sâmbătă, 17 mai 2014

NENOROCIRILE UNUI SLUJNICAR SAU GENTILOMII DE MAHALA de NICOLAE FILIMON (Partea I )



http://jurnalul.ro/thumbs/big/2009/11/16/ciocoii-vechi-noi-sau-neobarbarii-18382882.jpg


Nicolae  Filimon  1819 - 1865




CAPITOLUL I - SLUJNICĂRIA

Până a nu începe povestirea tristelor întâmplări ale eroului acestei nuvele, credem de datorie a noastră indispensabilă a esplica lectorilor noștri ce înțelegem prin slujnicar și slujnicărie; căci dacă zicem slujnicar, cată să zicem și slujnicărie, precum militar — militărie, cizmar — cizmărie și altele mai multe ce se termină prin ar și rie.

Slujnicăria este o societate secretă ca a francmasonilor, carbonarilor și sansimonienilor , este o plantă exotică și detestabilă, a căria naștere și întindere în țara noastră o datorăm sărăciei vicioase și marei lipse de cultură morală a unei părți din junimea noastră.

Ca societate secretă, slujnicăria are maeștrii ei, lojile, vendetele, prozeliții și chiar cinismul ei . Deosebirea este numai că doctrinele acestei societăți tind foarte mult la degradare și materialism.

Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întâi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dânsele și să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia și alte calamități, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi.

Slujnicarii se recrutează mai totdauna dintre gentilomii de mahala și mai cu seamă din mahalalele: Cuibul cu barza, Popa Chițul și Biserica lui Târcă…

Caracteristica slujnicarului nu este anevoie de făcut.
El este totdauna un june de la douăzeci și doi până la douăzeci și cinci de anișori, bine făcut, bine îmbrăcat, frizat și înmănușat întocmai ca un lion de Paris.

Acest lux ar face pe oamenii fără experiență să-l ia drept fiul unui proprietar bogat sau de moștenitor al vreunui unchi din repertoriul teatrului comic francez; lucrurile însă merg cu totul altfel și vă încredințez cu mîna pe conștiință că vestmintele după dânsul sunt făcute pe datorie; căci felul acesta de gentilomi nu au altă stare decât leafa, și această mizerabilă leafă nu are miraculosul dar al monedei zburătoare din timpii pietrii filosofale .

La primul debut al aventuroasei sale juneți, gentilomul nostru o duce binișor: înșală pe croitor, pe cizmar, pe ospelier și chiar pe birjar; iar leafa o ține numai ca să nutrească amorașele sale cu fetele de pe la marșande.
Aceștia sunt timpii cei mai fericiți din viața gentilomului nostru, dar, din fatalitate, neguțătorii amăgiți îi taie creditul și încep a-l persecuta pentru datoriele lor. În cazul acesta, ingeniosul june aleargă la sfânta noastră Convenție și, armându-se cu articolul relativ la neviolarea domiciliului, râde de nerozii săi creditori; cu toate acestea, moneda îi lipsește, credit nu mai are la nimeni. Ce face el oare în această critică pozițiune ? Ce să facă, sărmanul; pleacă capul la lovirele soartei, se face slujnicar !…

În această nouă condițiune, spiritul său se supțiază ca firul de borangic, imaginația lui se înalță până la al noulea cer, devine filosof peripatetic, patriot și încă patriot, nu glumă. Declamă în contra abuzurilor, căci funcția lui (dacă are vreuna) nu-i permite să fure; devine inemic neîmpăcat al ciocoilor, îi înjură și îi încarcă cu cele mai negre epitete, fără să se gândească că această clasă desprețuită de dânsul este fenixul dezertului, carele se renaște din cenușa lui mai forte dupe cum era înaintea arderii sale. El nu înțelege că zicerea ciocoi este sinonimă cu zicerea bogat și puternic și că mai toți cei ce să rădică din noroi la putere și bogăție devin bași-ciocoi și, pentru mare nenorocire, aceste gloabe de plebei, pe care entuziasmul nostru de la un moment îi rădică la putere și bogăție, ne lovește cu copita mai des și mai rău decît caii născuți și crescuți în grajduri: în fine, slujnicarul nu voiește să înțeleagă că ciocoiul Convenției este mai venal și mai fără inimă decât acela al Regulamentului.

Slujnicarii sunt de mai multe categorii sau tagme.
Cînd face parte din ortaua poeților, atunci cată să fugi cît vei putea de dânsul sau să te rogi lui Dumnezeu ca să-ți dea răbdarea lui Iov din Biblie, căci altfel nu vei putea să suferi scălămbăturile și declamările lui, fără să te apuce nevrele de râs.

Nu apucă să-ți zică bună ziua și te înăbușaște cu citațiuni din Milton, lord Byron, Victor Hugo și alți mai mulți poeți păgâni și creștini; iar dupe aceea începe a-ți înțepa urechile și a te face să-ți pierzi logica și bunul simț prin poezii de felul acesta:


CIOCOIUL INFERNAL
Ce groaznic întuneric !…
Și luna cum lucește !…
Teribil suflă vântul !…
Și glasul filomelei
Îmbată ochii mei !…
În aste triste locuri
Și pline de amor,
S-arată înainte-mi
Un trădător ciocoi,
Ce țara-ntreagă face
Să geamă surâzând;
Ș-înfige ciocu-n sânul,
În sânul maicii sale;
Ș-a doua zi cu botul
Mânjit d-al țării sânge,
Se plimbă prin oraș !…
Cearcă de-i spune că aceste versuri sunt făra sens și mai întunecoase decât ale lui Numa Pompilie  și vei vedea cum te va taxa cu numele de ignorant, om fără gust și inemic al născândei noastre literature.

Daca slujnicarul s-a dus de două-trei ori pe la Facultatea de Drept, nu te mai slăbește din jus regiae, jus papirianum , cele zece și mai în urmă douăsprezece table de plumb sau de tinichea, lex Flaviana , lex scatinia de nefanda Venere , Breviarum Alaricianum , Justinian, etc., adăogând pe la soroace câte un ipso jure, în abrupto, ex officio și alte mai multe secături de felul acesta, prin care se silesc a demonstra că nu este bine a lăsa advocatul pe clientul său să moară de foame dupe moarte !…

Dar soiul acesta de slujnicari rămîne nulă pe lângă slujnicarii politici.

Aceștia sunt teribili !

Pe slujnicarul politic nici un guvern nu-l mulțumește. N-apucă să se formeze bine un minister și slujnicarul patriot începe a-l descri cu cele mai negre culori și se silește prin orice mijloace a-l face să treacă, în ochii publicului, de infam și trădător.

Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari  sunt două: grădina Cișmegiului pe timpul de vară și cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanțele, de-și varsă veninul asupra oamenilor ajunși la putere.

De cîte ori vei vedea un cerc de patru-cinci individe și vei auzi pe vreunul dintre dânșii vorbind cu agitațiune despre drumuri de fier construite într-un singur an, despre canalizarea râurilor, rădicarea oastei la cifra de trei sute de mii individe, esploatarea carierelor de marmoră și formarea unei flote pe Marea Neagră, să știi că acel om este slujnicar paraponisit; cată să mai știi și aceasta că slujnicarul este o ființă omnipotentă (numai în vorbe) el nu are decât să zică un cuvânt și țara este brăzdată cu șosele și drumuri de fier, casele statului se umple de bani, cultura și instrucția ajunge pe cea din Germania, cu un cuvânt România se ridică la cel mai suprem grad al fericirei sale; din nenorocire, însă, guvernul nostru nu știe să se folosească de consiliele patrioților slujnicari și de aceea lucrurile merg cu susul în jos.

Slujnicarul adevărat, pe lângă alte daruri, mai are și virtutea cumpătării; el șade toată ziua în cafenea, fără să guște ceva, sau dacă din întâmplare bea o cafea neagră sau o dulceață, potrivește tocmai timpul cînd cafeneaua este plină de oameni și pleacă fără să plătească. Unii zic că fac aceasta din distracțiune, dar gurele rele susțin că nu plătește fiindcă nu are parale.
Unicul viciu ce s-ar putea imputa acestor doctrinari este afecțiunea ce au asupra slujnicilor; dar tocmai acest amor, ce pare un defect în ochii profanilor, pentru slujnicari este un act de devoțiune, o practică religioasă, este chiar paladiul sau deviza societății lor.

Iată ce este societatea slujnicarilor în simț colectiv și ce este slujnicarul în parte.

CAPITOLUL II - MITICĂ RÂMĂTORIAN


În una din nopțile lui decembriu din anul 1858, vântul muscălesc sufla cu tărie, ploaia curgea în mari cătățimi de apă amestecată cu zăpadă și grindină. Pavagiul Capitalei era plin de noroi amestecat cu gheață; era, în fine, tempo d’innamorati, precum zice Figaro în opera Bărbierul de Sevilia.

Orologiul de la Bărăție suna cu lene și melancolie miezul nopții. Liniștea solemnă a naturei nu era turburată de nimeni, afară de desele patrulii militare care străbăteau capitala în toate direcțiunile, căci guvernul dupe timpul acela, nemulțumindu-se pe întreruperea comunicației provenită din furia elementelor, declarase orașul București în stare de asediu, ca să asigureze viața unuia din membrii căimăcămiii de trei, pe care umbla să-l asasineze un factor cu o sfeclă găurită sau cu o sticlă de cerneală turcească umplută cu nisip, pe care voia să o facă a trece în ochii nobilului caimacam de o bombă fulminantă.

Adevărul poate să fie altfel, dar asta nu ne privește. Noi facem romanț, iar nu istorie.

Pe acest grozav timp, un june ca de douăzeci și doi de ani, cu părul lung și negru, acoperit cu o pălărie bombée , înfășurat într-o manta tăiată dupe moda carbonarilor și cu galoși de gumelastic în picioare, sta lipit de ușa galeriei ce duce la bucătăriile caselor lui Hötsch et Müller pieptănarul.
Daca cineva ar fi privit cu băgare de seamă pe acest june, ar fi descoperit în trăsurile feței sale pe omul contrariat de fortună sau pe amorezul certat cu amoreaza sa.

Dupe ce se mai plimbă puțin, ca să-și încălzească picioarele ce-i înghețase de frig, se apropie iarăși de ușe și bătu într-însa de trei ori cu o maniereă particolară, ce avea în sine un ce misterios și semnificativ. Puțin după aceea se auzi pe dinlăuntru un zgomot de pași; era cineva care venea către ușă.

Eroul nostru, reluându-și curajul ce cu puțin mai nainte îl pierduse, începu a striga cu o voce iarăși convențională:

— Rezi !… Rezi !…

— Ei, bine, aud, nu sunt surdă, răspunse vocea dinlăuntru, cu un acent de nepăsare sau răzbunare.

— Deschide-mi, Rezi dragă, c-am înghețat de frig.

— Ba aia e vorbă, domnișorule; du-te la coconițele dumitale de pe la marșande cu care-ți cheltuiești banii și lasă-mă-n pace.

— Deschide, Rezi ! Deschide, Rezișoara mea, că mă lovește guturaiul de frig.

— Nu, nicidecum.

— Deschide, că-ți dau o față de rochie.

— Nu deschiz !…
— Să fiu al dracului, dacâ nu ți-oi cumpăra mâine o pereche de botine de la Ianoș pantofarul.

— Nu mă mai înșăli dumneata cu gogoși d-astea.

— Rezi, te jur pe ce ai mai scump în lume, deschide.

Văzând însă că sălbatica sa amantă nu deschide, începu să declame cu un accent patetic și comic versurile acestea:
Deschide-mi, copilă,
Deschide-mi că mor;
Aibi puțină milă
De al meu amor.
Ploaia de sus pică,
Măntăluța-mi strică.
Nu mi-e de manta,
Pricepi dumneata !…
Că mi-e de tartan,
C-am slujit un an
Ca să-l dobândesc
Și să mă fălesc,
Ca un nobil mare
Cu spirit și stare.
Versurile acestea, pronunțate cu o mare doză de duioșie, își făcură efectul lor, căci inima maghiarei noastre se muie, ușa se deschise și amanții noștri dispărură prin întunecoasele coridoare ce ducea la sanctuariul amorului lor.

Acum, cu voie sau fără voie, o să introducem pe lectorii noștri în templul amorului acestor două turturele, ca să auză espresiunile cele înfocate prin care slujnicarul cearcă să atragă asupră-i simpatia amantei sale.

Ne facem însă datoria a îndemna pe bunii noștri lectori a-și procura cîte o sticluță de eter, căci parfumul din camera celebrei noastre Calipso din Pasagiul Român poate să le iriteze nevrele.

Camera în care locuia amanta domnului Mitică Râmătorian slujnicarul era o bucătărie nemțească cu mașină.

Mobilierul ei se compunea din mașina de bucate, ce ocupa o a treia parte din periferia camerei, două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lână și o plapomă de cit, veche, ce acoperea pe jumătate două perne cu fulgi, neîmbrăcate. Pe unul din pereți erau atârnate o mulțime de tigăi de diferite forme, frigări, răzători de hrean și forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colț era o oală colosală cu grăsime de râmător și un vas de lemn plin cu răzături de morcovi, foi de varză și de țelină. Într-un cui, dupe ușe, erau atârnate niște cizme ungurești și un pieptar de blană.

Dupe ce frumoasa Rezi deschise ușa slujnicarului nostru și străbătu împreună cu dânsul întunecoasele coridoare ce conduceau la camera ei, aprinse o lumânare de seu și o puse pe masă, iar dupe aceea șezură unul lângă altul și începură a se săruta ca niște porumbei; apoi, dupe ce trecură acele convulsiuni nervoase, slujnicarul nostru o privi cu ochii plini de amor și începu a-și pleda pasiunea prin frazele următoare:

— Frumoasă Rezi !… Angel de candoare care te-ai coborât din regiunile imperiului (a voit să zică ale empireului) unde să făurează trăsnețile și fulgerile, ca să creezi fericirea unui nenorocit muritor ce te adoară precum adoară tânăra mumă pe primul ei născut, ca fanaticul principiele credinței sale, ca avarul comorile sale !… Iubită Rezi !… Tu, care, prin fizionomia ta mai albă decît hârtia ministerială, ai știut să înfigi în nenorocita mea inimă toate frigările amorului, aibi pietate de un om care nu trăiește decât ca să contemple ochii tăi cei mai verzi decît granitul, buclele tale cele azurii, dinții tăi cei de roze și buzele tale cele mai lucitoare decît marmora. Iată-mă la genunchele tale !… Fii șeful de secție al inimei mele și mă voi crede foarte ferice ocupând postul de pomojnic în amorul tău !… Voi trece cu cea mai mare esactitate în bilanțul datorielor mele de amant fidel toate evenimentele industriale și politice ale amorului nostru .

Juna bucătăreasa ascultă toate paralogiile lui Râmătorian cu o surpriză neînțeleasă; biata fată nu mai auzise în toată viața ei o asemenea declarațiune de amor atît de năbădăioasă.

Slujnicarul, luând extazul amantei sale drept efect al poeticei sale declarațiuni de amor, căzu la genunchile ei și, oftând de mai multe ori, îi zise:

— Privește-mă, crudo !… Iată-mă zăcând la picioarele tale, întocmai ca robul ce geme de lanțul robiei, pe patu-mi de moarte eu zac tânguios ! . . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . să moară bătrânul de ani gârbovit !… Să piară ciocoiul ce țar-a strivit !  iar eu, dragă Rezi, să trăiesc pentru tine. Da ! pentru tine și pentru sărmana mea țară, ca s-o rădic din căderea la care a ajuns din cauza ticăloșilor de moderați !… și deodată cu pronunțarea acestor vorbe, strânse mâna bietei femei cu atâta violență, încât tresări de durere. Apoi, privind pe amant cu un aer agitat, îi zise:

— Da bine, măi omule, ce ai astăzi ? Ori ești lunatec ? Ce sunt întortocheturile și învârtelile astea ? În loc să vorbim de ale noastre, ca oamenii, tu te apuci de vorbești cu dușii dupe lume.

Gentilomul nostru, înțelegînd că inima amantei sale nu este primitoare de impresiuni poetice, schimbă rolul și deveni vesel și spiritos ca un bărbier.

Metamorfoza aceasta plăcu prea mult bucătăresii.

— Așa te voi — îi zise ea, lovindu-l pe umăr cu mîna sa cea frumoasă, dar nespălată — fii sprinten ca un Kossuthhusar, basama teremtete… ia spune-mi, cînd o să-mi cumperi fața de rochie ?

— Peste cîteva zile, iubita mea, poate și mai curând, dacă mi-o da casierul leafa pe fevruarie .

— Nu mă mai înșeli dumneata cu minciuni de acestea.

— Rezi, îți jur că în săptămâna aceasta vei avea rochea ce ți-am promis.

— Dar dacă nu mi-o vei cumpără ?

— Să-mi face ce vei voi.

— Adu-ți aminte că mi-ai făgăduit de mai multe ori și…


CAPITOLUL III - CAFENEAUA DIN PASAGIU


În acest stabiliment, aranjat dupe moda și gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanță, domino, table, șah și chiar bancofaro la necesitate.

Aci este locul de întâlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.

Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale și false ale vocei unui june ce cânta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida.

Acest june atât de entuziasmat era Mitică Râmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobândise totul de la amanta sa.
El deschise cu repeziciune ușa cafenelii și, străbătând mulțimea, se opri la masa despre care vorbirăm, șezu pe un scaun, apoi, dupe ce-și netezi părul cu mâinile, puse coatele pe masă și începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudându-i de câte ori făceau câte un joc frumos.

În timpul acesta mai veniră încă doi tineri, tot de etatea eroului nostru, și se așezară tot la masa faliților.

Mitică Rîmătorian le întinse mâna la amândoi, și îi salută cu un fel de manieră proprie a sa, apoi, adresându-se către unul dintre dânșii, zise:

— Ce noutăți ne aduci, monșer Găinescule ?

— Despre ce voiești să mă întrebi, șer Rîmătoriane ?

— Despre orice, mon ami.

— Am o mulțime de noutăți politice, dar…

— Dar ce ?

— Mi-e frică să nu ne auză vreun spion de ai căimăcămiei.

— Da ce, căimăcămia are spioni ?

— O mulțime nenumărată, mai cu seamă de când capii partidului liberal au voit să asasineze pe unul dintre caimacami cu o bombă fulminantă.

— Ce bombă spui, mă, omule ! Auzi acolo, bombă ! O sfeclă găurită care, desigur, este o drăcie inventată chiar de caimacami, ca să aducă invazii în țară !…

— Asta se poate; dar apropo de invazie, știi că vin muscalii ?

— Cine ți-a spus această minciună ?

— Asta nu e minciună; am auzit astăzi pe vornicul dând ordine ca să se repareze toate podurile și podișcele din districtele Buzău și Rîmnicu Sărat.

— Nu știi tu că cui-i este foame visează codri ? E ! monșer, muscalii nu pot să iasă așa lesne din vizuina în care i-a băgat Tractatul de la Paris.

— Mai știu încă o noutate, dar este atât de frumoasă, încât sunt sigur că o să te facă să sări de bucurie.

— Spune-o, Găinescule ! Spune-o !

— Țara noastră o să să facă împărăție !

— Împărăție !

— Da, amice, împărăție; și încă împărăție, știi colea, zdravănă !

— Și pe cine o să avem împărat ?

— Pe fiul lui Victor Emanoil. Rege latin, ce frumos lucru !… Să mai vezi atunci pe ciocoi cum o să se ascunză în găuri de șerpi; iar noi ăștia, liberalii, o să fim în fruntea mesii. Să trăiască regele latin !

— Numai de nu s-ar face și el ciocoi, căci Dîmbovița noastră face minuni: oricine gustă din dulcile ei unde parcă bea din fântâna Letei . Vine neamțul cu sinceritatea lui proverbială, vine englezul cu orgoliul său ce de multe ori atinge brutalitatea și francezul cu sentimentele cel mai frumoase din lume și, cum șed două-trei luni în București, devin mai ciocoi decât ciocoii noștri !…

— Așa este, nene Râmătoriene, ai dreptate…

— Și da și nu, dar să lăsăm această convorbire căci… Spune-mi mai bine, cum o duci cu șefia ta de masă ?

— Cam în doi peri.

— De ce așa ?

— Fiindcă nu înteleg deloc lucrarea.

— De ce nu te consulți cu șeful de secție ?

— Dar el este mai slab decît mine.

— Întreabă pe ajutorul mesei !

— Îl întreb și încă foarte des, dar vai ! orice consultare la dânsul mă costă câte un prînz la Lazăr , și ar fi bine dacă aș scăpa numai cu atâta, dar răul care o să mă facă să-mi dau demisia este că ticălosul de ajutor își bate joc de mine.

— Ce-ai zis, cutează să facă aceasta ?

— Ba bine că nu, și încă chiar în prezența scriitorilor mei !

— Și ai putut să suferi ?

— Ce eram să fac !?…

— Să-i tragi palme…

— Ce-ai zis ?… Palme !

— Da, palme, să învețe minte, ștrengarul, a nu mai râde altă dată de șeful său.

— Ce stai de vorbești, amice !… Abia am cutezat să-i fac câteva mici observații și el mi-a trântit hârtiile pe masă și s-a apucat de lucrările postului său; din nenorocire, tocmai în momentul acela mă cheamă ministrul în casă și-mi ordonă să-i fac un referat către Consiliul administrativ.

— Cel mai lesne lucru din lume.

— O fi lesne pentru tine, dar pentru mine nu.

— De ce ?

— Fiindcă n-am făcut niciodată referate.

— Ei bine, cum te-ai scăpat de această belea ?

— Am luat condeiul în mână și mi ți-am trântit un referat de cele tătărăști.

— Îți aduci aminte ceva dintr-însul ?

— Îl știu pe tot din memorie.

— Recitează-mi-l o dată, te rog !

— Ascultă:

„Onorabilului Consiliu administrativ.

Printr-acest referat, subt însemnatul îndrăznește a cuteza să se refere la înțelepciunea onorabilului Consiliu, și a-l ruga să se refere si el unde se cuvine, asupra chestiunei și a pricinei coprinsă în anexatul aci alăturat raport, ca, după ce îl va lua îndeaproape băgare de seamă și considerație, să binevoiască a face asupră-i cele de cuviință.“

— Bravo, nene Găinescule, ăsta este un referat pe care l-ar pute subscrie chiar Napoleon !…

— Poate că ai dreptate, dar modestia mea de autor nu mă iartă să mă laud însumi; cu toate acestea, știi ce mi s-a întîmplat ?

— Nu, în adevăr, dar voiesc să aflu.

— L-am transcris, nenișorule, pe hârtie ministerială, l-am dat ministrului să-l iscălească. Ei bine, știi ce am pățit ?… O ! Dar este oribil !… Numai mă gândesc și sângele mi se turbură, îmi vine să înnebunesc de mânie !… Îi dau referatul în mână, citește câteva rânduri dintr-însul și îl aruncă cât colo; apoi, întorcându-se către mine, îmi zice cu un zâmbet batjocoritor: „Domnule șef de masă, știi că ești un farsor din cei mai mari ce am văzut în viața mea ? Cine te-a învățat să faci astfel de referate ? Cum ai cutezat să-mi prezinți o ticăloasă scriere de bucher ? Afară, măgarule ! du-te de-nvață carte și apoi să ceri slujbă.“ Auzi acolo, să învăț carte ! Să-mi zică măg… mie, care mi-am sacrificat toată viața pentru sfântul principiu al libertății, egalității și fraternitătii.

— Și ce i-ai răspuns tu la aceste injurii ?

— Ce eram să răspunz unui aristocrat, unui trădător, unui infam fără conștiință, care și-a vândut țara la muscali și la nemți ?

— Trebuia să-l faci să înțeleagă că are a face cu un om de principe și independent.

— Așa este, frățiorul meu, dar el m-ar fi scos din slujbă și aș fi murit de foame pe stradele capitalei. Afară de aceasta, ultragiul acesta l-am suferit între patru ochi, nimeni nu știe !…

— Răbdare, frate, răbdare !… Ne va veni și nouă apa la moară: atunci le vom arăta noi ce fel își răzbună oamenii de principe, când sunt atacați la onoare. Să schimbăm vorba, amice. Spune-mi, cu ce îți omori timpul de când ți-ai dat demisiunea ?

— Cu amorul, bunul meu amic !

— Spune-mi, te rog, cine este acea fericită femeie care are privilegiul de a te vedea suspinând la picioarele ei ?

— Asta nu se poate spune la nimeni.

— Afară de mine, care sunt confratele și confidentul tău.

— Ai dreptate, tu ești unicul meu amic și, ascunzând acest secret de tine, aș da dovadă de neîncredere. Spune-mi numai, ai fost estimp la teatrul italian ?

— Ce însemnează această întrebare ?

— Îți voi spune mai la urmă, acum răspunde-mi la ceea ce te-am întrebat. Ai auzit pe Geamfredi ?

— Am auzit-o în Traviata.

— Cum ți s-a părut ?

— De minune ! Cântă mai bine decât Ponti dell’Armi.

— Salută-mă dar, căci Geamfredi este amanta mea !…

— Geamfredi, amanta ta !

— Da, amice, și încă amantă cumsecade. Astă-seară mi-am luat ceaiul la dânsa.

— Nu te crez !

— Să n-apuc pînă mâine, daca minț; ba încă, la adio, m-a strâns de mână și mi-a aruncat o privire amoroasă, ce mi-a străpuns inima !…

— Măi Râmătoriene, vino-ți în simțiri; o fi fost slujnica Geamfredii și ți s-a părut că este ea. Actrițele nu se uită la ștrengari ca d-alde noi; ele caută aur, și tu n-ai nici cinci bucăți de aramă ca să-ți cumperi tutun.

— Așadar, tu te îndoiești ? Ei bine, necredinciosule, privește !

În momentul acela scoase din sân un portofoliu și dintr-însul un bilet color roza, pe care îl dete Găinescului să-l citească, zicându-i cu o mândrie trivială:

— Ține, monșer, cetește acest bilet și te convinge că amicul tău Rîmătorian nu minte niciodată.

Găinescu luă biletul și citi următoarele fraze, înecat de un râs nervos:

„Amico mio !

Quando non te vedu simtu che moru, anima la mine e trista, non potu mangeare, non potu bevere la cafe; venite, carro Rametoriano, venite che vi stringo în bracili mia.

La vostra per sempre, Rachelle Geamfredi.“

Apoi, privind pe slujnicar, cu un aer ironic, îi înapoie biletul.

Junii slujnicari conversară mai mult de două ore despre politică, arte și industrie, tot cu logica de care deteseră probe până aci, apoi ieșiră din cafenea, cântând cu vocea lor de cotoi sugrumați, și se duseră pe la casele lor.

CAPITOLUL IV - REZI

Această jună femeie era de nățiune maghiară, născută în satul Caransebeș din Transilvania. Deși soarta o pusese pe cea mai mizerabilă treaptă a societății, natura însă o dotase cu o frumusețe rară și cu un suflet plin de bunătate. Ea era naltă ca un grenadier și delicată ca un silf; pielița feței sale rivaliza cu cel mai perfect alb, iar ochii ei cei mai negri decât murile, armați de niște gene și sprâncene ce ar fi pornit invidia unei circaziene, făcea dintr-însa o ființă adorabilă.

Dacă această femeie ar fi avut nenorocirea să se nască în țara noastră, unde corupția și viciul a vestejit și încă vestejește cele mai frumoase flori ale societății noastre, ce s-ar fi făcut ea oare cu atâta frumusețe ? Desigur că ar fi închiriat o casă cu perdele roșii și și-ar fi vândut corpul și sufletul cu tereziile ca precupeții, precum fac multe din femeile noastre. Ea însă venea dintr-o țară în care femeia nu a deșertat până la drojdii cupa desfrânării; de aceea prefera mai mult sărăcia, care nu-i impunea nici un sacrificiu contrariu inimei sale, decît bogăția și opulența ce vestejește carminii frumuseții și aduce mustrarea de conștiință.

Trecuseră șase luni de când locuia în casele, sau mai bine în bucătăria domnului Hötsch-Müller, și trei luni de când se afla înamorată de Mitică Rîmătorian.

La începutul acestui amor, ea se detese cu totul amantului ei, și îl iubea până la idolatrie: el însă nu o iubea deloc și încă de multe ori o maltrata.

Juna maghiară, văzând că amantul ei nu o iubea și nu venea pe la dânsa decât numai când se afla fără mijloace de a curteni pe junele fete de la madam V…, văzând iarăși că din acest amor nu se folosea cu nimic, părăsi pe Mitică Rîmătorian și se înamoră cu un june maghiar din ceata lui Bontilă; și, dacă ea mai priimea încă pe slujnicarul nostru, o făcea numai cu speranța de a-și răzbuna o dată despre tot ce suferise de la dânsul.

Într-o zi ședea la vorbă cu noul ei amant; conversațiunea, deși începuse prin cele mai dulci vorbe și mângâieri amoroase, dar către finit ajunse la cea mai simplă proză din lume; cu alte cuvinte, începură a vorbi despre necesitățile vieței.

— Cum o să ieșim noi în primăvară, iubite G…, zise acea maghiară; eu nu mai am decât ceea ce vezi pe mine, tu iarăși nu ai decât paltonul acela rupt și plin de pete. Și deodată cu esprimarea acestor dureroase cuvinte, pieptul ei se umflă și lăsă să iasă dintr-însul un teribil oftat întrerupt de dese suspine.

În timpul acesta G… fuma din pipa sa predilectă, cufundat în acea dulce extază pe care o simt numai adevărații fumători de tutun. Dar oftările amantei sale îl făcură să tresară, fața lui se întunecă și luă un aspect sinistru. De mai multe ori cercă să vorbească, dar cuvintele se opreau pe buzele lui cele groase și crăpate. În fine, dupe o luptă internă de cîteva minute și o dulce privire ce aruncă asupra încântătoarei Rezi, el zise:

— Ai dreptate, iubita mea; amândoi suntem foarte săraci și golani; cu toate acestea nu cunosc decât un singur mijloc ca să ieșim din această tristă pozițiune !…

— Spune-mi, iubite G…, care este acel mijloc ?

— Acest mijloc este să…

— Ce să…

— Ei bine, iubita mea, acest mijloc este să ne facem spioni.

— Spioni !

— Da, spioni !

— Și la ce să obligă cineva când se face spion ?

— La o îndatorire foarte mică. Spre exemplu: să asculți tot ce va vorbi stăpână-tău și stăpână-ta; și când vorbele lor vor fi în contra guvernului, să te duci la escelenția sa domnul polițai, și să i le spui.

— Dar asta este oribil ! Este vânzare de suflet, pe care nu o voi săvîrși, chiar daca aș ști că voi muri de foame…

— Atunci dar suferă, iubită Rezi, fără a te plânge în contra soartei… E ! e ! draga mea ! Tu tremuri numai la ideea de a te face spioană, fără să te gândești, sărmană copilă, că în țara aceasta se găsesc oameni carii, în copilăria lor, n-au fost decât niște simple slugi: dar prin spionagiul ce făceau adevăraților capi ai țărei, prin vânzarea țărei la străini și prin specularea onoarei familiei lor, astăzi au ajuns la cele mai înalte demnități ale țării, și-au creat stări colosale și stropesc cu noroi pe cei care nu i-au imitat !… Tu nu știi că în București există cocoane mari și bărbați nobili, carii în fața lumei trec de onorabili și de cei mai înfocați patrioți, iar noaptea intră deghizați în ospelul poliției și tradă pe oamenii cei într-adevăr onorabili; și, cu toate acestea, pe fața lor nu se vede mustrarea conștiinței ce oroarea trădării imprimă pe fizionomia celui mai de rând mișel.

Rezi privi cu atențiune pe junele maghiar și, dupe o mică ezitațiune, îi întinse mâna și, strângând pe a lui cu convulsiune zise:

— Primesc să fiu spioană. Să trăiască spionagiul !…

— Bravo, Rezi ! Acum văz bine că am o amantă demnă de mine. La lucru, iubita mea. Eu mă duc să anunț domnului polițai deciziunea ta de a intra în onorabilul corp al spionilor; până la întoarcerea mea, tu îngrijaște de prinde pe cineva în laț. Ieși prin pasagiu, vezi că trec pe acolo tineri de cei frizați și pomădați, cari cântă arii de la operă, bănănăind din mâini ca niște ieșiți din minte; aruncă-le priviri amoroase, vorbește despre tot ce se întâmplă prin oraș și, când îi vei crede amețiți de ajuns, adu vorba despre bomba fulminantă ce s-a aruncat în camera caimacamului, vezi ce-ți răspund ei și, dacâ vei vedea că se încurcă în vorbă, privește-i bine, ca să-i poți cunoaște la trebuință.

La aceste cuvinte trăsurele feții junei maghiare se încruntară, ochii ei se roșiră întocmai ca ai tigresei în momentul când voiește să dea asalt pradei sale. Ea se gândea în acele momente la Mitică Râmătorian, la torturele ce o făcuse el să sufere și la ocaziunea ce-i procura noua ei meserie de a-și răzbuna în contra lui !

Maghiarul privi cu mulțumire agitațiunea amantei sale, apoi o părăsi plin de bucurie și se duse să anunțe poliției triumful său.

Puțin dupe aceasta, un zgomot ușurel se auzi la ușa despre pasagiu. Rezi tresări și alergă să deschiză ușa; iar dupe câteva momente se întoarse împreună cu Mitică Râmătorian, celebrul Don Juan al slujnicilor din pasagiu.

Ei șezură pe pat și începură a vorbi de amor. Rezi însă era foarte picantă și provocătoare în espresiunile sale.

— Ei bine, Mitică, zise ea cu un aer în care se vedea până la evidență răzbunarea femeii amăgită. Ei bine, amorașul meu, sunt trei luni de când mi-ai promis o față de roche și o pereche de cizmulițe de neamț și nu mi le-ai mai dat. Ce însemnează aceasta ?

— Nimic, scumpa mea Rezi, decât că nu m-am înlesnit.

— Nu te-ai înlesnit ? Dar ieri ce căutai în sanie cu Eliza de la madam V…?

— Eu, cu Eliza ?

— Da, Mitică dragă, dumneata însuți și încă te prefăceai că nu mă vezi.

— Ai dreptate, Rezi, sunt culpabil, iartă-mă !

— Să te iert !… Frumos lucru ! Să te iert pe tine care mă înșeli de trei luni și tocmai când te-am prins asupra faptei ? Asta mi-este cu neputință; nu ți-e rușine să amăgești o femeie sărmană care te-a iubit din toate puterile inimei sale, pe mine care ți-am spălat și ți-am călcat cămășile, ca să placi fetelor de pe la marșande, fără să-mi plătești cel puțin scrobeala ? Piei d-aici, sau îți săr în cap și te jumulesc întocmai ca pe o gâscă.

În momentul când Rezi voia să puie în lucrare amenințările sale, ușa camerii se deschise și maghiarul G…, cu mustățile sale unse cu muc de lumânare și cu pălăria alla Kossuth, intră în cameră.

Mai întâi se făcu o tăcere solemnă, întocmai ca la finalul actului al doilea de la Lucia; după aceea maghiarul înaintă până lângă înamoratul nostru, îl fixă câtva timp și încordîndu-și pumnul îi zise:

— Pe cine cauți aici, domnule ?

Nenorocitul Râmătorian, amețit de privirile amenințătoare ale maghiarului, își aruncă ochii asupra junei bucătărese; dar în loc să întâmpine în fața ei acele zâmbiri pline de bunătate ce-l încânta alte dăți, ea întoarse spatele.

— Ci spune o dată, domnule, pe cine cauți aici ? adăogă maghiarul.

— Caut peee… Dooo… ba peee… Doa…

— Ți-oi arăta eu acum pe cine cauți. Și deodată cu vorba băgă asprele sale mâini în părul cel frizat al slujnicarului și mi ți-l învârti roată de cîteva ori; apoi, dupe ce îi dete câteva genunche pe partea dindărăt, îl îmbrânci afară din cameră și închise ușa.

— Cine era acel ciocoi ? întrebă el pe Rezi și ocupându-se cu cel mai mare sânge rece a scoate de printre degite părul cel uns și parfumat al junelui.

— Este un calic de aceia ce umblă prin pasagiu, urlând ca nebunii.

— Și ce căuta aici ?

— Ce fel, mă mai întrebi ?

— Da de ce să nu te întreb ?

— Dar bine, nu mi-ai zis tu să ies prin pasagiu și să mă silesc a trage asupră-mi amorul vagabonzilor?…

— Da ! da ! îmi aduc aminte, ai dreptate, ții ! proasto, de ce nu mi-ai făcut vreun semn, poate că bietul june scăpa cu tot părul pe cap.

— Bine i-ai făcut, să se învețe minte, că prea era obraznic.

— Ia spune-mi, ai aflat ceva de la dânsul ?

Rezi rămase un moment gânditoare, apoi zise:

— Da, este unul dintre cei care au aruncat bomba în casa caimacamului.

— Este el unul dintre aceia ?…

— Da, chiar dintre acei scelerați.

— Spune-mi, unde pot să-l găsesc la trebuință ?

— Aci, la cafenea.

— Bucură-te, Rezi. Norocirea noastră este făcută. Adio !

El plecă.


http://www.loc.gov/exhibits/haventohome/images/hh0056s.jpg



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu