miercuri, 22 ianuarie 2014

JURNALUL FERICIRII - de NICOLAE STEINHARDT - DESPRE RĂSTIGNIREA MÂNTUITORULUI ( Fragmente)


                                   




1971

N-am știut.
N-am știut - răspunsul celor cărora li se vorbește de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoașteri totale ale acuzațiilor, de internări politice în ospicii de nebuni - ”nu ține”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de pușcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deșteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creștin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru un creștin - și aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu știe nimic, dar toată lumea știe totul.

Neștirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viață și printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci și atent: a știut să vadă.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile și să înțeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei ști că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniță ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El ?

Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care și el spune că n-a știut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar și membru în comitetul central, eu cum de-am știut ? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au știut ?

Adevărul este că nu-i nevoie de cine știe ce secrete informații, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuși de puțin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se știa, pentru că nu sunt crezuți). Sunt lucruri pe care le simți dacă nu-ți astupi urechile și nu-ți acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă omul e prost ? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atât de prost - (nu-i vorba de oligofreni sau psihopați; ăia săracii, sunt excluși) - încât să nu-și poată da seama că doi plus doi fac patru și că doi plus doi nu fac nouă.

Nu ne convine s-o recunoaștem, ne adăpostim îndărătul obiectivității științei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire și zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele și sinapsiile oricui. Toată lumea știa că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzină.


Dar eu parcă am știut ceva ? Am știut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit ? despre suferințele ascunse ? despre eroii neștiuți ? despre cei ce douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru își păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunț și spurcăciune, la prăbușire și demență ?

- În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mântuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani ?
De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om și el, nu Dumnezeu. Panait Cerna:”ai gemut și tu când fierul te pătrunse.”

Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validității răstignirii.

Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard - și întregul sinod de la Halchidon. Am și două tablouri înfățișând răstignirea, unul de Holbein (la Basel) și altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvârșitu-s-a: nu numai chinul și proorocirea ci și toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri și deșarte nobile nădejdo, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sângerând, găurit, terfelit, sfârtecat. Învierea e cu totul imposibilă. Așa spune Dostoievski - fățiș - că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein și aceeași precisă, neagră, rece impresie am avut-o și eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă și la Luvru și unde în primul plan domină galbenul intens - uită-l dacă poți ! - al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanță, deja uitate - cum ai uita în grabă (și osânditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur și-n părăsire, un răstignit lângă alți doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraș, pe o movilă de gunoi, pietre și zgură, într-o amiază toridă și - din cauza norilor joși - de zăpușeală.

Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele și melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraș modern, ci masivele metereze ale unei așezări străvechi, reci și rele mai mult decât melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii când prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din țărâna ce aduce a leșie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaților, din scăpărările morocănoase ale executanților se scurge, ca o ceară brună, ceara peceții care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieșire. Transcendența e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Și-au căutat-o. Bieții de ei. Să fim oameni întregi.

Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atât mai bine că e așa, numai așa putea să fie.

RĂSTIGNIREA nu e o farsă și înșelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputință, orice înviere este un basm. Dacă monofiziții, dochetiștii ori fantaziaștii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aș fi trecut la creștinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentație. Să nu fie ! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine știe ce joc, ce vicleim.

Domnul venise hotărât să bea paharul până la fund și să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, când se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deșerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Șovăiala a fost totuși reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conștiință a învierii,  natura omenească pare să fi covârșit oarecare timp - după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor, - căci altfel nu s-ar fi auzit atât de firescul mi-e sete și nici atât de allzumenschlich-ul (atotomenescul, profund omenescul): Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit ?

Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic și total încât până și apostolii și ucenicii erau convinși că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atât de  zdruncinați în credința lor, Luca și Cleopa n-ar fi umblat mohorâți, târându-și picioarele pe drumul  către Emmaus, și-ar fi recunoscut deîndată învățătorul și n-ar fi rămas atât de mirați când au înțeles cine e. (Se simțiseră atât de stingheri, de păcăliți, încât  se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei). Nici Toma n-ar fi pus condiții atât de drastice (și, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost și el sigur cî învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putință.

Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea este definitivă și pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Și era necesar, spre adeverirea jertfei, ca  răstignirea să dea impresia de sfârșit, de soluționat, de afacere clasată, de bun simț biruitor. Nu ajungea - ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să  fie - nu ajungeau groaza torturii, piroanele, sulița, spinii - în tabloul lui Mathias Grunewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacție - să pară și  catastrofă, derută, eșec.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedește că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângăie cu fățărnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe ființe libere și mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute). Spre deosebire de Buddha și Lao-Țe, el nu dă aforisme și pilde, ci carne și sânge, chin și deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.

(Iar dacă tâlharul cel bun e primul om care sosește în rai - înaintea proorocilor, patriarhilor și drepților Vechiului Testament - poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci și faptului că a fost coleg de suferință cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii și să suferi, oricât de sincer și de sfâșietor, și alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ți-o însușești numai printr-un proces ideativ nu prin simțiri. Numai tâlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)

Întruparea a fost totală, cum învață sinodul de la Halchidon.

Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi și Dumnezeu. Eu: nu e de contestat permanența comunicării idioamelor, dar după câteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.

O țin morțiș: ce-ar fi vrut dochetiștii, fantasiaștii și monofiziții - sau ateii ? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înțeles: las'că asta e de gura lumii, fiți fără grijă, știm noi ce știm, ne vedem Duminică dimineața ?

Ce oribil ”spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul !

Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: ”El care pe însuși  Fiul său nu L-a cruțat ”. Acest nu L-a cruțat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfășurat simboluri, ci s-a petrecut o suferință reală. Numai prin împreunarea durerii fizice și a torturii morale se obține decoctul final: suprema amărăciune.


Tot Pavel la I Cor I, 23:” Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit”, iar la 2,2 : ”Căci am judecat să nu știm între noi altceva decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit.”

De ce adaosul ”și pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească și mai scandaloasă ? Rațiunea înțeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic și concedând să sufere aparent (altfel oamenii nu înțeleg), dar paradoxul și sminteala (creștinismul adică) înfățișează divinitatea nu numai așezată pe cruce - solemniter - ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele și epopeile evului mediu, care știa ce-i durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele și sufletul bietului om, până la cele din urmă consecințe (și Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, sufletul omenesc întreg). Dacă și-ar fi păstrat - măcar în parte - impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost - pentru filosofi, pentru preoți și pentru prostime - prilej de poticnire și sminteală, ci ”scenariu” ori ”ritual”, deci admisibil, comestibil.

La I Cor.6, 20 și 7, 23 Pavel stăruia :”Ați fost cumpărați cu preț”. Cu preț cinstit. Întreg. Dumnezeu n-a înșelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înșelat. N-a plătit cu aparență de suferință, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Prețil nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.

Și la Evrei (2, 17; 1,18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate  (afară de păcat) să se asemene fraților (nouă); fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.

Asemenea nouă în toate și ispitit de toate ca și noi: așadar și de omeneasca deznădejde.


MARTIE 1966

Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină - deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact:”Tabloul nu e frumos...e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfârșite...dacă un astfel de cadavru (și întocmai așa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui....cum oare au putut crede, privindu-l, că acest cadavru va învia ?”

NICI N-AU CREZUT !

”Dacă moartea e atât de groaznică și legile naturii atât de nemiloase, cum le poți stăpâni ? Și oamenii aceștia, care au stat în jurul mortului, au resimțit desigur în seara aceea o groaznică tristețe, o adâncă descumpănire care dintr-odată le spulbereau toate nădejdiile și aproape tot ce credeau.”

NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL !


SOCRATE ȘI IISUS HRISTOS


Logic ar fi sot ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sângelui, a trădării și a turburării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină și demnă.

A lui Hristos, dimpotrivă, poartă - întreagă - pecetea tragediei, dezgustului și ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorb cuvintele în vreme ce el - imperturbabil și luminos - soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferență de temnicer.

Părăsit și trădat de ai săi, Hristos se zvârcolește pe cruce, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiți, pe un maidan. Socrate mulțumește zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale. Hristos exclamă: ”De ce m-ai părăsit ?”

Deosebirea e totală între cele două morți și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare - prin contrast - literară, abstractă, supusă regiei, și mai ales nerealistă. Socrate - cu bună credință și izbândind în bună parte - se ridică de la starea de om la cea de zeu.

Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiției umane.

                    


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu