duminică, 11 mai 2014

CONSTANTIN NOICA - Gânduri despre Emil Cioran (fragment)








Constantin  Noica  1909  -  1987




„Nu există nici un motiv de-a nu fi trist”, scria Cioran demult, în ”Cartea amăgirilor”. Ba există, ești ispitit să replici: apariția unor oameni ca el. Ar trebui să-l crezi, pentru că pare cu adevărat convingător în pesimismul său. Dar cum să-l crezi până la capăt, când mijloacele pe care le pune în joc spre a te convinge sunt atât de cuceritoare, atât de stimulatoare ? E probabil că nimeni nu s-a sinucis cu o carte a lui Cioran în mână.

De obicei pesimismul e de prost gust: e pozitivist, perfect știutor și dă nume lucrurilor. „Nous sommes les convaincus, disentils, en se tenant par les bras. Nous avons donne a chaque chose son nom”, nota cândva Barres despre barbarii spiritului. Când Flaubert scrie prietenei sale că i se întâmplă să vadă scheletul din făptura ei, îți vine să exclami: „Ia-o în brațe și lasă poveștile astea !”. Nespus mai adânc ni se pare gândul, tot de tinerețe, al lui Cioran, cum că își amintește de acel schelet în fața căruia a exclamat: tâmpitule ! Aici e o judecată asupra lumii, nu zgârietura de stilet a unui decadent în ale trupului și spiritului.

Dar pot și judecățile asupra lumii să aibă stridențe în ele. O întreagă cultură, de noblețea și adâncimea celei indiene, a avut proasta inspirație și în fond prostul gust de a se întemeia pe convingerea că lumea înseamnă sufetință. Prin care medicină a Absolutului au ajuns ei la diagnosticul acesta precis ? Poate prin aceea care susținea că individuația este un rău și că totul trebuie să redevină Unu. Dar atunci înseamnă că au alunecat în idee, în cultură, în marea nesiguranță, și sunt pierduți, cu exactitatea lor cu tot.

O asemenea pierdere, care a reprezentat mântuirea sa („m-a salvat ce este mozartian în mine”) și a invectivei sale, a trăit și redat în scris Emil Cioran. Nu cunosc pe nimeni la care mijloacele să desmintă atât de mult scopurile. A repudiat cultura, dar în realitate ea era cea care îl investea. A izgonit-o de dinaintea sa și ea i s-a furișat în spate, ca îngerul care dictează textul, în tabloul acela al sfântului ce scrie. Căci tăria culturii este ca și a conceptului hegelian, care se confirmă prin tot ce îl desminte. Sau este ca virusul care pătrunde în celulă și își face din codul genetic al acesteia propriul său cod.

În codul ființei sale intime Cioran a lăsat să pătrundă virusul culturii. Și ce splendidă desmințire i-a adus ! „Deși sunt convins că totul e inutil în lumea aceasta” scrie el într-un articol de tinerețe, nu se poate împiedica să facă elogiul oamenilor pasionați. Iar tot în anii aceia declara:„ Trăiesc o singură dată în istorie și am dreptul să privesc lucrurile în față cu cel mai teribil risc”. Dar care era riscul, dacă nu de-a încerca să înfrunte insuportabilul cu toate armele culturii, sfârșind prin a face din imprecația în cuvinte iscusite o rugăciune. Tot pe atunci scrisese „Numai moartea ne dă adevărata veșnicie. Dar de ce am renunța pentru aceasta la iluziile de veșnicie pe care ni le dă viața ?”

Era îmbibat de la 20 de ani de iluziile acestea ale dezabuzatului, pe care nu le poate alimenta decât cultura. Îmi amintesc cum îi reținusem chipul dinainte de a-l cunoaște. În Biblioteca Centrală a Facultății de Filosofie din București, la ora când suna clopoțelul de închidere, vedeam desprinzându-se cu greu din neantul cărților moarte ( „am citit toată filosofia proastă germană”, avea să-mi spună mai târziu) un chip halucinat. Dar citise și restul, miraculosul rest al culturii vii din istorie. Când am ajuns cu grupul nostru de studenți la Conferința dezarmării (a dezarmării !) de la Geneva din 1931, noi ne gândeam să vedem lacul și vila lui Byron; el ne-a urcat pe dealul de pe care necruțătorul Calvin strivea o lume. Îi plăceau pasiunile omului și fragilele lui victorii - „toate triumfurile sunt morale”, avea să spună îndată apoi - astfel că altădată ne-a tras de mână la Veneția, pe când ne îndreptam să vedem piața San Marco, spre a ne duce la statuia lui Colleoni. Dar îi plăceau și înfrânții, dacă aveau în ei o tresărire umană mai adâncă. Noi abia îl știam pe Chateaubriand, el se plecase asupra destinului sorii lui și al cumnatului Chenedolle. Sau îl rețineau mai ales prăbușirile interioare ale celor mari, ca destinul împărătesei Elisabeth a Austriei, pe care după decenii a readus-o în atenția celor din bâlciul deșertăciunilor care este cultura contemporană, sau ca destinul unui Shelley, pentru lectura căruia a învățat cu pasiune limba engleză.

Dacă a fi cult înseamnă a ști tot ce știu ceilalți plus ceva, Emil Cioran uimea prin acest plus. Așa a uimit pe Directorul Institutului Francez din București, care-i dăduse bursă de studii la Paris și venise să vadă ce a studiat, ca să-i poată prelungi bursa. Cioran nu i-a pomenit despre nici un fel de studii, dar i-a istorisit. Nordul Franței, pe care-l străbătuse pe bicicletă, sat cu sat, studențește, și pe care-l străvăzuse, nu doar văzuse, cu ochii unui călător stăpân pe istoria Franței. Prelungirea acelei burse a reprezentat buletinul de ședere în Franța, pe care-l are și acum. Dar de pe atunci, și tot prin cultură, își însușise arta cea mai specific franceză, poate, arta conversației. Îmi amintesc cum l-a uimit cu ea pe un mare compatriot. Trecea Lucian Blaga spre Portugalia, în 1938, și Bazil Munteanu, ne invitase în numele marelui său prieten la un dejun. teva ore, cât a durat dejunul, Blaga a tăcut îndelung, ca de obicei, ceilalți au tăcut de asemenea. A vorbit Cioran, iar la despărțire Bazil Munteanu a exclamat: „ Numai la contesa de Noailles am ascultat o asemenea conversație ”.

Câtă deznădejde putea stăpâni inima cuiva într-al cărui cod virusul culturii lucrase atât de bine ? Sau era toată deznădejdea, dar petrecută prin rafinamentul culturii și astfel transfigurată. Poate că scrierile lui Cioran nu arată îndeajuns, cu negativul lor vroit și sub asceza aforismului, tot ce e pozitiv în cugetul acesta a toate pustietor. Dacă ar sta să se sfârșească Terra, ți-ar plăcea să-i auzi comentariul. Dar dacă oamenii de pe Terra și-at reveni în fire și Europa ar sărbători cum trebuie triumful valorilor ei în lume, iarăși comentariul lui Cioran ar merita să fie ascultat. În orice caz, în ipoteza că scrierile lui nu arată îndeajuns câtî miere a culturii a cules viespea aceasta aparentă, o mărturie deplină ar da oricând scrisorile lui, mai ales cele către marii oameni de cultură contemporani, dacă s-au păstrat, așa cum spunea cineva încă mai apropiat de el decât autorul acestor rânduri. Scrisorile către Mircea Eliade par a se fi păstrat. Dar cele către Beckett ? către Henri Michaux ? către Gabriel Marcel și atâția alții ? Putem fi siguri că ân scrisorile acelea răzbat luminile și nu întunecimile unui suflet debusolat, sau care s-a complăcut în debusolare, așa cum putem fi siguri că în convorbirile cu un Beckett acesta nu va fi exclamat ca Estragon al său:„Nu e nimic de spus !” spre a primi replica:”Într-adevăr, viața nu are nici un sens”. Tot iese spuma mării la suprafață și naște Afrodite, oricât s-ar mânia valurile.

Dar până și felul cum strivește Cioran frumusețea lumii este o laudă a ei. Când am ajuns la Paris un an după el, cu o aceeași bursă, i-am cerut să mă învețe a identifica miracolul, să mă învețe adorarea Magilor. Mi-a răspuns:„Uită-te bine la strada asta pe care stai”. Era o stradă de vreo sută de metri, cu aceleași clădiri de cinci etaje și ferestre cu jaluzele, ca peste tot în Paris. Se numea „rue du Pre aux clercs”, strada Pajiștea cu popi, cu clerici. Am crezut că-și bate joc de Paris și de mine. După un an am înțeles. Am înțeles până și adevărul din numele străzii, de vreme ce întreg Parisul este „o pajiște cu popi”, așadar cu oameni care au avut har, grație, când au clădit zidurile și au tăiat străzile. Ba ântreaga cultură este o pajiște cu popi, și Cioran însuși este un popă. Dar a crezut că poate să se răspopească.

Într-o singură privință i-a reușit: în privința filosofiei. A citit în prima tinerețe toată filosofia proastă a comentatorilor germani și pe urmă n-a mai avut răbdare să se întoarcă la marile texte. Dar filosofia însăși, ca restul culturii, este un fel de-a îmbrățișa și investi pe cel care o tăgăduiește. Ți cât de amar o tăgăduiește și o batjocorește Cioran. Iată-l scriind, în „Syllogismes de l'amateur”: „A quoi bon frequenter Platon quand un saxophone peut aussi bien vous faire entrevoir un autre monde”. Chiar așa ? îți vine să întrebi. Chiar așa ? Dar tocmai acest lucru îl spune Platon - în ciuda proastei interpretări și în ciuda mizerabilului cap.IX din cartea I a „Metafizicii” lui Aristotel - cum că nu e vorba de altă lume, de dincolo, una transcendentă, ci de una de dincoace, ca o matrice a lucrurilor, ca acel ceva mai adânc în lucruri decât ele însele, unde nici saxofonul, nici sfinții pe care-i iubește Cioran, nici Mozart într-un sens nu te fac să ajungi, ci tocmai delirul filosofic, de pe la Augustin și apoi de la profesorul Kant încoace. Iar despre Kant (ca și despre Augustin de altfel), știa și Cioran lucruri adânci, de vreme ce vorbea în tinerețe despre „schematismul conceptelor pure”, așa cum știa multe și la suprafață, dovedindu-mi-o pe vremea când râdeam împreună că bătrânul profesor avea la căpătâi Logica lui Tetens. Știa și de Tetens, despre care nu mai pomenește nimeni astăzi. Dar râdeam amândoi, unul spre a-l părăsi („Kant n-a fost niciodată trist” notează el în „Cartea amăgirilor”), celălalt spre a se cufunda în tristețile și bucuriile Criticelor. Mă tem în schimb că n-am comentat niciodată împreună cele patru feluri de nimic relevate de Kant.

Din aceste nimicuri ale filosofiei și ale filosofării se face o conștiință de cultură, chiar sau tocmai una a neantului, ca a lui Cioran.  În clipa când scria încă din anii tineri: „Nenorocirea omului este că nu se poate defini în raport cu ceva”, teîntrebi cine l-a avertizat despre această nenorocire dacă nu filosofia ? Sau când exclamă: „În fiecare clipă să fii la marginea ființei tale”, atunci se află în plină filosofie, nu numai cu câțiva antici, nu numai cu tot existențialismul (a căruiotravă o purtase dinainte în el), dar până și cu Fichte, care pune eul absolut „la marginea lui”, de vreme ce cu cât eul se afirmă cu atât sporește în tărie non-eul, pe care singur îl suscită la viață.

Dar a repudiat și filosofia, care-l investea. Într-un fel avea dreptate s-o repudieze, în numele extraordinarei lui înțelegeri pentru fenomenul de artă (despre care n-a scris decât frânturi și față de care a rămas dator cu un imens rest), căci suficiența pe care ți-o poate da filosofia, de-a nu mai avea neapărat nevoie de muzică, plastică ori poezie, sub cuvânt că le-ai purta în tine, este desigur vinovată față de arte. Cioran n-a vroit să cadă în acest păcat. Dar a plătit cu o splendidă rătăcire printre arte, cum a rătăcit printre mari destine și mari prăbușiri.

Ca orice mare rătăcitor în spirit, căuta iubirea. N-a mai avut răbdare să vadă în filosofie iubirea Ideii pentru real, și i s-a părut că o vede în sufletele de sfinți sau în muzică,  nicidecum în „separația” pe care ar aduce-o ideea speculativă față de real. Dar separația o aduce tocmai setea de transcendent. Ceea ce e dincoace de noi, ceea ce ne face cu putință, transcendentalul, cum i s-a spus, este numai iubire, învăluire, maternitate, în timp ce transcendentul poate fi neîndurător, sărac în dragoste, sau van.

A rămas cu cea mai deșartă, dar poate și cea mai adâncă iubire a omului, cea pentru rostiri, pentru smintitele (ieșitele din minți) rostiri. Și a ales limba carteziană a cristalelor - în timp ce scrisese în 1933:„trebuie să lichidăm cu sentimentul francez al existenței, cu acea claritate care nu luminează nimic, săracă în raze, fără să aibă cel puțin seducțiile luminii crepusculare” - a rămas cu limba sănătății spiritului, în care i-a plăcut să toarne morbidități șiseducții crepusculare.

Dacă însă te întrebi ce a spus în cuvintele sale, sclipitoare ca un fulger după care nu mai vine tunetul, vezi că a spus ce trebuia, ce este, dar aceea ce ne ascundem cu toții. În fond cultura este ca natura: o mistificare. Ultima ascunde, cu întruchipările ei de o clipă, că este în realitate o lume de câmpuri electro-magnetice, cultura ascunde că este un alt fel de-a spune lucrurilor pe nume, în locul recunoașterii că toate se surpă. Numai poeții o spun. În rest, ne ascundem îndărătul culturii, ba nu admitem nici că în sânul culturii, științele umaniste, în frunte cu istoria și filosofia, n-au găsit și n-au putut institui ordinea, în timp ce științele naturii au găsit pretutindeni o irevocabilă tendință spre dezordine. Mesajul lui Cioran este în perfectă concordanță cu un capitol din fizica modernă, termodinamica, ale cărei trei legi - potrivit unui savant englez cu un amar simț al umorului - s-ar reduce la:

1) Nu putem câștiga (legea conservării)
2) Pierdem sigur (entropia)
3) Nu putem ieși din joc.

Nici fizica așadar nu ar spune mai mult decât Ecleziastul - și decât compatriotul nostru. Ne regăsim în scrierile lui Cioran cu ceea ce a fost obținut mai adânc de-a lungul veacurilor în investigațiile omului asupra naturii și a bietului om.  Să fie asta tot ?

Dar nici la Cioran nu este tot. Partea lui de tăcere ascunde ce avea poate mai bun de spus, la fel cum împărăteasa Elisabeth a Austriei își ascundea la paradă frumusețea îndărătul evantaiului. Cioran a refuzat să scrie cărțile mari pe care le purta în el, cum a refuzat să strălucească în saloane, redacții ori cafenele pariziene, sau cum a refuzat toate premiile străine și franceze ce i se ofereau. Cândva în tinerețe, poate după o experiență de viață fericită, mi-a spus:„ Gloria între patru pereți întrece slava împărățiilor”. Dau mărturie că gloria între patru pereți a lui Cioran întrece slava pe care a obținut-o.

Toată viața el mi-a apărut ca în jocul cu scândura ce saltă, al copiilor. S-a așezat la un capăt, și am încercat cu toții să apăsăm la celălalt capăt și să ne legănăm cu el, dar n-am reușit. Tot ce am năzuit personal, de la prima carte și până astăzi, a fost într-un fel să am dreptate împotriva lui Emil Cioran, știind că el are dreptate. Dar ce importă ? Și pentru că putem spune „ce importă” în numele culturii, pentru că bacchanala ei este posibilă în marginea prăpastiei, înseamnă că el nu mai are dreptate. Undeva s-ar putea să se bucure el însuși.







Emil  Cioran  1911 - 1995





Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu