miercuri, 14 mai 2014

TUDOR VIANU - HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - din „Arta prozatorilor români”






Tudor  Vianu 1897/8  -  1964


Împreună cu Liviu Rebreanu, d-na Hortensia Papadat-Bengescu este, fără îndoială, scriitorul care a exercitat o înrâurire mai adâncă asupra dezvoltării romanului nou. Motivele pe care le-a introdus în circulație, adâncimea analizelor, arta caracterizărilor sale, procedeele întrebuințate se regăsesc din belșug în producția ultimilor ani, încât numele scriitoarei care a dăruit literaturii noastre o seamă de pagini viguroase și profunde trebuie trecut printre acelea ale ctitorilor, oricât opera sa densă și greu practicabilă, prin însăși tensiunea intelectuală pe care o impune, nu a putut cuceri popularitatea. Dacă Liviu Rebreanu se situează încă de la originele lui scriitoricești pe linia de dezvoltare a realismului, pe care îl aduce la formula sa cea mai riguroasă, d-na H. Papadat-Bengescu se desprinde din tabăra scriitorilor intelectualiști și esteți, ale căror mijloace stilistice apar hotărât în operele sale de debut.

Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni înaintea  sa nu-l sondase cu mai multă luciditate și cu mai mult curaj. Nu dorința de a se mărturisi - atât de caracteristică pentru mentalitatea feminină - ci aceea de a explora regiuni noi și neașteptate atrage pe scriitorul psiholog. Sufletul femeiii se pare mai complex, mai atrăgător. „Studiul femeii, ni se spune, mi-a părut totdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbat faci înconjurul faptelor și faptele sunt rareori prea interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare plină de surprize.” (Ape adânci, 1919, ed. „Cultura bațională”1923, pp. 155 - 156). Desigur, darurile psihologului sunt trezite și dezvoltate de o existență tipic feminină fără multe experiențe, cufundată în propria sa interioritate, încât scriitoarea se zugrăvește pe sine însăși atunci când atribuie unuia din personagiile feminine  cuvintele: „ Nici eu nu găsesc nimic de povestit; dar eu sunt din acele ființe care privesc numai cum trăiesc ceilalți. Am purtat mereu pe nas acei ochelari cu care te uiți la alții și n-am băgat de seamă ce mi se întâmplă mie...Am un deficit colosal de existență” (op.cit.,pp. 164 - 165). În răgazurile contemplației intime, a încercat scriitoarea  „deșteptarea vie, dureroasă, tumultoasă a ființei interioare” (p.175), pe care se aplică acum s-o noteze, cu „ durerosul sentiment al unui destin fără fapte” (p.205). Spicuim aceste referințe din confesiunile eroinelor d-nei Papadat-Bengescu. Ele sunt însă tot atâtea declarații care fixează o atitudine, împreună cu originea unui dar care a îmbogîțit neasemănat literatura noastră de analiză. La izvoarele noii literaturi psihologice stă astfel contribuția unei femei, dezvoltând datele proprii ale condiției sale, dar depășind prin incisivitate și robustețe intelectuală caracterele atribuite îndeobște literaturii femeiești.

În Marea, Vis de femeie, dar mai cu seamă în Femei între ele, cea mai importantă bucată a volumului din 1919, analizele alternează deocamdată cu revărsări lirice, poeme în prozî amintind de Delavrancea sau de Duiliu Zamfirescu: „Pădurea !...Ea știe cum e această mândră, sălbatecă, îngustă și minunată iubire. A răsărit din pământul gras, trăgând din el tot râul vieții, a fost rariște și a crescut încet dezmierdată de soare, și s-a îndesit în dumbravă, și ani făcuți veac au împlinit codrul; ea a văzut luna răsărind și culcându-se după același tufiș, a auzit în frunzarele ei aceiași cântători, a privit nestrămutat cum neamurile se încăierau în lupte și sângele păgân cu cel pământean roșeau covorul ei de frunze. A supt pe cel românesc, și a îngrășat cu el lutul țării; iar vântul a cules de pe buze de viteji suspinul morții...și de atunci, foșnind prin crengi, îi spune mereu cui știe să asculte. De aceea glasul pădurii mă dezmiardă și mă mustră, îl simt cu toată ființa mea tremurătoare și supusă” (Ape adânci, pp.104 - 105). Dar alături de aceste momente lirice, în stil sărbătoresc post - eminesciene, întâlnim analiza pătrunzătoare pe linia contribuției proprii a scriitoarei. În bucata Femei între ele, mai multe doamne adunate pe terasa hotelului unei stațiuni de vară istorisesc „poveștile fără fapte”, țesute din materia diafană a unor schimburi de priviri, priviri ale dorinței, ale chemării, ale îngăduinței, ale refuzului, ale repulsiei. Una dintr doamne povestește;„Eram abia de unsprezece ani, când persecuția unei perechi deochi m-a silit să-idescopăr. Erau foarte crunți și ficși și exprimau o perseverență pe care poate n-am mai întâlnit-o de atunci, o violență rea, care-mi da un nestăpânit sentiment de frică ce nu s-a risipit niciodată. Ochii aparțineau unui băiat ceva mai mare decât mine. După un timp i-am găsit statornici și obsedanți, oriunde ridicam pe ai mei. Am căutat să aflu cine mi-e dușmanul. Mie, cea inofensivă și blândă de atunci, amorul mi se arăta ca un inamic și în  formă demonică, în principiul lui satanic, în loc să ia dulcile înfățișări ale ademenitorului Cupidon. Și dacă, parcurgând drumul ochilor, fac o cercetare, treptat și până la urmă, toți acei care m-au reținut cu puteri mai mari, îni apar tot astfel. Ca și cum fragila ființă feminimă e făcută să nască și să crească în bărbat o otravă nemiloasă, în care fundamentul adevărat al idealizatei iubiri ar fi o neîndurată luptă de ură”.(op.cit.,p.167). Impresia se extinde astfel în reflecție generală. Sensibilitatea se asociază cu intelectualitatea, și din această unire obținem unul din acordurile fundamentale ale întregei opere. Procedeul nu era cu totul necunoscut în anii din preajma războiului trecut, când bucățile care compun volumul Ape adânci apar în revista Viața românească. El fusese întrebuințat de scriitorii curentului intelectualist și estet, ale căror mijloace apar în mod mai general în proza noii scriitoare. Mai întâi asociațiile rare, epitetele neașteptate, în expresii precum: „imbecilitate curativă, inteligență estivală, colori neutre și pacifiste, vidul ferial, pânze subțiri și coraline, răstimpuri sarbede și consternate” etc. Tendința de a crea cuvinte noi, subliniată la un Macedonski și Arghezi, apare și aci producând: „fundală” (ca adjectiv, în expresia „umbră fundală”), „zadarul” (derivat din adverb, în locul substantivului: „zădărnicia”, în expresia „cetatea zadarului”), „monom”(ca adjectiv, în „sticla monomă”, pentru „monoclu”), apoi în opere ulterioare: „a psalmia” (în loc de „a psalmodia”), „ordonantare” (fals întrebuințat în loc de „ordonare”, Fecioarele despletite, 1926, p.10, p.17,), „maxila” (în loc de „maxilarul”), „sciasmaticul” (pentru un om atins de dureri sciatice,cp.  „sciasmaticul Rim”, în Fecioarele despletite, p.107) etc., etc. Ceea ce este cu totul izbitor e abundența adjectivului tare. privirea băiatului despre care a fost vorba mai sus i se pare povestitoarei: „cruntă, perfidă, scârboasă, perversă, ironică, brutală, nerușinată” (Ape adânci, p.169). Alți ochi i se arată însă „cutezători și fugari, insinuanți, întrebători, timizi, admiratori, lingușitori cu făgăduieli, cu rugi, așternând dinainte-mi - în scurte luciri - covoare țesute cu izvoade felurite, ca niște iluzorii negustori de fantasme topite în lichida aburire a pupilei” (op.cit.p.171). Extazul altor priviri, nerușinate, ținea pe povestitoare „ într-un cerc apăsător sub  impresia unei frici nelămurite, unei rușini imprecise, unei scârbe violente și unei involuntare cruiozități” (op.cit., p. 180). Sub vraja abjectă a acestor ochiri, povestitoarea se simte ca atunci când „ceva imperios, rău, violent,  scârbos se pregătește în laboratorul josnic al ființei” (op.cit., p.184). Cine a mai scris așa ? Această abundență a adjectivelor, culese din registrele lui tari, nu ne este necunoscută. Am mai întâlnit-o sub pana lui Gala Galaction, cu care d-na Papadat-Bengescu împărtășește, de altfel, în această primă fază a producției sale, cadrul mai general al „ideologiilor pasionate”. Și pentru ca asemănarea să fie mai deplină, iată și întrebuințarea atât de tipic galactionistă a figurilor alegorice, în expresii precum: „triste pergamente și păcătoase blazoane” (ale eredității, Ape adânci, p. 227), „sipetul existenței”, apoi în Balaurul, 1923: „închipuirea e o ucenică umilă alături de geniul uriaș al răului” p. 107) sau: „spaima ei mută și sacră mlădia și ea și se tărăgăna acum la picioarele milii”(p.113) sau : „nobilul martir, intact ca o efigie sublimă a suferinții” (p.115) etc. Alegorismul acestui stil unește pe scriitoare, prin Galaction, cu întregul curent al intelectualiștilor. Din aceleași infiltrații provin și atâtea expresii prețioase sau pedante de care notațiile scriitoarei, preocupată să lege impresia de idee, practicând neologismul impenitent, nu sunt totdeauna scutite. Astfel, despre doamna Ledru, o placidă elvețiană a cărei înfățișare nimeni n-ar fi putut-o  asocia cu ideea iubirii, ni se spune că ea nu putea sugera „imaginea precisă, din misterul care contopește dublul principiu universal” (Ape adânci, p.152).Altădată ni se vorbește despre o discuție între doamne, ca despre „convergența cuvintelor de femei” (op.cit.,p.239). Din rândul acelorași prețiozități face parte „finețea portrecturală a liniamentelor” unei figuri de bărbat (Balaurul, p. 109) sau „macularea carminată” a unor unghii însângerate într-o rană (op.cit.,p 114) sau „lupta recentă dintre foc și fibre” a unui mușchi fript (Fecioarele despletite, p. 12) amintind îndeaproape unele din excesele stilistice ale lui Macedonski, pentru a ne restrânge numai la câteva exemple.

Imaginile scriitoarei au totdeauna o mare putere evocatoare. Dar ele nu se opresc niciodată la simplul efect pitoresc, ci pătrund într-o regiune de semnificații, încât ne fac nu numai să „vedem”, dar să „simțim” și să „înțelegem”, atunci când ni se prezintă, de pildă, două mâini nehotărâte, „uitate într-un gest rdicol la mijlocul drumului între idee și scop, întrerupte de ademenirea cine știe  cărui vis de-o clipă” (Ape adânci, p.153). În frumusețea tomnatică a d-nei M. se remarcă cu sensibilitate „tonurile de petale stinse ale feței” (op.cit., p. 157). O meditație este întreruptă cu bruschețea trezirii dintr-un vis:„Am ridicat capul cu un gest care mi-a părut că face zgomot” (op.cit.,p.185). Există tăceri elocvente, instalate în mijlocul unei convorbiri animate, întrerupte o clipă: „Pe terasă, unde soarele acum era o mângâiere fugară, și umbra își așternea nuanțele ei suprapuse, tăcerea era plină de vorbe ușoare ce se pregăteau să zboare, moi ca trecerea scamelor de fulgi” (op.cit., p. 199). Mini schițează un surâs adresat unui gând apropiat: „simțeai că surâsul ei poate ajunge curând, nu era un surâs pentru depărtări prea mari” (Fecioarele despletite, p.19). Silueta deșirată a doctorului Rim, cu brațele scheletice, veșnic ridicate în acces de revoltă „păreau a ieși prin plafon...așa de mult...încât Mini ar fi vrut să fie în același timp pe trotuarul din  fața casei, pentru a vedea pe acoperiș acele gheare apărând prin țigla roșie...” (op.cit., p.32). Lenora are un gest de a-și strânge kimonoul care pare că vrea să-l desfacă și să-l lepede ! „Nu-ți putea de loc închipui pe Lenora...altfel decât conturată plastic de un kimono  indiscret, pe care  strângându-l permanent în jurul corpului, părea a se dezbrăca astfel la fiece minut” (op.cit.,p.121). Defectul de vorbire al d-nei Eliza, pronunția ei peltică, corecta ținută a ei cam rigidă: „D-na Eliza avea în schimb un ce foarte plăcut, o mică urmă de debit peltic care mlădia numaidecât ținuta ei prea țeapănă și îi da o infirmitate simpatică” (op.cit.,p.141). Chiar în portretele fizice compuse, nu numai în trăsăturile singulare, se manifestă acea sensibilitate pătrunzătoare, capabilă nu numai să învie aspectul, dar uneori să-i creeze și o perspectivă de înțelesuri mai adânci. Iată, de pildă, portretul fetei Mika-Le, rodul bastard al rătăcirii de o clipă a mamei cu un italian în care curgea probabil sânge african, ființă fantastică, enigmatică și răufăcătoare, „făptură pădureață care diferea total de loc, lucruri și oameni, cu chipul acela ciudat de faun. Cornițele răufăcătoare puteau apărea din vâlvoiul sălbatic și creț ca al negrilor, al părului ei care sta drept în sus. Ciudată perucă, mai înaltă decât fața mică, pală, cu trăsături șterse, o față care era numai pretextul de a o adăposti la umbra stufului negru, prăfuit parcă, fără lustru, doi ochi ciudați prin fixitate și prin lipsa de expresie, dar de un galben mat ca chihlibarul vechi, care surprindeau” (op.cit.,p.16). Iată portretul nevropaticei Lenora, la care suferința fizică succedând delirului moral produsese nu știu ce purificare, ce limpezire, vizibilă în fața slăbită:„ Trăsăturile feței erau subțiate și tenul limpede, deși palid sub puținul roz al pudrei. Nu mai era în carnea ei acea revărsare de otrăvuri turburate. Se filtraseră și se așezaseră în cine știe ce fiolă internă, în formă de esență concentrată. Capul ei rămânea acum foarte mic pentru trupul ei încă robust”(op.cit., 178).

Este destul de greu atunci cînd studiezi procedeele de artă și valorile de stil în opera d-nei Papadat-Bengescu să deosebești notațiile în care precumpănește viziunea și sensibilitatea, de acele în care predomină analiza. Și după cum în cele mai multe din imaginile sale există un plan al intuiților intelectuale, tot astfel în analizele care ne întâmpină din belșug, ochiul primește uneori compensațiile lui, părându-i-se că vede. Iată, de pildă, evocarea cu mijloacele analitice dar și senzoriale ale acelui fel de a te adresa cuiva care în loc să atragî privirile asupra persoanei interpelatorului, le dirijează asupra lucrului pe care acesta vrea să-l semnaleze:„ Ce curioasă putere de expresie are vocea. Felul cum am strigat-o echivala cu mișcarea de a o deștepta , cu o prevenire, cu explicații multe, deoarece în loc ca la apelul meu să mă privească pe mine,  cum era firesc, ea s-a uitat tocmai la locul spre care o îndreptam” (Ape adânci, p. 218). Tot astfel  înțelegem și vedem în același timp pe omul căruia i se vedea inima, din puternica bucată cu același titlu, când ne este evocat cu acel „altceva care evidenția la el din toată structura ființei ceea ce era mai bun. Ceva care-l idealiza...Albeața ?...sau nemișcarea ?...sau faptul că funcțiunile organice, care turbură circulația sângelui și alterează în noi efigia pură, la el aveau un fel de suspensiune extatică din pricina problemei uriașe a inimii” (Balaurul, p.110).  Prezența ciudatului martir înconjura spitalul cu o atmosferă specială. „Peste spitalul întreg apăsa o tăcere reculeasă, o gravitate melancolică. Furnicarul zgomotos părea lovit de o monotonie stânjenită. Un respect și o deprimare înconjurau cazul ciudat și tragic.” (op.cit.,p.112). Este curios cum, cu mijloace atât de abstract-intelectuale, atmosfera se constituie, sensibilitatea este impresionantă.

Uneori analizele acestea, pătrunse de numeroase elemente senzoriale, dobândesc largi dezvoltări, încât un  singur gest sau o singură reacție sufletească este intens urmărită, aprofundată în toate laturile ei, printr-o metodă de istovire a amănuntului psihologic, prin bogate asociații în jurul unui punct infinitesimal, care, multiplicând senzația prin reflecție, amintește de aproape tehnica ingenioaselor și abundentelor analize ale lui Marcel Proust. Pentru a ilustra procedeul, în toată bogăția lui, ne permitem să reproducem un fragment mai întins. El aparține romanului Fecioarele despletite și fixează obsesia personajului Mini, care, persecutată de impresia de ariditate morală a interiorului familiei Rim, simte o ciudată nevoie de  frăgezimi compensatorii: „Acea uscăciune a sufletelor era azi un material care molipsea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconștient, apărare împotriva acelei uscăciuni, simțise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede și reci, porțelane și cristale. La masă o nemulțumise căldura mâncărurilor și fermentația lor. Nu-i fusese foame, ca și cum se temea chiar de combustiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca să și-i răcorească, și mâinile, pe cât era îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie preferase să privească panourile lustruite ale pereților, ceea ce era o dovadă puternică a funcției tactile a vederii. << Văd ! >> înseamnă desigur << pipăi cu ochii >>, dar de obicei alcătuiește un simț aparte care își pierde acest înțeles de atingere. Mini azi nu vedea, ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. În hall, în afară de simpatia ei pentru pendulă și pian, îi plăcuse să se razime de pereții ulciați și albi. Geamurile o satisfăceau. În schimb orice stofă, orice sculpturi, tot ce era țesut din fire multicolore sau reliefat, orice complicație, dar mai ales forma multiplă a ființelor și conținutul lor turburător, o nemulțumea. Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-și dea seama de ele, decât atunci cînd se închegaseră într-una prea evidentă; când, la dejun, îmbrățișase cu două mâini avide paharul, în care abia se turnase băutură proaspătă și acest gest spontan și neprotocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvîrlise din ochi un : ce faci ? Mini se întrebase: ce fac ? și deslușise acel proces de emoțiuni și dizolvări ale sufletului în corp, cum și acele, efluvii dinăuntrul vieții în afară, încă imponderabile, dar care vor forma cândva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc și ale celui de carne. Se întrebase: ce fac ? și răspunsese: mi-e înăsprit trupul de arsura întâmplărilor sufletești de aci, care usucă locul, și caut să-mi răcoresc prin mâini sufletul, pe netezirea milostivă a obiectelor din jur ” (pp. 22 - 23). Măiastra pagină, printre numeroasele de același fel care ar fi putut fi citate, măsoară progresele analizei în proza noastreă mai nouă. Din implicațiile unei singure impresii se desfac largi dezvoltări, cu variații pe tema aceleiași senzații, cu coborâri în regiunea umbrită a subconștientului, cu înâlțări către reflecția generală, printr-o stilizare muzicală, continuă, în care fiecare frază nouă revine oarecum la punctul inițial, așa încât întregul nu face atât impresia unei înaintări pe o direcție orizontală, cât a unei adânciri și a unei potențări. Roatele succesive ale spiralei revin în același loc, dar la un nivel mai jos, încât întregul proces stilistic seamănă cu o scormonire în adâncime. Rebreanu a crea stilul zguduitor. D-na H. Papadat-Bengescu ne oferă pe acela scormonitor.

Nu fără intenție am ales mai sus un fragment referitor la o impresie subconștientă care se extinde treptat, dar se și luminează în același timp, ajunge în cele din urmă să străbată la claritățile conștiinței și să se cunoască deplin. Acesta este de fapt motivul capital al tuturor operelor d-nei Papadat-Bengescu și acela care fixează, cu încă o trăsătură, deosebirea artei sale de aceea a lui Rebreanu. Viața obscură a conștiinței joacă în romanele lui  Rebreanu un rol de seamă, dar ea este acceptată ca atare, descrisă dar nu luminată, în timp ce la d-na Papadat-Bengescu ea este supusă scalpelului incisiv și lentilelor măritoare ale analizei, până este transformată în luminoasă conștiință. Alături de fermentațiile subconștientului, nuvelele și romanele scriitoarei rezervă un mare loc omului care suferă, maladiilor de toate felurile, fizice și psihice, marilor episoade ale clinicei, tuberculoza  prințului Maxențiu, în Concert din muzică de Bach, 1927, sau aceea a Anei în Logodnicul, 1935, miocardita cu dramaticul ei deznodământ în Drumul ascuns, 1932, nevropatia de origini psihanalitice în Fecioarele despletite, etc. O dată cu aceasta pătrunde în stilul scriitoarei cea mai bogată terminologie medicală pe care o cunoaște literatura. Omul fiziologic al naturalismului este prezentat încă o dată, dar cu competență oarecum tehnică, din unghiul unui biolog și al unui clinician, care știe de altfel că orice suferință a corpului este și o boală a sufletului, un principiu al disoluțiilor morale, urmărite cu neîndurare, obiectiv și exact.

În ce privește procedeele artistice ale compoziției, d-na H. Papadat - Bengescu a folosit, la început, povestirea sau confesiunea atribuie unui personagiu străin, mască transparentă sub care pulsează lirismul scriitoarei: Bianca Porporata scriind lui Don Juan în eternitate...O dată cu Pe cine a iubit Alissia (în vol. Sfinxul, 1920), povestirea nu cade de pe buzele eroinei, ci se desprinde de pe acele ale unui alt personagiu, bătrânelul care nutrește pentru pupila lui un amestec de sentimente paterne și drăgăstoase, din care nu lipsește nici subtonul erotic, într-o vorbire care alternează efuzia lirică cu expresia realistă, elemente de proveniență deosebită și imperfect fuzionate, care dau nu știu ce caracter fastidios întregului debit al bucății. Scriitoarea începe a povesti ea însăși odată cu Balaurul și Fecioarele despletite, raportând totuși impresiile și reflecțiile la un personagiu preferat, devenit axa compoziției, Laura în Balaurul, Mini în Fecioarele despletite. Criticul care a urmărit mai atent și mai constant producția d-nei H. Papadat-Bengescu, d-l. E. Lovinescu, n-a încetat să-i recomande, în numeroasele articole pe care i le-a consacrat, evoluția către „obiectivitate”. Îndrumarea a fost ascultată și, astfel, în romanele care urmează Fecioarelor despletite, personagiul preferat, sub a cărui mască autoarea continuă să se zugrăvească pe sine, dispare, atenția povestitoarei distribuindu-se egal asupra tuturor figurilor mai de seamă ale romanelor. Astfel privite, figurile câștigă în contur și relief, amănuntul social, pictura de moravuri intervin cu un rol necunoscut în trecut, dar o dată cu aceste progrese ale „obiectivității”, care împrumută multe elemente ale tehnicii realismului, dispare nu numai fervoarea lirică dar și acel amestec de lirism și analiză care conferise marca lor cu totul originală primelor producții ale scriitoarei.





Hortensia Papadat - Bengescu  1876 - 1955

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu