duminică, 19 ianuarie 2014

TRADIȚIONALISMUL








TRADIȚIONALISMUL este o MIȘCARE LITERARĂ, manifestată în perioada interbelică,  a cărei ideologie se cristalizează în jurul revistei GÂNDIREA. Atitudinea tradiționalismului este mai veche în cultura noastră, iar ideologia cristalizată în perioada interbelică preia elemente din orientările antebelicesemănătorismul și poporanismul. Tradiționalismul interbelic se constituie în opoziție cu modernismul lovinescian.

Revista GÂNDIREA apare la Cluj, în 1921, sub direcția lui Cezar Petrescu și D.I.Cucu, se mută la București în 1922, sub conducerea  lui Nichifor Crainic și își încetează activitatea în 1944.

Revista are printre colaboratori nume de prestigiu: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Gib Mihăiescu, Mateiu Caragiale, cuprinzând fenomenul literar în toate aspectele sale: poezie, proză, teatru, cronici.

În primul număr al revistei, Cezar Petrescu afirmă, în linie tradițională, că revista își propune să apere ”românismul”, adică ceea ce e specific ”sufletului național”, în fața ”spiritului internaționalist”. Din semănătorism, veche orientare tradiționalistă, ideologii gândiriști preiau ideea că ISTORIA și FOLCLORUL sunt domeniile relevante ale specificului unui popor, la care  adaugă componenta spirituală a sufletului țărănesc: ”CONȘTIINȚA RELIGIOASĂ ORTODOXĂ”

După primii 10 ani, în care publicația este deschisă spre formule cultivate în literatura europeană (simbolism, expresionism), se orientează spre absolutizarea AUTOHTONISMULUI, ORTODOXISMULUI și PRIMITIVISMULUI RURAL. Nichifor Crainic publică în perioada 1924 - 1929 articole doctrinare, principalul text de doctrină fiind SENSUL TRADIȚIEI (1929), iar literatura supusă  analizei critice este privită din această perspectivă deformatoare. Consecința tezei formulate este refuzul oricărei alte orientări literare sau culturale care nu exprimă specificul național și ortodoxismul (ideea de religiozitate). Majoritatea colaboratorilor revistei nu aderă la doctrina promovată.

Gândirismul insistă asupra specificului religios, spre deosebire de orientarea tradiționalistă a lui Nicolae Iorga, care pune accentul pe specificul național în cultura română.

Poezia publicată în paginile revistei a surprins particularitățile sufletului național prin valorificarea miturilor autohtone, a credințelor străvechi (Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu) sau a elogiat elementarul, teluricul, vigoarea existenței rurale (Aron Cotruș). Iată câteva poezii spre exemplificare.





ARON COTRUȘ



Am înflorit întocmai
ca un măr



Am înflorit întocmai ca un măr în vântul aspru şi 
fugarnic,
am înflorit cum totul înfloreşte – 
zadarnic...

M-au izbit atâtea aspre, repezi, trecătoare vijelii,
şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut, 
n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut...

Oricât ne-am zbate, cât ne-am opinti,
ca mâne toţi, la fel, ne-om întâlni, 
în tăcerile de vecinicii,
frate vierme !...





Ion
Groful întinde mâna ciocoiului celui nou
în castele cu uşi şi trepte multe...
jandarmi cu puşti şi vine de bou
stau la pândă gândul să-ţi asculte.
Ioane,
eşti unul,
poţi fi milioane, –
vrerile tale ne-nfrânte
să nu le-nspăimânte
nici temniţa, nici tunul...

Ciocoiul şi groful din totdeauna
sunt una...
Ioane
eşti unul, 
poţi fi milioane,
să nu-ţi poată smulge nici tunul
ogorul de puţine pogoane !...

Spre caii tăi, spre voinicii tăi boi
se uită cu ură şi grofi şi ciocoi...
Ioane,
tu eşti uriaşul
ce poţi osândi la pierzare oraşul
de trântori semeţi şi mişei, –
numai să vrei...

Ioane, ia seama bine!
ţara aceasta se razimă pe tine –
cu pumnii tăi iuţi
poţi tu să mai cruţi
ciocoii bulgari, grecotei, arnăuţi,
ce-au venit cândva, goleţi, de peste Dunăre
să-ţi smulgă muncă şi supunere ?!

Eşti unul,
poţi fi milioane, 
curajul tău să-nfrunte, temniţa, tunul;
să crească voiniceşte, să crească,
vrerea ta românească, –
Ioane !










NICHIFOR CRAINIC


ȚARA DE PESTE VEAC


Spre țara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Și vâslaș un înger.


Spre țara de peste veac
Nesfârșire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.


Sus ! pe sparte frunți de zei,
Șovăielnici pași ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămâna sub călcâiu
Și genuni de zare !


În țara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colț de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate ști –
Singur Lerui-Ler.





MAMA DE DEPARTE



Lânga lacul larg-înfiorat și pal,
Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal,
Profilată trist pe cerul sângeriu,
Printre foi căzute prea de timpuriu,
Cu năframa-n care căutai să-ngropi
Sfâșiatul suflet risipit în stropi,
Mamă de departe.
Și de-atunci mereu
Lacrimile tale cad în gândul meu :
Frunze vestejite peste lacul pal
Turburându-i veșnic sfărâmatul val.







ADRIAN MANIU

IARNA CU ZĂPEZI DE ARGINT




Iarna cu zăpezi de argint are să vie ...
Mă simt atât de obosit, atât de obosit !...
In spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe – dacă le mai ții ...
Vai, ce amară doctorie !...

Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Știu ... obrazul tău, atât de luminos,
Ca iarna de argint, iubită ție ...
N-am să mai calc niciodată pe jos
Ar trebui, cineva să mă ție.

Ziceau să mă hrănesc mai bine ...
Și gura ta e sânge foarte sănătos ...
Tu însă n-ai de ce să vii la mine;
Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos !

Vai, câteva minute să stai !
De gâtul tău saă-mi încălzesc mâinile de gheață,
Și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce până-n dimineață ...

Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi ...
Le-ai crede aceleași jucării ...
Ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun !...

Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine – și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă ...

Odată, însă, are să mă înțeleagă ...
Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare
Eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“Sunt a ta pe viața-ntreagă”
Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată ?
Destul când pentru ea e bună și curată ...

Cum sunt fulgii, albi în vijelie ...


ALT CÂNTEC



Sufletu meu, nufăr pe ape,
Gându de-acum, val moleșit,
Viața-n zadar vrea să mă-ngroape.
Totu-i sfârșit.

Dragostea mea, apă înceată și verde
Între nămoalele moi,
sufletu meu, albele foi își pierde,
albele foi ...

Cad înserari, triste, -n tarziu lancezite;
palide zari. Soare ranit
trimite noptii pe nesimtite
somn vestejit.

Stelele, vechi luminițe de ceară,
doru trecut din pierdut înnoiesc,
moarte destine din tine-au să ceară
jocu firesc.

Sufletu-nfrânt – intră ca nufăru-n ape,
Tot mai adânc, în el adâncit ;
Totu-i departe, totu-i aproape ... tot
În sfârșit.









Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu