joi, 20 februarie 2014

ROMANUL DE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL - MOROMEȚII de Marin Preda (vol. II )





AL DOILEA VOLUM




CONSTRUCȚIA DISCURSULUI NARATIV


În VOLUMUL AL DOILEA, structurat în cinci părți, se prezintă viața rurală într-o perioadă de un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârșitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă, evenimentele sunt selecționate, unele fapte și perioade de timp sunt eliminate (elipsa), timpul narațiunii cunoaște reveniri (alternanța).

ACȚIUNEA romanului se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce și  transformarea ”socialistă” a agriculturii după 1949, percepută cu un fenomen abuziv. O istorie nouă,  tulbure și violentă, transformă radical structurile de viață și de gândire ale țăranilor. Satul tradițional intră într-un ireversibil proces de disoluție.

CONFLICTUL

Conflictul dintre tată și fiii cei mari trece în planul al doilea. Conflictul principal opune mentalitatea tradițională și mentalitatea impusă, colectivistă.
Personaje - reflector pentru cele două mentalități sunt Ilie Moromete (
”cel din urmă țăran”) și fiul său, Nicolae. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă fiind înlocuită de o alta lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea  distrusă a familiei nu se reface.

CONSTRUCȚIA SUBIECTULUI

Volumul debutează cu o întrebare retorică:
În bine sau în rău se schimbase Moromete ?”. Ceilalți țărani își schimbă atitudinea față de Ilie Moromete. Foștii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Giugudel, Costache al Joachii) îi par mediocri. Vechile dușmănii se sting. Tudor Bălosu devine ”chiar binevoitor față de vecinul său. Guica murise, fără ca relațiile cu fratele său să schimbe, iar acesta nu se duce nici la înmormântarea ei.

Moromete se apucă de negoț, treburile îi merg bine, câștigă bani frumoși, dar îl retrage pe Niculae de la școală pe motiv că ”
nu-i aduce nici un beneficiu. Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i aduce acasă pe băieții fugari. De aceea cumpără la loc pământurile vândute odinioară și pleacă la București pentru a-i convinge să revină în sat. Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă, ca portar la un bloc și Achim care avea un mic magazin de ”Consum alimentar”, resping încercarea de reconciliere a tatălui. Mai mult decât atât, aflând de propunerea făcută fiilor, Catrina îl părăsește și se  duce să locuiască ”în vale”, la Alboaica, fata ei din  prima căsătorie. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar familia Moromete pare atinsă de un blestem, fiindcă soțul Titei, deși scapă din război, moare într-un accident stupid în sat.

Paralel cu procesul de disoluție al familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului tradițional, care devine  ”o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâți necunoscuți”.

Fiul cel mic, Niculae,”
un antimoromețian ca filosofie a existenței”, reprezintă în roman mentalitatea impusă, colectivistă. Căutându-și eul, devine adeptul ”unei noi religii a binelui și al răului”, cum crede că este noua dogmă, socialistă. Discuțiile dintre tată și fiu au semnificația unei confruntări între două concepții de viață, între două civilizații. Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său. Se înscrie în partidul comunist, este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de la ”județeană”, să supravegheze buna funcționare a primelor forme colective de muncă: strângerea cotelor și predarea lor către sat. Dar se iscă o agitație agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Idealist, se orientează cu dificultate în țesătura de intrigi pusă la cale de oportuniștii de  profesie.  Așa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viața politică, își continuă studiile și ajunge mai târziu inginer horticol. Evenimentele din Siliștea-Gumești au loc în vara anului 1951, în paralel cu secerișul și treieratul grâului și cu ședința organizației de partid sătești, în care este numit președinte al Sfatului Popular tânărul țăran sărac, Vasile al Moașei.

Pe de altă parte, Ilie Moromete își pierde prestigiul de altădată. Trăiește o iubire târzie cu Fiica, sora mai mică a fostei sale soții, care a fost toată viața îndrăgostită de el. Apoi se implică în viața social-politică a satului, sprijinind candidatura lui Țugurlan în funcția de președinte al Sfatului Popular, pentru ca acesta să tempereze acțiunea de colectivizare.

Ilie Moromete este numit de criticul Nicolae Manolescu ”
cel din urmă țăran” pentru faptul că, până în ultima clipă, nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie ”să dispară”. Este ilustrativ, în acest sens, monologul adresat unui personaj imaginar, Bâznae, în timp ce, pe ploaie, Moromete sapă un șanț în jurul șirei de paie din grădină pentru ca apa să se scurgă, iar pe de altă parte a satului se pun la  cale schimbări hotărâtoare pentru destinul țărănimii:
”Până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el ! Că tu vii și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem...Și de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și că  mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu ?...” (...) ”Așa că vezi, reluă  apoi Moromete, în glas cu o admirație de sine neacoperită față de generozitatea lui, eu te las pe tine să trăiești !...Dar rău fac, că tu vii pe urmă și-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta...Și ce-o să mănânci, mă, Bâznae ? Ce-o să mănânci, mâ tâmpitule ”, exclamă Moromete, apăsând cu un fel de milă nesfârșită, aproape părintească pe ultimul cuvânt, contemplând parcă cu jale mizeria mintală a acelui Bâznae care îi spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervată pe viitor țăranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, și de la Niculae știa și Moromete). ”Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față - că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu, toată viața le-am spus și i-am învățat - dar pe tine să te vedem dacă ești în stare cel puțin de-atât ! O să fii în stare ? Nu să-i îmbraci și să le dai de mâncare, că asta e lesne, de mâncare îi dai și unei vite în grajd, dar ce să le spui ? Ce-i înveți, fiindcă unui copil chiar dacă nu-i intră în cap cât e mic, când se face mare își aduce aminte (...). Fiindcă degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi și c-o păți, că mai deștept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o să vază că nu ești nici deștept și nici n-ai ce să le  spui și or să ajungă de capul lor și-or să te învețe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni...Or să-și șteargă picioarele pe tine, că n-ai știut să faci din ei oameni...”


Monologul este semnificativ în ansamblul romanului pentru că scoate în evidență consecințele nefaste ale dispariției clasei țărănești, în contextul transformărilor socialiste ale agriculturii. Atitudinea  personajului este critică față de noua societate, care se întemeiază utopic, pe anularea unei clase sociale, țărănimea, adică pe distrugerea unei civilizații și a  unui cod străvechi de comportament și înțelepciune.

Moromete se stinge încet, trăindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere. Mai avea slăbiciunea de a umbla prin sat: Ultima oară este adus acasă cu roaba. Căzut la pat, el își exprimă crezul de viață când îi spune medicului:
”Domnule...eu totdeauna  am dus o viață independentă !”

Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol și este căsătorit cu o fată din sat, Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care ajunge și ea asistentă medicală. La înmormântarea tatălui, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. În finalul romanului, tatăl și fiul se împacă în visul băiatului.


PERSONAJUL PRINCIPAL


Cel mai important personaj al literaturii lui Marin preda, ILIE MOROMETE, îl are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta în volumul ”
Imposibila Întoarcere”: ”Scriind,  totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă,, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete care a existat în realitate, a fost tatăl meu.”


ÎNCADRARE ÎN TIPOLOGIE



Ilie Moromete este singurul țăran - filozof din literatura română.Frământările sale despre soarta țăranilor depinzând de roadele pământului, de vreme, și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexivă.
PERSONAJ EXPONENȚIAL, al cărui destin exprimă moartea unei lumi,
”cel din urmă țăran” reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.

MIJLOACE ȘI PROCEDEE DE CARACTERIZARE


Personajul este CARACTERIZAT ÎN MOD DIRECT de narator în debutul capitolului al X-lea din primul volum:

Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent '911, făcuse războiul) și cum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.

AUTOCARACTERIZAREA realizată în finalul volumului al doilea scoate în evidență libertatea  individului în ciuda constrângerilor istoriei:
”Domnule (...) eu totdeauna am dus o viață independentă”.

Personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea observației (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica și mimica) este dublată de finețea analizei interioare, de  prezentarea jocului gândurilor lui Moromete.

CARACTERIZAREA INDIRECTĂ, ce se desprinde din  gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, acțiunile la care participă, dar și din relațiile cu  celelalte personaje, evidențiază trăsăturile lui.


TRĂSĂTURI


Ilie Moromete este un om respectat în sat. Are prieteni, Cocoșilă și Dumitru lui Nae, pentru care opinia lui contează, este abonat la ziar. Discuțiile despre politică, în poiana lui Iocan, nu încep decât în prezența lui, pentru că el este cel care citește ziarele și interpretează evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe  Catrina, care se revoltă adesea:
”Lovi-o-ar moartea de  vorbă de care nu te mai saturi, Ilie ! Toată ziua stai de vorbă și bei tutun.”

DISIMULAREA este trăsătura lui esențială.  Semnificativă în acest sens este comedia pe care o joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuție de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi  agenți ca și cum aceștia ar fi invizibili, strigă la Catrina, despre care știe că se află la biserică și la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o țigară și numai după ce agenții sunt gata să-i ridice lucrurile din casă. Moromete se hotărăște să scoată banii: ”
De ce nu vrei să înțelegi că n-am ? Ia ici o mie de lei, și mai încolo așa, mai discutăm noi ! Ce crezi că noi fătăm bani ?”

IRONIA, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie Moromete, iar exemple în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae care întârzie să vină la masă îi spune la un moment dat:
”Te duseși în grădină să te odihnești că până acum stătuși !”  Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul: ”Ca să se mire proștii ”.


SPIRIT CONTEMPLATIV, INTELIGENT și IRONIC, Moromete privește existența cu detașare, ca pe un miracol de contemplat, pentru că își dă seama că ”
insul care e numai activ își consumă viața și nu înțelege nimic din ea, pentru că devine robul acțiunii.” De pe stănoaga podiștei sau de pe prispa casei, Moromete privește lumea cu un ochi pătrunzător, în întâmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalți nu se aprinde. Călătorind la munte ca să vândă cereale, Moromete povestește la întoarcere niște fapte extraordinare. Însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările  sunt banale, oamenii lipsiți de farmec, munteanca tânără care-l tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, prin nimic deosebită de o femeie din Siliștea-Gumești: ”Tatăl - notează naratorul -  avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.”


ATITUDINEA FAȚĂ DE PĂMÂNT și cea FAȚĂ DE BANI este legată de acest dar al contemplației. Spre  deosebire de țăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi care înseamnă demnitate socială și umană, Moromete trebuie doar să-l păstreze. Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent și libertatea de a se gândi și la altceva decât la ceea ce poate să aducă ziua de mâine. Pământul este făcut să dea produse, iar produsele să hrănească pe membrii familiei și să acopere cheltuielile casei.

Lui Moromete  nu-i place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradițional de viață, fundamentat pe munca pământului familiei:
”Una din iluziile acestui erou este că lumea lor ar putea trăi fără bani, iar poziția asta e a țăranului patriarhal.”
De aici și conflictul cu fiii cei mari, care au o dorință nemăsurată de câștig și care cred că  tatăl nu face nimic toată ziua, își pierde timpul stând de vorbă cu prietenii lui, Cocoșilă și Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte și să speculeze grâul.


 RELAȚII CU ALTE PERSONAJE


Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta și copiii îl înțeleg, că gesturile și frământările lui își găsesc ecou și în sufletul lor, că nu trebuie să le dea explicații spre a nu-și știrbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le vrea binele, își cenzurează orice manifestare față de ei. Ilustrativă, în acest sens, este scena serbării școlare la care Niculae ia premiul întâi, deși tatăl, neinformat, se aștepta să rămână repetent. Stinghereala  copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce  încerca să spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de  mângâiere sunt schițate cu multă stângăcie. Lipsa unei reale comunicări cu familia reprezintă cauza dramei lui Moromete.

Refractari la modul de existență oferit de tatăl lor, Paraschiv, Nilă și Achim trăiesc cu iluzia că s-ar putea realiza independent. Când află că fiii lui sunt hotărâți să-l părăsească, Moromete trece printr-un zbucium lăuntric ce își pune amprenta asupra chipului său:

”Fața i se ascuțise și se înnegrise, iar în cele câteva minute parcă se subțiase”.

Țăranul rămâne însă lucid și ironic în discuția pe care o are cu Scămosu, consăteanul care îi aduce la cunoștință planul fiilor săi:

”Băieții mei, Scămosule, sunt bolnavi...Să fugă de acasă ! De ce asta ? Nu i-am  lăsat eu să facă ce vor ? Absolută libertate le-am lăsat ! Dacă veneau șimi spuneau: < Mă, noi vrem să fugim de acasă >, crezi că i-aș fi împiedicat eu, Scămosule ?  < De ce să fugiți, frățioare ? le-aș fi spus. Încet nu puteți să mergeți ? > ”.


DRAMA PATERNITĂȚII se grefează pe contextul social-istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o înlocuiește pe cea tradițională, pământul, și în același timp impune un nou mod de viață. Agresiunea istoriei spulberă iluziile personajului: unitatea familiei, libertatea morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbușirea morală a tatălui.

Modificarea vieții interioare este marcată de glasuri. Glasul lui Moromete devine ”tulbure și însingurat.”. ”E momentul în care începe declinul personajului. Până atunci el ținuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor Bălosu, trăise senin cu un sentiment înalt al independenței. Spargerea familiei duce la prăbușirea lui morală. Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările și faptele vieții se stinge, liniștea îl părăsește și fără liniște, existența nu mai este o încântare, ci o povară.” - Eugen Simion -”Scriitori români de azi”, I

Momentul culminant al acestei crize este meditația de la hotarul lotului de pământ.

”Am făcut tot ce trebuia (...)le-am dat tot ce era, la toți, fiecăruia ce-a vrut...Ce mai trebuia să fac și n-am făcut ? Ce mai era de făcut și m-am dat la o parte și n-am avut grijă ? Mi-au spus ei mie ceva să le  dau și nu le-am dat ? A cerut cineva ceva de la mine și eu am spus nu ? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu ? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine ! Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut ?! N-au decât să se scufunde ! Întâi lumea și pe urmă și ei cu ea ”.
În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în ultima clipă că își poate întoarce fiii de pe calea greșită. După revolta lor fățișă, într-o izbucnire teribilă, Moromete aplică inutil o corecție băieților, pe care îi bate cu parul, dar care sparg lada de zestre a fetelor, iau banii și covoarele și fug cu caii.
Ca efect al acestei lovituri năprasnice în speranțele lui, Moromete devine ”îndepărtat și nepăsător”, se retrage în sine, își pierde plăcerea de a vorbi, sociabilitatea, fantezia, ironia.

Socialul ucide spiritul creator:

Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalți rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană ”.

În volumul al doilea, Ilie Moromete intră într-o zonă de umbră. Își pierde prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia nu-l mai ascultă, vechii priteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi i se par mediocri, incapabili să poarte o discuție inteligentă. Cel mai bine este surprinsă schimbarea  lui Moromete, de fiul său, Niculae :”
îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără nici un respect și el lasă fruntea în jos și nu zice nimic. De ce ? Aici s-a  întâmplat ceva și nimeni n-o să știe vreodată ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred !”

În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie ”să dispară”. În monologul de la șira de paie, el compară cele două ordini ale lumii, cea veche și cea nouă, de pe poziția ”celui din urmă țăran”, reprezentant al unui cod etic  și al unei filozofii condamnate la dispariție de timpul implacabil.

Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi. Ultima replică a  personajului exprimă crezul său de viață, libertatea morală: ”
Domnule...eu totdeauna am dus o viață independentă.”


ARTA NARATIVĂ


LIMBAJUL PROZEI NARATIVE se remarcă prin limpezimea, naturalețea și precizia stilului, oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct și indirect, stilul indirect liber, textul și subtextul ironic.


CONCLUZIE

MOROMEȚII este un roman al deruralizării satului. criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării, este romanul unui destin și al unei colectivități în vremuri istorice greu încercate.









Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu