sâmbătă, 17 mai 2014

NENOROCIRILE UNUI SLUJNICAR SAU GENTILOMII DE MAHALA de NICOLAE FILIMON (Partea a -II-a - FINAL)



http://3.bp.blogspot.com/-j4UKCF7Y9zQ/Uda1huiwDsI/AAAAAAAAANo/GoZcCbAAoZw/s659/Optical+Illusion+Waistcoat.jpg



CAPITOLUL V - TRĂDAREA

Pe cînd maghiarul ieșea din camera amantei sale cu capul plin de idei aurifere, sărmanul Râmătorian se oprise dinainte cafenelei din pasagiu, ca să-și puie părul la orînduială, apoi, intrând repede în cafenea, se opri drept la masa faliților, la care se afla numai Găinescul.

Zgomotul pașilor lui Râmătorian deșteptă pe Găinescul din visările sale cele melancolice; el întinse mâna amicului său. Dar pe când voia să-l salute, privirile sale căzură pe capela și paltonul amicului său, le esamină puțin, apoi, prorumpând într-un râs sardonic, îi zise:

— Dar bine, șer Râmătoriene, ce ți s-a întâmplat ? Pălăria ta, parcă ai ținut ouă într-însa; iar paltonul seamănă ca cum ai fi măturat podul cu dânsul.

Rîmătorian luă pălăria din cap, ca să o privească, și lăsă să se vază frezura sa în neorânduială și șuvițe de păr căzând pe umerii lui.

— Dar asta e grozav, Râmătoriene ! Părul tău este mai pe jumătate scos din piele.

— Curând, amice, ajută-mi să-mi curăț hainele și dă-mi pieptenele tău să-mi dreg frezura .

Dupe ce sărmanul slujnicar își regulă oarecum părul și vestmintele, șezu pe scaun și începu să ofteze.

— Ce ai, amice — întrebă Găinescul — spune-mi, ce ți s-a întâmplat ?

— Ah, amicul meu, mi s-a întâmplat una mare, răspunse el.

— Spune-mi și mie această nenorocită întâmplare.

— M-am bătut cu amorezul cel vechi al Geamfredii și mi-e teamă că l-am omorât.

— Să-ți lipsească această frică, căci dupe starea în care te văd, nu cred să fi suferit mult rivalul tău.

— Să dea Dumnezeu, frate, dar dupe ghionturile și păruielile ce i-am dat, cred că l-am… și uite parcă simț eu însumi durerea !

— Dar bine, cum s-a întîmplat ?

— Să vezi amice: mă dusesem să văd pe Geamfredi, dar tocmai pe când mă aflam în cea mai interesantă convorbire cu dânsa, veni amantul ei de mai nainte și se puse între mine și dânsa, întocmai ca umbra lui Banco din Macbeth; apoi, după ce mă fixă câteva momente, îmi zise cu un aer foarte arogant:

— Știi, domnule, că prezența domniei tale în această casă mă supără ?

— Tocmai aceasta voiam să-ți zic eu domniei tale!…

— Ești un impertinent.

— Ești un infam, îi răspunsei eu, și deodată începui să-l croiesc pe spate cu bastonul. Ce se va mai fi petrecut dupe aceasta nu știu; îmi aduc aminte că m-am deșteptat din turbarea mea pe trotuarul ospelului Török.

— În deplorabila stare ce te afli acum, ar fi o mare brutalitate să nu cred ceea ce-mi spui. Dar uite, nene Râmătoriene, starea în care te văd și părul tău smuls cu atâta barbarism din sărmanul tău cap mă face să cred c-ai avut de rival vreun rîndaș de bucătărie sau vreun…

La pronunțarea numelui de rândaș, fața lui Rîmătorian suferi o mică schimbare, care încredință și mai mult pe Găinescul că bănuielile lui erau adevărate; el începu a râde cu mare zgomot, apoi, schimbând vorba, trecu la discuțiuni politice, comerciale și economice.

Puțin în urma acestei scene comico-dramatice, un june ca de treizeci și doi de ani intră în cafeneaua din Pasagiul român. Noul venit avea ochii negri și plini de flacără infernală; privirile lui fixe și pătrunzătoare părea că caută o victimă de sfâșiat.

După ce aruncă câteva priviri cu coada ochiului în toate direcțiunile cafenelei, zări în fine masa faliților și se îndreptă către dânsa.

Această masă era înconjurată, ca totdeauna, de cei mai faimoși slujnicari, iar Râmătorian ocupa postul de onoare și ținea un discurs relativ la canalizarea râurilor.

Dupe ce arătă nenorocirile ce suferă țara din cauza înecăciunilor râului Dîmbovița, cauzată din grămădirea băncilor de nisip aduse de morile din susul râului, decise, în mirarea tutulor slujnicarilor, a se abate râul de la sorgintea lui, a i se adânci albia și a se așterne cu scânduri de brad unse cu seu, ca să nu se mai poată opri nisipul, și atunci nu se vor mai face înecăciuni.

N-apucase să termine discursul celebrul Râmătorian și adunarea începu a-l aplauda și a murmura în contra guvernului, că nu l-a orânduit membru la Comisia dunăreană.

Străinul, care voia cu orice preț să intre în vorbă, zise cu entuziasm:

— Da, domnilor, trebuia să-l numească inginer idraulic… O !… unde am fi astăzi, dacă guvernul ar încuragea pe oamenii de capacitate și talent ?… Țara noastră ar fi ajuns la cel mai înalt grad de civilizare, dar vai !… căimăcămia de trei persecută pe toți oamenii cu merit.

— Să nu mai vorbim despre scelerații de caimacami, zise Găinescul.

— Sunt buni să-i ucidă lumea cu pietre, adăogă Râmătorian.

— Ai dreptate, replică străinul. Îmi pare foarte rău că nu cunosc pe acel curajos june care au aruncat bomba infernală în casa caimacamului, ca să-i fac complimentele mele.

Rîmătorian, văzând că subiectul acestor laude și incriminări l-a dat el prin disertația ținută asupra canalizării râurilor, luă un aer de o foarte obraznică modestie, apoi zise necunoscutului:

— Persoana care a aruncat bomba este unul dintre amicii mei.

— Așadar îl cunoști ?

— Întocmai cum mă cunosc pe mine.

Fața necunoscutului se acoperi de o bucurie infernală; el mai rămase puțin, apoi, luându-și adio, părăsi cafeneaua.

Grabnica plecare și sinistrul aspect ce luase fața necunoscutului nu rămase neobservate de Râmătorian și amicii săi.

— Ești pierdut, Râmătoriene ! esclamă Găinescul. Necunoscutul acela era un spion al căimăcămiei.

— Asta nu se poate. Nu ai văzut ce aer de sinceritate avea și cât de bine vorbea în favoarea principiului ?

— Să dea Dumnezeu să fie așa precum zici, dar nu cred.

Orologiul suna miezul nopții, slujnicarii se despărțiră și luară fiecare drumul către casa sa. Râmătorian rămase mai în urmă decât ceilalți companioni ai săi, dar când ieși din cafenea și voi să se îndrepteze către locuința sa, se deșteptă în fața unui ofițer de poliție, acompaniat de doi gendarmi.

— Cine este acolo ? întrebă ofițerul cu vocea sa cea răgușită.

— Om bun, răspunse slujnicarul.

— Numele dumitale ?

— Mitică Râmătorian.

— Ești tocmai omul pe care-l caut, vino cu mine la poliție. George ! zise ofițerul către unul din gendarmi — adu curând o birjă; iar tu, Ioniță — adresându-se către celălalt — păzește pe domnișorul acesta să nu fugă; și, dacă se va împotrivi, moaie-i spinările cu teaca sabiei.

Birja veni într-o clipă. Ofițerul și prizonierul intrară înlăuntru, iar gendarmii încălicară pe cal și se îndreptară către onorabila poliție, făcând escortă lui Râmătorian, carele de astă dată se plimba pe contul guvernului.


CAPITOLUL VI - TORTURA CU NUIELE ȘI CĂRĂMIZI


Ajungând la poliție, deteră pe culpabil în mâna gendarmilor, cari îl conduseră în prizonul cel nobil, zis în limba oficială de pe atunci „odaia de cinste“, spre deosebire de închisoarea comună, numită în deriziune „bodârlău“.

Odaia de cinste în care închiseră pe Râmătorian era spațioasă, bine ținută și foarte luminoasă; avea două paturi, o masă de scris și câteva scaune; în fine, nu-i lipsea nimic din ceea ce ar fi putut să ceară cineva de la o cameră ca să poată locui într-însa cu plăcere; un singur defect avea, că era închisoare și, dupe părerea mea, o închisoare, fie mobilată întocmai ca palatul Marelui Mogul , tot nu poate cineva locui într-însa fără teroare și mustrare de conștiință !…

Nenorocitul slujnicar se lăsase pe unul din cele două paturi ale închisorii și sta cufundat în reflecțiunile cele mai triste. Zilele cele din urmă ale vieții sale se strecurau înaintea ochilor săi; fantasme cu diferite forme bizare se prezentau înaintea lui și-l amenințau. Suvenire de tot felul făceau ca trăsurile feței sale să ia când un aspect teribile, când altul dulce și plin de amor.

Aceste dese schimbări îi veneau din aducerea-aminte despre amorul său cu Rezi și urâtul tratament ce priimise de la barbarul maghiar. „Da ! da ! este adevărat, zise el, sculându-se din pat cu repeziciune. Ticăloasa ! Ea m-a trădat ! Acel grosolan maghiar, care m-a tratat cu atîta neomenie, negreșit că a fost înțeles cu dânsa; dar acel spion infam, care m-a vândut poliției, nu este el oare o mașină a ei ? O ! infamă Rezi !… O ! de trei blestemată slujnică !“

Pe când slujnicarul se afla în cel mai înalt grad al mâniei și disperării sale, ușa închisorii se deschise; un gendarm nalt și cu mustățile răsucite intră înlăuntru și îi ordonă să-l urmeze.

Ei ieșiră împreună și intrară într-o altă cameră, în care nu se vedeau alte mobile decât o masă cu postav roșu, având pe dânsa toate obiectele necesarii pentru scris.

Lângă această masă ședeau pe scaune doi amploiați polițienești: unul înveștmântat militărește, iar cellalt cu haine civile. Primul amploiat, ce părea a fi un agent superior, făcu un semn gendarmilor și ei dispărură; după aceea, luând un aer brusc, obicinuit oamenilor de meseria lui, zise slujnicarului cu o voce răgușită:

— Apropie-te, domnule !

Râmătorian făcu cîțiva pași înainte.

— Spune-mi, domnule, cum te numești ? esclamă agentul poliției.

— Mitică Râmătorian.

— Cum ai zis ?

— Am zis, domnule, că mă numesc Mitică Râmătorian.

— Ai părinți ?

— Am numai tată.

— Cum se numește el ?

— Se numește ftore-vistier Bănică Râmătorian.

— În ce mahala locuiești ?

— În Cuibul cu barză.

— Ce meserie ai ?

— Mă iartă, domnule, eu nu metahirisesc nici o meserie, numai proștii au meserii.

— Așadar ești vagabond ? Scrie, logofete, că dumnealui nu are nici o meserie, zise omul poliției colegului său, ce sta lângă dânsul și nota în tacrir toate întrebările și răspunsurile slujnicarului.

— Dar bine, domnule, eu am zis că nu am nici o meserie, de ce dar m-ai trecut în tacrir vagabond ?

— Spune-mi, te rog, cum trebuie să te numesc ?

— Numește-mă amploiat, om de litere, proprietar etc., dar nu mă trece între mitocani , căci sînt fecior de boier.

— Fii ce vei voi, prea puțin îmi pasă. Spune-mi cu cine te aduni mai des ?

— Cu mai mulți tineri din clasa mea !

— Poți să mi-i numești pe toți ?

— Sunt atât de mulți, încât mă tem că nu-i voi sfârși până mâine.

— Spune-mi, dar, numai pe cei mai însemnați dintre dânșii.

— Și la ce vă poate folosi aceasta ?

— Asta ne privește pe noi; spune mai curând.

— Fă-mă să înțeleg mai întîi pentru ce m-ați arestat și în urmă voi răspunde catigoric la orice întrebare.

— Ești adus înaintea mea ca să spui numele conspiratorilor.

— Ce conspiratori sunt aceștia ?

— Te prefaci că nu-i cunoști ?

— În adevăr, domnule, nu cunosc nimic despre acest complot.

— Lasă dar pe mine, te voi face eu să spui și laptele care l-ai supt de la țâța mumei d-tale !…

Deodată cu aceste amenințări sună clopoțelul și ieșiră ca din pământ trei gendarmi mustăcioși și fieroși.

— Dezbrăcați pe domnișorul acesta — le zise el — și aduce-ți ceva nuiele să-i netezim spinarea.

Gendarmii dezbrăcară pe slujnicar pînă la cămașe, apoi țintiră privirile asupra căpeteniii lor, carele, voind a mai întrebuința mijloace dulci pentru aflarea conspiratorilor, zise slujnicarului:

— Domnule, în numele onoarei și al spinării dumitale, te rog să-mi spui numele conspiratorilor; nu mă sili să întrebuințez mijloace barbare pentru smulgerea adevărului.

— Dar, bine, domnule, ce voiești să-ți spun, când ți-am mărturisit o dată că nu cunosc nimic despre acest complot.

— Gândește-te la ceea ce ai să suferi.

— M-am gândit de ajuns, n-am ce să spui.

— Gendarmi, făceți-vă datoria !

La aceste cuvinte ieșite din gura agentului polițienesc, unul dintre zbiri apucă pe nenorocitul slujnicar de mâini, iar ceilalți doi îl arseră de câte două ori cu câte o nuia de salcie.

Slujnicarul începu să se zvârcolească ca un șarpe pus pe foc și să țipe ca un disperat.

— Spune-mi numele conspiratorilor și vei fi liber, ți-o promit aceasta.

— Dar, pentru Dumnezeu, nu știu nimic, răspunse slujnicarul, esprimînd durerea loviturilor prin o mulțime de contursiuni comice și bocituri femeiești; eu nu sunt liberal, răspunse falsul patriot, sunt cel mai mare adorator al despotismului; iubesc din convicție Regulamentul și privilegiile și sunt cel mai neîmpăcat inemic al Convenției.

— Să se repeteze loviturile ! strigă agentul de poliție, indignat de marea lașitate a renegatului slujnicar.

Gendarmii reîncepură operațiunea; de astă dată însă, loviturile erau teribile, căci lașitatea slujnicarului indignase chiar pe acei simpli oameni.

— Lăsați-mă, că spui, răspunse slujnicarul sărind ca un nebun de durerea loviturilor.

— Aștept mărturisirea ta; răspunde: cine sunt acei infami cari au aruncat bomba fulminantă în camera caimacamului ?

Slujnicarul, care în adevăr nu cunoștea nimic despre istoria bombei, neștiind cum să iasă din trista pozițiune în care se afla, îngenunche înaintea agentului polițienesc și, cu ochii plini de lacrimi, îi zise:

— În numele lui Dumnezeu, nu știu nimic; ai pietate de mine, domnule, că nu sunt vinovat. Și ca să miște și mai mult pe fierosul agent, îi acoperi mîinile cu sărutări și le stropi cu lacrămi.

Agentul, însa, mai rece decât o statuie și mai neplacabil decât destinul, îl respinse cu despreț, zicându-i:

— Mizerabile ! Ce sunt aceste bocituri femeiești și lingușiri mârșave ? Când ai plecat pe calea conspirării, ai crezut poate că este semănată cu roze ? Ai gândit că nu ai decât să strigi prin cafenele că guvernul este infam, trădător, laș etc…, ca să-l faci să cază și să te ridici tu și semenii tăi pe ruinele lui ? Acesta este curajul ce cată să aibă un atlet politic? Pentru Dumnezeu, dacă crezi într-însul, rădică-te dinaintea mea, căci pozițiunea în care te văz îmi face rău.

Aceste cuvinte pline de dispreț, în loc să deștepte în inima lui Râmătorian mândria și sentimentul de om, din contra îl făcu să devie mai laș și mai târâtor. Dar această ticăloasă conduită, în loc să miște inima agentului, îl irită și mai mult.

— O să mărturisești, mizerabile ? sau, pre viul Dumnezeu, îți zdrobesc oasele.

Rîmătorian se păli de frică, dar tăcu.

— Să se aducă cărămizile ! Curând, cărămizile ! strigă cu furie agentul.

Gendarmii ieșiră din cameră și se întoarseră peste puțin purtând fiecare câte o cărămidă.

— Puneți-l la tortura cărămizilor, repetă agentul.

— Domnule agent, ai pietate de mine, eu nu sunt liberal, o mai repet, nu sunt nici conspirator; singura mea culpă este că strig și eu libertate și egalitate, dar să n-am parte de tot ce voi cere la Dumnezeu, dacă am fost vreodată liberal sau dacă înțeleg la ce se obligă cineva când pronunță aceste cuvinte.

Agentul poliției, uimit de poltroneria slujnicarului, zise în sine, mișcând din cap: „Sărmană Românie !… Iată oamenii cari au să te conducă la fericire !… Iată pretorianii tăi care o să-ți rumpă vestmintele și o să puie la sorț cămașa ta. La două lovituri de vargă, ei se leapădă de tine ca Petru de Crist și cu toate acestea, dacă soarta m-ar fi pus în pozițiunea acestui mizerabil și pe dânsul într-a mea, desigur m-ar fi făcut să-mi dau sufletul în torturi.“

În momentele acestea fața agentului luase o espresiune teribilă, ochii i se întunecaseră, el nu știa ce deciziune să ia: dar după un moment de ezitațiune esclamă:

— La tortură ! La tortură, mizerabilul !

Gendarmii luară cele două cărămizi și le puse în mijlocul camerei, alăturate una de alta, iar dupe aceea puseră pe pațient să șează cu picioarele pe dânsele, fără să se miște cît de puțin.

Agentul privi orologiul și ieși din cameră, ordonând zbirilor să ție pe pațient în pozițiunea aceea, până va denunța pe conspiratori.

Ușa prin care ieși el ducea în pretoriul prefecturei, unde polițaiul aștepta cu nerăbdare rezultatul torturilor.

— Ei bine, căpitane — zise polițaiul — cum merg lucrurile ?

— Rău, escelență !

— De ce așa ?

— Știu și eu ?

— Nu l-ai pus la tortura cărămizilor ?

— I-am aplicat mai întâi nuielele.

— Și a mărturisit, nu este așa ?

— Ce să mărturisească? E un nebun, un mizerabil, un poltron !

— Poate că ai dreptate, dar spionul meu de la coloarea verde mi-a spus că l-a auzit cu urechile sale zicând că cunoaște pe conspiratori.

— V-a amăgit, escelență !

— Și ce-a putut să-l îndemne la aceasta ?

— Zelul de a vă servi.

— Curios lucru !

— Ce ordonați să fac cu acuzatul ?

— Să-i aplici tortura cărămizilor și dacă vei vedea că nu mărturisește ceva interesant, să-l dai pe chezășie.

Pe când polițaiul da acest ordin agentului său, un gendarm intră în pretoriu și zise agentului că pațientul voiește să-i vorbească.

Agentul intră numaidecât în camera torturilor și, venind lângă slujnicar, îi zise:

— E ! vezi, așa te voi. Spune-mi pe conjurați și vei fi liber ca aerul.

— Îmi promiți aceasta ?

— Îți jur pe onoarea mea !…

— Ordonați dar să scrie !

— Vorbește !

— Voiți numele acelora cari au aruncat bomba ?

— Tocmai așa, domnule.

— Însemnați dar: C… A… a făcut bomba, iar B… D… și I… B… a dat zece sfanți unui trecător dupe uliță ca să o arunce.

— Mai ai ceva de zis ?

— Nimic.

Agentul intră de al doilea în pretoriul și, înclinîndu-se înaintea polițaiului, îi dete mărturisirea. Polițaiul își aruncă privirile pe dânsa și, prorumpând într-un râs omeric, zise agentului:

— Știi, căpitane, că omul nostru este un adevărat nebun ?

— De ce, escelință ?

— Auzi, acolo, de ce ! Știi că în depozițiunea lui sunt scriși cei mai onorabili oameni pe cari, de-i vom aresta, va râde capitala o săptămână întreagă pe socoteala noastră ?

— Ce ordonați dar să facem ?

— Nimic mai mult decît să-l liberați !

Agentul salută și ieși; apoi, după ce povățui părintește  pe slujnicar, îi dete libertatea.

Câteva zile în urma acestor evenimente, capitala României se pregătea să serbeze intrarea domnitorului Principatelor Unite, ales la 24 ianuariu 1859 prin votul unanim al Camerii elective.

Piața Teatrului Național era ornată cu piramide de brazi verzi, pântre care era așezate în formă de mozaic miriade de candele pline cu oliu de mai multe culori. Ici-colea se vedeau falnicele obelisce egiptiene împodobite cu trofee și însemne militare; pe balconul teatrului sta depus un cadru colosal, pe care era zugrăvit preaiubitul nostru domnitor, înconjurat de divinitățile: Justiția, Abondința și Gloria; iar mai jos, acvila și zimbrul încadrate într-un singur spațiu.

Palatele publice erau asemenea frumos împodobite, iar casele particularilor, situate pe strada Mogoșoaiei, se distingeau foarte mult prin ferestrile lor tapețate cu șaluri scumpe, ghirlande de flori și desemnuri mitologice aluzive la unirea țărilor și gloria domnitorului; trăsuri elegante străbăteau calea în toate direcțiunile și, prin iuțeala alergării, da frumoaselor dame ce se plimbau într-însele un aspect eroic și încântător.

Această magică panoramă îmi escită gustul de a face o cursă pe stradele capitalei. Mă aruncai, dar, într-o caretă (birjă) publică și ordonai să mă ducă spre bariera orașului. Acolo văzui un arc de triumf ce semăna cu cel de la Roma, rădicat în onoarea lui Septimie Severul ; înaintai spre șosea, privii frumosul joc de ape și pavilionul gătit de municipalitate ca să priimească pe domnitorul și să-i prezenteze pâine și sare, după obiceiul românilor.

Dupe ce privii toate acestea cu o bucurie copilărească, mă întorsei iarăși în Piața Teatrului și luai loc pe trotoarul caselor lui Török. Privii de al doilea Piața Teatrului; de astă dată însă era plină de curioși ce se îndesau întocmai ca peștii, ca să vază pe preaiubitul nostru domnitor, recomandat cu atâta căldură și patriotism de fostul pe atunci ministru de interne prin circulara sa cea plină de poezie și entuziasm.

Trecură câteva ore fără ca magica panoramă să ia vreo schimbare esențială, dar cum se auzi vorba: principele ! principele ! poporul se puse în mișcare și dacă geandarmii nu i-ar fi temperat furia prin amerințări și câteodată prin lovituri, desigur că cortegiul princiar ar fi cătat să-și schimbe direcțiunea sau să stea în nemișcare.

În fine careta domnitorului se arătă în mijlocul unui escadrom de cavalerie; suveranul românilor, mișcat foarte mult de entuziastica priimire ce i se făcea, saluta popolul cu un zîmbet plin de bunătate, rădicînd câteodată capul în sus, ca să mulțămească gentilelor doamne ce făceau să plouă în trăsură buchete compuse din cele mai frumoase flori și columbre albe unite prin legături de panglice roșii.

Dupe trăsura domnitorului veneau miniștrii și mai multe căpetenii militare ce se distinseseră în memorabilele zile de la 23-24 ianuarie.

Dupe aceștia veneau frații tabaci și alți isnafi călări pe cai negri și strigând din timp în timp: „Hura !… să trăiască măria-sa !…“

În urma acestor cavaleri plini de patriotism și de curagiu, veneau trăsuri pline de dame și cavaleri.

Pe cînd cortegiul își urma calea încet și cu o gravitate maiestuoasă, un june călare pe un cal alb venea despre barieră în fuga cea mai mare a dobitocului său; el se opri în Piața Teatrului, și, dând o privire plină de neastîmpăr asupra poporului, începu a striga:

„Hura… strigați hura !… să mergem la Mitropolie, fraților, să salutăm pe măria-sa ! Grăbiți-vă, fraților, aideți !…“

Popolul, fiind astfel cum l-a creat natura: vanitos, impresionabil, și gata totdeauna a lua parte la demonstrațiuni zgomotoase, cum auzi pe june strigând cu atât entuziasm: „Să trăiască măria-sa !“ începu a se mișca precum se mișcă undele oceanului bătute de vifor, apoi luă calea către Mitropolie, având în frunte pe faimosul june cu calul alb.

Acel june era Mitică Râmătorian, amantul devotat al slujnicelor din Pasagiul român, care, dupe ce trădase pe cei mai de frunte patrioți și abjurase sacrul principiu al libertății, venea acum să-i dea ultima lovire prin mincinosul și esageratul său patriotism.

Ce se va mai fi întâmplat dupe aceea, nu știu. Tot ce cunosc este că, dintr-acea zi, Mitică Râmătorian s-a făcut nevăzut și nu s-a mai auzit nimic despre dânsul până în ziua de astăzi.

Societatea slujnicarilor, aflând despre pierderea lui, ordonă doliu general pe termen de trei luni; masa faliților numără acum un slujnicar mai puțin, iar Găinescul, convins că un bun patriot slujnicar nu poate fi totdeauna și bun amploiat, își dete demisiunea și intră în colegiu să învețe carte. Numai frumoasa Rezi rămase neconsolată pentru pierderea amantului ei, trădat de dânsa, și dacâ mai în urmă consimți să ia de soț pe complicele lui Bontilă, nu o făcu aceasta decât numai dupe un jurământ solemnel ce făcu maghiarul că se va da la meseria măcelăriei și va vinde în toată viața carne de râmător în memoria nefericitului Mitică Râmătorian.

CAPITOLUL VII - LUPUL ÎȘI SCHIMBĂ PĂRUL, IAR NU OBICEIUL

Craiova, 1860 noembre 20

Iubite amice !

Tăcerea ta cea obstinată la atâtea scrisori ce ți-am espediat probează până la evidență marea indiferință ce ai pentru amicii tăi. Această conduită, neputând să o iau decât ca o dovadă că voiești să rumpi orice relație cu amicii tăi, hotărâsem să încetez de a mai strica în darn hîrtia și negreala, minus bulinele și taxa transportului.
Cu toate acestea, evenimentele de mai multe feluri ce se petrec de la un timp în capitala Olteniei mă silește să iau pana în mînă, chiar în contra sentinței poetului italian:
„Un bel tacer tutta la vita onora“
și să-ți scriu această leteră, care are să formeze începutul unei corespondențe regulate sau rumperea definitivă a relațiunilor amicale dintre noi.
Încep dar această leteră, arătându-ți că demoralizarea și corupțiunea în care a căzut o mare parte din concetățenii noștri m-a făcut să deviu mai sceptic decît Carneade, filosoful grec . Am pierdut speranța, nu știu ce să mai crez despre viitor.
Îmi aduc aminte când îmi ziceai că patriotismul este o floare delicată, care se pălește și moare pe dată ce o atinge aburul arzător și pestifer al corupțiunei și al viciului !…
Îmi aduc aminte iarăși când făceai analiza acestui sacru sentiment. „Privește pe românii din ziua de astăzi — îmi ziceai — unde este temerea de Dumnezeu, amoarea de dreptate, modestia și lipsa de egoism a părinților voștri ? Unde este devotamentul lor pentru patrie, acel izvor nesecat al tuturor virtuților, prin care își apăra țara de cotropitori ? Unde sunt căpitanii lui Mircea și Mihai cari, dupe ce se luptau ca leii la Rovine și la Călugăreni, se întorceau la vetrile lor plini de întristare că n-au lucrat de ajuns pentru fericirea patriei lor ?… Atunci țara era respectată de străini, iar românul rădică capul în sus cu mândrie !… Ce mare schimbare !… Astăzi nobilul nu se mai gândește decât la viața de Sardanapal în care trăiește și caută plăceri noi în moliciune și desoluție, fără să gândească cât de puțin dacă mijloacele prin care își procură acele plăceri sunt oneste sau nu !… Plebeul imitează pe nobil în toate !… Clerul a ajuns a fi numai o zicere goală, iar comersantul vinde cu cumpene strâmbe și sărăcește lumea întreagă prin falimente.“
Atunci te luam drept un mizantrop, căci capul meu era încă plin de visuri poetice, nu cunoșteam încă lumea. Acum însă, când am studiat pe om mai bine, îți declar că împărtășesc în toate opiniunile tale. Astăzi, dupe opiniunea mea, tot se mișcă prin ambițiune, vanitate și interes; patrioții adevărați, a căror inimă nu s-a corupt încă de veninul viciului, sunt foarte puțini.
Noi, oltenii, am dus totdeauna o viață simplă și laborioasă; dar la zile de restriște, patria ne-a găsit la locul nostru, hotărîți a muri până la unul pentru apărarea religiei și a căminului părintesc.
De câtva timp, însă, pseudopatrioții și ambițioșii s-au înmulțit și pe la noi; nu este loc public, nici adunare privată în care să nu auzi discuțiuni pasionate și pline de egoism.
Între acești oameni fără pudoare se deosibește un june numit Mitică Râmătorianu, o adevărată lepădătură a capitalei București, trimisă Craiovei de primul minister constituțional.
Acest june în aparență trece de cel mai înfocat patriot și de cel mai onest om din toată lumea; cu toate acestea, el fură de la stat și de la particulari mai rău decât în timpii trecuți, când abuzul și corupțiunea erau încurageate.
Cunoști, desigur, vărsarea de sânge întâmplată în Craiova la 7-8 noembre. Cred că știi ca și mine cauza ce a produs aceste zile de doliu pentru multe familii din orașul nostru. Ei bine, amice, eu, împreună cu câțiva dintre ai noștri, ce trecem în ochii unora de oameni fără sentimente și parias ai societății, am făcut tot ce am putut ca să liniștim spiritele, îndemnând pe concetățenii noștri la paza legilor; dar, pe când credeam că vom fi susținuți de liberalii despre cari îți vorbii, aflarăm cu destulă mâhnire că cea mai mare parte dintre dânșii își fumau țigările și își sorbeau ceaiul la otelul Minerva, cu cea mai mare liniște, iar Mitică Râmătorian, căpetenia lor, gusta plăcerile amorului în brațele unei slujnice din hanu lui chir Panait !…

Afecționatul tău amic, Arcadie Rasolescu


POST - SCRIPTUM

Suntem siguri că mulți din lectorii noștri o să ne scuze că, prin această scriere, am aruncat în fața junimei generoase a țărei noastre noroiul scepticismului și al celor mai teribile vicii. Ca să prevenim pe amabilii noștri lectori de a ne condamna fără dreptate, venim a le da oarecare esplicații asupra caracterelor principale ce formează subiectul acestei scrieri.

Mitică Râmătorian este tipul junilor ignoranți, vicioși, corupți și fără avere cari, în ardoarea lor de a dobândi cu orice preț mijloace ca să-și satisfacă niște plăceri și ambițiuni diametral opuse pozițiunei lor sociale, devin târâtori, lingușitori și uneori chiar sperjuri. Oameni de felul acesta, din nefericire, se găsesc mulți în țara noastră.

Găinescul este încarnarea omului ignorant și nătâng, care, neputând să facă zgomot în societate prin avere și merite, devine patriot improvizat; ia parte la toate manifestările zgomotoase și cu lăutari, apoi, crezând că a servit de ajuns cauza națională, începe a poza ca amator sau mai bine pețitor la funcțiunea de director de minister și prefect de district !… Și știți de ce se agață omulețul nostru numai de aceste funcțiuni ? Veți crede poate că o face aceasta din mândrie ! Nu, domnilor ! vă amăgiți: aceea ce-l îndeamnă la aceasta este mai totdeauna necapacitatea; el știe mai bine decât oricare că un om ignorant mai lesne poate să fie director sau prefect, căci funcțiile acestea nu cer de la dânșii (cel puțin la noi) decât a subscri corespondenția cancelariii lucrată de alții; pe când funcțiile de cap de secțiune, grefier și cap de masă, reclamă cunoștințe speciale, rutină și osteneală; și tocmai aceste calități lipsesc cu totul de la Găineștii societății noastre.

Cercetați cu luare-aminte lucrările administrative și judiciare, cercetați (dacâ se poate) protocoalele Camerii și ale Comisiei Centrale și veți vedea, mai bine decât mine, că Râmătorienii și Găineștii n-a lipsit nici chiar din acele mari corpuri de stat.

(Revista Carpaților,  1861; vol. Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii, 1861.)


http://people.cohums.ohio-state.edu/grimsley1/troop/jackson.JPG

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu