duminică, 4 mai 2014

OCTAVIAN PALER - POLEMICI CORDIALE (Fragment )



http://4.bp.blogspot.com/-j1EeCTEOGis/Ts5TD6CjsnI/AAAAAAAAC5M/XkQ0BVIzuQU/s640/Botticelli+Judgment+of+Paris.jpg

Botticelli - Judecata lui Paris






DE LA JUDECATA LUI PARIS LA JUDECATA DE APOI


A doua scrisoare din partea unei necunoscute


Dumneavoastră, domnule, sunteți în stare să faceți din viață o doctrină, dar uitați ceva important. Că vorbăraia grecilor în legătură cu asta e bună numai pentru cei sănătoși și norocoși, care n-au motive de disperare. Unii au noroc și au motive să spere. Alții n-au noroc și în zadar s-ar grozăvi cu filosofia grecilor. Îmi amintesc că o cunoștință m-a chemat odată să-i văd nepotul, prilej cu care mi-am dat complet în petic. Când am văzut copilul, m-am speriat cât era de urâțel. Asta m-a blocat și nu mai știam ce să spun. Ca să nu se, m-am aruncat cu toate forțele asupra copilului să-l giugiulesc, într-un fel care l-a făcut pe bietul copil să urle cum  nici la injecții n-a urlat. Așa faceți dumneavoastră giugiulind viața. Or, viața, domnule, nu e filosofie. Viața e viață. Și, din păcate, foarte adesea viața e ca zugravii, rașchetorii de parchete și bărbații. Cu cât te porți mai frumos cu ei, cu atât e mai rău. Purtarea delicată o interpretează ca prostie și se comportă în consecință. Îți fac o zugrăveală de bătaie de joc, zic că parchetul e prost și le e rușine de dragostea pe care au dat-o. O, dacă aș fi putut pune filosofia în locul norocului, ar fi fost simplu. Mă apucam și citeam tot ce-mi cădea  în mână și până la urmă rezolvam cât de cât problema. Ori plezneam de erudiție, ori mă împăcam cu viața. Dar așa ce să fac ? Că norocul nu poți să-l cerșești, nici să-l cauți. Nu poți decât să te plângi că nu l-ai întâlnit. Înțelegeți ?

Sigur că nu înțelegeți. Dumneavoastră înțelegeți numai ce vă spun grecii. Dar să vă povestesc ceva despre un concurs de frumusețe desfășurat la Paris. Dintre toate frumusețile care se etalau acolo, reporterul de la radio a remarcat o fată care-i amintea de „Cântarea cântărilor”. În schimb, juriul nu pe asta a ales-o. Ceea ce, la drept vorbind, nici nu m-a mirat. La sfârșit, același reporter i-a luat fetei un interviu și a întrebat-o:„ Ce credeți despre decizia juriului ?” Frumoasa, în timp ce se îmbrăca, și-a scuipat chewing-gum-ul din gură și a zis trecând: „Idioți”. Vedeți ce înseamnă concurs de frumusețe în timpurile noastre ? Așadar, vă pierdeți vremea uitându-vă în toate mările pe lângă care treceți, doar veți zări o zeiță ieșind din valuri. Ei, aflați că vă uitați degeaba. N-o să iasă nimeni. Sau o să iasă o frumusețe ca aia de la Paris care, după ce-și va scutura pletele de alge și de spuma mării, va scuipa chewing-gum-ul din gură și va zice despre noi: „Idioți”...Oare chiar nu pricepeți de ce scuipa frumoasa aceea ? Sau poate, nu știți în ce secol trăiți ? Nu mai suntem pe vremea judecății spelbului ăla de Paris. Lumea a evoluat, domnule, iar pământul nu s-a învârtit totdeauna în sensul cel mai bun.

Într-una din iernile trecute, am primit de la niște prieteni, de ziua mea, o vulpe roșie. M-am bucurat, dar am ezitat să mi-o pun. E o istorie veche cu complexele astea ale mele. Pe la optsprezece ani, tata mă striga uneori negru de supărare:„ Te-am văzut pe stradă cu niște băieți, ce, te crezi Cleopatra ?” Nu, nu mă credeam, deși am adorat-o o viață întreagă fără ezitări. Încetul cu încetul, cei din jur mi-au inculcat un sentiment de vinovăție. Ajunsesem să merg cu capul plecat, ferindu-mă să privesc oamenii în față: umblam cu corpul adus de spate, ca să nu par cochetă, și cu timpul mi-a apărut o cută adâncă între ochi. Mai târziu mi-am impus să merg drept, ca să mă corectez, numai că era prea târziu. Dar să revin la blana de vulpe. „Iar o să am un sentiment de vinovăție și o să mă târăsc pe lângă ziduri dacă mi-o pun”, mi-am zis. Prietenii mei m-au asigurat însă că e plină lumea de asemenea „vulpi”, nu e cazul să-mi fac probleme. Și pe urmă s-ar fi supărat dacă nu mi-aș fi pus-o. Bun. M-am dus și mi-am cusut-o. Am coborât de la blănar în piață și m-am oprit în stație să aștept troleibuzul. Seara la opt. Lume bună. Tinere suple, vioaie, cu blănuri uriașe din cap la călcâie. Sosește un bețiv. Se învârte printre noi tăcut. Apoi se clatină de câteva ori în jurul meu, se depărtează și deodată arată cu degetul strigând: „Uită-te la ea, n-are ce mânca, dar și-a pus blană. Și uite ce ochi are, vrea să ne dea gata acum dacă și-a pus blana la gât”. În câteva minute s-a făcut un adevărat circ, pentru că omul s-a autoațâțat din ce în ce. Mai zbiera încă după ce plecase troleibuzul...Și așa a fost deci.  Ca să vedeți că nu a fost o întâmplare concursul de frumusețe de la Paris.

N-aș vrea să credeți că disprețuiesc frumusețea și din pricina asta vorbesc așa. Nici vorbă. Eu zic, însă, că mai bine lipsă decât o frumusețe care scuipă chewing-gum-ul din gură și ne taxează drept idioți. Mai bine lipsă decât o iubire care ar intra în formula „Amorul e un lucru foarte mare”; semnat Ghiță Popândău. Așa cum nu cred că o oră de frumusețe e destul. O viață întreagă de frumusețe, asta ar însemna ceva, într-adevăr. Am fost într-o zi pe un râu unde mergea în copilărie. Am văzut valea, s-a schimbat. Noaptea am auzit totuși sunetul apei ca altădată când ne uitam la stele. Doamne, cum ne-am despărțit cu toții. Poate că și prietenia și iubirea nu merită, într-adevăr, să fie trăite, dacă nu sunt veșnice. Descoperirea asta mi s-a părut, când am făcut-o, cea mai dureroasă. Ziua e prea scurtă, domnule, soarele prea puțin. Cerul e plin de nori, fericirea o simplă vorbă. În fine, dracul să le ia pe toate. Că zeii te pedepsesc exact cu calitățile cele mai frumoase pe care ți le dăruiesc.

Vă amintiți de povestea dintre Eros și Psiche ? Când el dormea, ea a aprins un opaiț să-l vadă. El s-a trezit și ea l-a pierdut pentru totdeauna. Mie mi se pare că nu e atât de simplă povestea asta. De ce  n-a avut voie să-l vadă ? Înseamnă că nu trebuie să cercetezi dragostea, s-o vezi, că dispare ? Dar de ce ? Între Eros și Psiche n-a fost, se pare, decât o vorbă. O șmecherie. O fraudă. Și alții au descoperit, probabil, asta, și peste descoperirea că sunt muritori. S-au prefăcut în continuare că nu știu ce au aflat. Nu e dragoste ? Se obișnuiesc cu lipsa dragostei. A dispărut Eros ? Nu-i nimic, așezăm în locul lui un manechin. Căci dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă. Și nu sunt puțini cei care se mulțumesc cu orice. Cu o cavalcadă în loc de Verdi, cu o boală în loc de iubire. Și trăiesc. Unii chiar bine. Treabă de structură, domnule. N-ați observat că unii trăiesc chiar fără să se spele ? Sau reduc totul la aparențe. Într-o excursie, m-am oprit câteva zile la o prietenă pe care n-o mai văzusem demult. Mi s-a demonstrat atunci o căsnicie model care a decurs cam așa. Soțul, arhitect, vine dimineața din camera lui (că dormeau în camere separate) și își sărută soția pe frunte. Ne așezăm la micul dejun. Apoi, soțul se ridică, mulțumește pentru masă, sărută fruntea soției și pleacă. La amiază, sosește, sărută fruntea soției, ne conduce în living-room, luăm masa, mulțumește pentru masă, apoi sărută fruntea soției și pleacă iar. Seara, vine acasă, sărută fruntea soției. La cină ne conduce festiv. Termină, mulțumește pentru masă și sărută fruntea soției. A doua zi, sărută fruntea soției, mergem la micul dejun...mai vreți, domnule ? Ei, nici eu n-am mai vrut ! În trei zile m-am ofilit. Între timp, aflasem că el avea o amantă, iar ea, o femeie mică, rotunjoară și toată un zâmbet și o ciripitură, fusese prinsă în WC-ul unui restaurant cu un student. Nu murise de rușine și nu încetase să râdă. Alta în locul ei n-ar mai fi ieșit poate din casă toată viața, de spaimă să n-o arate lumea cu degetul. În schimb, ea mi-a spus liniștită: „ Vezi, așa se poartă de cincisprezece ani, așa l-am obișnuit ”. Doamne sfinte, m-am îngrozit. Ne-am despărțit satisfăcuți de ambele părți. Ei că mi-au demonstrat ceva ce, sigur, gândeau ei, n-am mai văzut, iar eu că am scăpat de corvoadă și m-am dus în treaba mea ca omul care a adus ploaia.

Din păcate, evoluția multor lucruri îmi amintește evoluția mustăților și a frizurii lui Franz Iosef, mustața aia cu vârfurile în sus și frizura cu părul despărțit la mijloc, vă amintiți ? pe care la început le-a purtat împăratul, apoi ofițerii lui, iar în  timpul copilăriei mele moda a ajuns la birjari. Și nu toată lumea e capabilă să stea în mlaștină până la gât și să surâdă. Unii nu se pot stăpâni să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul.

O să ziceți despre mine că nu sunt un om normal. Dar ce înseamnă normal după dumneavoastră ? E normal ca oamenii să se iubească prin closete ? Una din două, domnule, ori eu nu mai înțeleg lumea, ori lumea nu mă înțelege pe mine. Deși, poate de aceea mi s-au întâmplat toate, pentru că n-am știut să fiu concesivă. Am fost prea țeapănă, prea serioasă, lucru care îi irită pe mulți. M-am purtat mereu ca măgarul care se opintește înapoi când e tras înainte.

Acum ascult un concerto grosso de Corelli. Adânc, consistent. Dar cine are nevoie de asta când avem cântecele de voie bună ?

N-aș vrea să credeți că am fost o întruchipare a virtuții. Nu cred decât în virtutea trecută prin toate bătăliile vieții. Dar am vrut să rămân măcar cu trupul curat, dacă sufletul mi-a fost murdărit. Nu m-am dus prin closete ca să caut dragostea. Unii oameni trăiesc ca și cum ar avea zeci de vieți de trăit, iar alții ca și cum ar avea o singură zi. Eu cam așa am trăit-o. Când ai o zi,  atunci vezi cine ești cu adevărat după felul în care trăiești. Poți, de exemplu, să te îmbeți zdravăn în prima jumătate de zi, apoi vomiți în cealaltă jumătate și ai și terminat-o. E și ăsta un punct de vedere, e și cel mai comod și nimeni nu va zice că ești nebun. Numai că eu n-am putut sau nu m-am priceput s-o fac. După o baie bună cu săpun bun nu mi-a venit să mă bag în cocină cu porcii. Și, credeți-mă, spun asta fără nici un resentiment. Dealtfel, ce rost ar mai avea acum ? Nu mă laud și nici nu sunt sigură că a fost bine cum am gândit. Poate că a fost vorba mai degrabă de o lașitate,  nu numai de apărare împotriva murdăriilor. Trebuia, poate, să înfunt viața. Ca om și ca femeie.Să mă bat nu numai cu morile de vânt. E o datorie pe care n-am fost în stare s-o îndeplinesc. Am fugit de luptă.

Cum fac și acum. Simt cum îmi crește febra , mă doare spatele și mă lupt cu o tuse mizerabilă, dar sunt liniștită. Probabil, am făcut și o pleurezie. Ei, dar ce mai contează asta după ce te-ai temut de cancer și ți s-a extirpat un sân ? Cum vedeți, domnule, sunt omul cel mai potrivit ca să-mi vorbiți despre Afrodita cu aerul dumneavoastră de profesor de fericire. Mai ales că tare sunteți simpatic când începeți să vă înfierbântați cu grecii dumneavoastră. Uneori, iertați-mă, mă faceți să mă simt ca un șarpe boa care a înghițit o predică despre speranță. Și o diger. Cu toate că vorbele importante se digeră foarte greu. Înaintea operației la sân, am întrebat pe cineva dacă știe ce e disperarea. Mi-a răspuns foarte de sus, ceva în genul dumneavoastră. Cu răspunsul lui m-am dus  apoi la operație. Dar eram atât de zdrobită încât nu mi-a servit deloc ceea ce mi se spusese. Până am intrat în sala de operație am fost singură. Fără nici o vorbă de la nimeni. Această singurătate a ucis definitiv relația mea cu oamenii și cu zeii.

Atâta câtă a fost. Cel dintâi bărbat cu care m-am împrietenit era un băiat frumos și deștept care și-a dat cuvântul că-și va menaja mama, pe care o adora, și-și va chinui soția. Și s-a ținut de cuvânt. S-a însurat târziu cu o femeie mai în vârstă decât el. A luat-o pentru că era „credincioasă ca mama”. Nu s-a gândit cum va fi cu ea alături, ci cât de frumos se vor ruga ele două, soacra și nora, care erau să se omoare după prima lună de miere a rugăciunilor. Apoi l-am cunoscut pe M. Cred că din perioada aceea au început oamenii să creadă că-mi lipsește o doagă. M. era un bărbat reușit, numai că totul la el mi se părea contrafăcut. O floare de seră, dacă nu de plastic. Nu-l interesa decât ceea ce nu i se spunea, nu punea întrebări și am apreciat asta până am adulmecat că proceda așa în parte din calcul, în parte din nepăsare. Avea o vorbă, că femeia vrea astăzi o floare, mâine o blană, poimâine un iaht și de aceea, ca să nu-ți ceară iahtul, îi refuzi floarea. Încet, încet, lucrurile au început să miroasă a mucegai și a praf. Căci, din păcate, și în dragoste am avut nevoie de adevăr, nu de droguri. N-am reușit să transform un ban găurit în monedă de valoare. Mai bine singură în singura viață ce mi-a fost dată, mi-am zis cu mulți ani în urmă, și până la urmă așa a fost. Domnul D., fostul meu soț, mi se păruse decent, tăcut, când l-am cunoscut. Abia mai târziu am aflat că în dimineața aceea își prinsese logodnica cu cel mai bun prieten și de aceea era atât de tăcut. După căsătorie, priculiciul a prins aripi de vultur. Și datorită tendinței mele de a lua totul în serios cu o anumită solemnitate, am ajuns încetul cu încetul ca un lucru care pentru alții este un bobârnac, pentru mine să fie o ghiulea de tun.


( va continua )

http://exurbe.com/wp-content/uploads/2013/06/Last-Judgment.jpg

Hans Memling - Judecata de Apoi (triptic) - 1467

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu