friedrich - Opere)

IMAGINAR POETIC / FIGURI DE STIL

Și alte metafore însoțite de epitet (”fruct amar”, frunziș țepos și aspru”) asociază termeni din sfera semantică a vegetalului și a umanului. Ele desemnează atribute ale poetului însetat de cunoaștere și căruia, tocmai de aceea, i se refuză împlinirea în plan uman.

Tentația absolutului / căutarea continuă este sugerată de sintagma ”-n îndârjire vie” și este reluată cu verbul ”tânjesc” în strofa a doua.

Metafora ”umbra mea de fum” (ipostază a credinciosului ascet) exprimă componenta spirituală, însă dureros supusă și ea trecerii. Metaforele din versul ”prins adânc între vecii și ceață” implică dualitatea suflet - trup (eternitate - efemeritate) a celui care tinde spre absolut prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns și mut înseamnă singurătatea omului.

În opoziție, ”pomii de rod cu gustul bun” poartă semnele paradisului, ale inocenței: ”pasărea ciripitoare”, ”crâmpeie mici de gingășie”, ”cântece mici de vrăbii și lăstun”, ”nectare roze de dulceață”, ”aroma primei agurizi”, ”moile omizi”. Imaginea edenică se realizează prin  imagini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de descrierea unilaterală a ”copacului uitat”, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuză (”tânjesc”, ”aștept”, ”nu am”) sunt tocmai atributele vieții.

Opoziția dintre ”copacul uitat în câmpie” și ”pomii de rod” presupune și distincția singular - plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea dintre condiția poetului inadaptat, însetat de absolut și condiția  oamenilor obișnuiți, cu preocupări pământești.

A DOUA SECVENȚĂ POETICĂ

Următoarele zece versuri constituie a doua secvență poetică, ce conține motivația revoltei și revolta, modificând treptat tonalitatea inițială, de lamentație.

Verul ”Nalt candelabru, strajă de hotare” din strofa a V-a spiritualizează imaginea copacului tinzând spre lumina cerească, dar sugerează hieratismul steril, al jertfei neprimite. ”Candelabrul” nu este o sursă a focului originar, ci un suport al acestuia în diversele sale manifestări: ”Stelele vin și se aprind pe rând / În ramurile-ntinse pe altare”. Ascet al virtuților sterile, psalmistul se proiectează în acest simbol al însingurării damnate. Năzuind spre uniune cu absolutul, el nu propovăduiește împăcarea; nemângâiat, nu aduce un mesaj consolator. Așteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită de consolare, îi trezește revolta: ” Și te slujesc; dar, Doamne, până când ?”. Excalamția retorică exprimă ”exasperarea celui care, servind o absență, se simte frustrat în existența sa” (Nicolae Balotă)

Veghea aceasta impune o distorsiune a umanului de la rânduielile sale firești:

”De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci şi-nvăţăminte,”

Focul sfânt purifică spiritual dar omenește ucide. Rodirea metalelor printr-o  alchimie a focului (calea ascetului) este mai pură, dar inumană, monstruoasă în sfera vitalului. Viața în  ascultare, cale a ascetului, înseamnă a renunța la rodul firesc, uman.

Artistul (poetul blestemat) cunoaște și el o existență paradoxală, rodind împotriva firii, ceea ce îi provoacă suferința. Iar efectul suferinței asumate este tocmai umanizarea. Exasperarea este atitudinea prin  care omul nu caută să-și depășească sau să-și anuleze  condiția, ci să și-o împlinească :
”În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.”

Acesta este reproșul adresat divinității mute: uitarea, golul. Suferința psalmistului nu aparține registrului durerilor umane, ci este una profundă, a ființei.

ULTIMA SECVENȚĂ POETICĂ

Ultima secvență poetică conține ruga:
”Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,”

Metafora ”semnul depărtării” și simbolul ”pui de înger”, ca mesager al transcendenței, sugerează nevoia psalmistului de a primi un răspuns, o certitudine, o alinare a spaimei de singurătate. Aducător de bunăvestire, de împăcare, de ”povață bună”, mesagerul este purtător al grației divine:


”Să bată alb din aripă la luna,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.”

Tăcerea acestui Deus absconditus, implorarea rămasă fără răspuns sunt sursele melancoliei din PSALM III. În jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăcere, iar a-L găsi înseamnă a-L căuta neîncetat. De aceea însăși cunoașterea poetică decine cunoașterea purificatoare. Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăiește ”neliniștita patimă cerească”.

Raportul om - divinitate din psalm implică două ipostaze: credinciosul părăsit și Deus absconditus. Psalmul se construiește fundamental în jurul accepțiunii religioase a divinității. Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepțiunea etică, ideea de bine (”povața ta mai bună”) și pe aceea gneseologică ”mistuitoare aspirație de a ști”, încheiată în eșec, având ca efect suferința. Ipostaza estetică a ideii de divinitate, aspirația spre perfecțiunea inaccesibilă se sugerează prin mesagerii raiului, ”pasărea ciripitoare”, ”puiul de înger”.

Forța de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat prin ambiguitate și expresivitate, se realizează prin neașteptate asocieri lexicale, prin schimbări esențiale la nivelul sintactic și al topicii. Materialitatea imaginilor artistice, fantezia metaforică, asocierile semantice inedite conferă forța de sugestie a ideilor poetice și modernitatea textului liric.

NIVELURILE TEXTULUI POETIC - MODERNITATEA TEXTULUI POETIC

PROZODIE

NIVELUL PROZODIC

- Inovația prozodică: 7 catrene cu măsura diferită de la 7 la 11 silabe, rima încrucișată, ritm combinat și un distihȘ

- inovația la nivelul rimei (părți de vorbire diferite; subsantiv - adjectiv, adjectiv - verb, substantiv - pronume etc.)


NIVELUL LEXICO - SEMANTIC

- cuvinte din câmpul semantic al vegetalului: „copac”, „fruct”, „frunziș”, „pomi de rod”, „ramuri”;

- neașteptate asocieri lexicale, din sfera umanului și al vegetalului: „copac prbeag”, „fruct amar”, „frunziș țepos și aspru”;

- schimbarea valorii gramaticale: „pieziș” (adjectiv provenit din adverb), „alb” (adverb provenit din adjectiv);

- termeni populari sau arhaici: „a tânji”, „crâmpei”, „aguridă”;

- termeni religioși: „te slujesc”, „altare”, „înger”.


NIVELUL MORFOLOGIC

- pronume și verbe la persoana I și a II-a singular, ca mărci ale subiectivității;

- vocativul „Doamne”;

- verbe la prezent, persoana I singular („tânjesc”, „aștept”, „nu am”, „slujesc”), la conjunctiv („să cânte”, „să mi se dea”, „să bată”) sau la persoana a II-a singular, indicativ și imperativ („m-ai lăsat”, „trimite”).


FIGURI DE STIL

NIVELUL STILISTIC

- epitetul rar: „copac pribeag”, „fruct amar”, „frunziș țepos”, „să bată alb”;

- metafora: „ îndârjire vie”, „nalt candelabru, strajă de hotar”, „ceață”, „umbra mea de fum”;

- simbolul : „pui de înger” și „aripă”;

- personificarea : „stelele vin și se aprind”;

- inversiunea: „ nalt candelabru”;

- antiteza: „copac pribeag” - „ pomii de rod”;

- enumerația: „vrăbii și lăstun”.

CONCLUZIE

Psalmul III (Tare sunt singur, Doamne, și pieziș !...) redă, într-o tonalitate melancolică, diferite atitudini poetice față de interlocutorul absent, Deus absconditus, în același timp atitudini umane reflectate în lirica modernă: sentimentul neputinței și al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea damnată, revolta, reproșul, ruga.






7 comentarii :

  1. tare psalm da multe de gandit

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai dreptate și neîndoielnic, Arghezi este un poet ale cărui profunzimi nu ni se descoperă în întregime, totdeauna mai rămâne ceva de descoperit și de spus dar - mai ales - tot ce este în legătură cu Dumnezeu.....„dă de gândit”.

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult pentru apreciere. Nădăjduiesc că ți-a fost de folos. Mult succes !

      Ștergere
  3. foarte bun....doar ca e mult de scris

    RăspundețiȘtergere