vineri, 4 iulie 2014

NOTE AUTOBIOGRAFICE - RADU TUDORAN (Fragment 1)








Radu  Tudoran 1910 - 1992
(numele la naștere Nicolae Bogza - fratele scriitorului Geo Bogza)




Din caietele mele de lucru extrag rândurile de mai jos, idei, reflecții fugare, intenții schițate care n-au încăput în ceea ce am scris în ultima vreme și care poate nu-și vor găsi loc nici în ceea ce voi scrie de aici încolo; e un prisos de materie primă, care poate fi privit ca o înșiruire de mărturisiri candide, directe sau indirecte, pentru o autobiografie complementară.

**

Cînd eram mai tânăr, mă simțeam gata să întreprind fapte din cele mai hazardate; așteptam  doar să mi le propună cineva, ca pe o provocare. „Dați-mi o temă, spuneam, și voi executa-o!” Nimeni nu mi-a propus să zbor pe lună; poate aș fi ajuns înaintea celorlalți.

**

Sunt deprins cu satisfacțiile îndepărtate, pot să mi le construiesc pe îndelete și să le aștept vreme îndelungată; am exercițiul răbdării și al încrederii în mine însumi, mereu înnoită, după ce de multe ori se clatină; în meseria noastră îndoiala este o însușire de bază. Lucrez ani în șir la o carte, uneori în incertitudine, și trebuie să treacă alți ani până să cunosc rezultatul acestei strădanii, care adesea poate să se piardă căci arunc multe pagini scrise, uneori chiar pe toate.

**

Nu suntem mai păcătoși astăzi decât vom fi mâine și decât am fost altădată. Nu avem să ne iertăm o faptă, ci însăși structura noastră.

**

Bătrânețea ar putea fi o acumulare de suferințe cicatrizate; dacă a mai spus și altcineva la fel, înseamnă cu atât mai mult că am dreptate.

**

Am capacitatea de a trăi în orice timp al trecutului meu, prin evocarea unor afecțiuni care au existat odată. În clipele când omul trebuie să se îmbete ca să supraviețuiască unei mizerii prezente, evocarea emoțiilor trecute, dacă sunt destul de puternice, poate să-l ducă mult mai departe decât alcoolul.

**

E grav când ajundem să tolerăm incorectitudinea prietenilor, fără reproșuri, socotind că nimeni nu-i mai bun decât altul.

**

Cunosc triumful trist de a vedea împlinindu-se nenorociri pe care le-am prevăzut și în care alții n-au vrut să creadă.

**

Nu port nici o haină de împrumut; după moarte nu mă va despuia nimeni. Am privilegiul de a nu fi altceva decât ceea ce am putut face din mine eu însumi.

**

E mare goană după talente, criticii le tot vânează, așteaptă cu anii pe marginea luminișului. De multe ori, ca să nu vină cu tolba goală, împușcă un cronicar răgușit sau o veveriță nevinovată, care face poezele. În ceea ce mă privește, sunt un lest pentru asemenea tolbă, nu sunt un vânat comestibil.

**

La îndemnul profesorului, o studentă care își luase ca subiect pentru lucrarea sa de diplomă cărțile mele, a venit să mă cunoască și să-i dau unele explicații. N-a fost singura și nu m-a mirat mai mult decât altele că își alesese o asemenea temă. Știind ce preț punea pe mine profesorul, i-am spus fetei:„ Îți mulțumesc pentru preferință, dar n-ai ales un cal câștigător, din păcate. Să nu mă cruți, dacă vrei o notă mai acătării !”.

**

Drama celor care îl așteaptă pe Godot o găsim și la Brătescu-Voinești, în personajele lui provinciale.

**

În concepția mea privitoare la folosirea cuvintelor, raportul fată și femeie este într-o relație nu de vîrstă, ci de disponibilitate.

**

Într-o vreme suna telefonul, noaptea, și nu-mi vorbea nimeni. Fiind la ora de insomnie sau de visare, așteptam răbdător, încercând să-mi imaginez cine era la capul firului, în ce decor, în ce stare de spirit și ce avea în minte. Desigur așa ceva li s-a întâmplat multora. Auzeam numai o respirație delicată și, mai stins, într-un plan mai îndepărtat, un tic-tac muzical de ceasornic, care părea să pornească dintr-o mașinărie fină și anacronică. Era o înrudire între respirație și aceste sunete pline de nuanțe; am făcut din ele o fizionomie.

După un timp m-am aflat într-o casă unde veneam prima dată. Ceva mi se părea cunoscut dar nu mi-am dat seama ce, până când a fost o clipă de liniște; atunci am auzit respirația. Ochii mi-au fugit instinctiv la o etajeră cu bibelouri, între care am descoperit ceasornicul și i-am recunoscut sunetul; era o mică bijuterie de argint, cu cadranul emailat, din celălalt secol. Observându-mi privirea, gazda s-a înroșit foarte tare.

Nu mai am ce face din această poveste; poate doar o nuvelă polițistă.

**

N-aș vrea să le dau tocmai eu de gol pe curajoasele fete care trebuie să înfrunte o familie întreagă când se întorc la casa părintească după prima lor experiență de dragoste. Fiindcă toți sunt cu ochii asupra lor, le trebuie o știință întreagă să nu se  trădeze. Au învățat, din experiența altora, din confidențe, să ascundă semnele exterioare, cearcănele patetice, strălucita stupoare de pe față, ca să las deoparte detaliile materiale, rochia șifonată, uneori prinsă în ace, ciorapii cu firele duse, cămășuța cu o bretea ruptă și uneori pusă pe dos, ce ar spune totul, ea singură, dacă o fată s-ar dezbrăca fără precauție. Dar mai e ceva ce fetele n-au observat și nu știu să ascundă: nimeni nu le-a atras atenția să-și controleze glasul, care scade cu un semiton, devenind o dovadă mai sigură decât toate. Când ele intră pe ușă și spun bună seara, orice mamă ar înțelege, dacă ar fi instruită și ar avea, cât de cât, ureche muzicală.

**

Francezii, exemplu de curtenie masculină, nu practică sărutul mâinii ca semn de omagiu, ci numai în ordine tandră, cum ar săruta brațul, umărul, grumazul, în ascensiunea spre gură și-n drumul ascuns către inimă. În tinerețe multe știam despre firea unei femei, după felul cum îmi dădea mâna, care poate fi un gest plin de consecințe. Iar atributele fizice ale mâinii, greutatea, elasticitatea, moliciunea, cîldura îmi dezvăluiau fără greș alcătuirile cele mai intime ale anatomiei feminine.

**

În faleza de argilă roșcată care limita plaja, cineva sculptase, între alte figuri, o sirenă destul de sugestivă. „ Ce-i aia o sirenă ?” l-a întrebat copilul cel mic, pe cel mai mărișor, de vîrsta primului an de școală. Acesta a răspuns, fără șovăire, avea o minte isteață, dar s-a împiedicat și a rămas perplex în fața ultimei vorbe a definiției: „ O sirenă este o femeie jumătate pește, jumătate...ea.” Luați prin surprindere, părinții n-ar fi putut să spună mai bine.

**

Bătea vântul puternic și rece pe plajă, și ca să se apere, o familie de străini, soț, soție și copil, își săpaseră un adăpost adânc în nisip unde sigur că le-ar fi fost bine, dacă n-ar fi dat de umezeală.Făceau parte dintr-una din cele mai vrednice și mai inventive nații cunoscute de mine; ceea ce însă nu-i împiedica de a privi cu perplexitate fenomenul inconfortabil, și de a încerca să-l combată cu mijloace naive: când prosopul întins pe fundul adăpostului se jilăvea cu totul, îl scuturau, apoi peste nisipul umed presărau nisip uscat de alături. Așa  au tot făcut, o dimineață întreagă, până ce au ajuns la nivel cu plaja, în bătaia vântului.

**

Un tânăr, pe malul mării, își zîdîrea zâinele, crezând că-l distrează, arunca un băț, departe, în apă, și-l trimetea să i-l aducă. Se distrau privitorii, câinele însă, un lup negru, viteaz, voinic, suplu, plin de supunere, obosise și după un timp s-a așezat pe nisip, cu limba atârnând din gură, n-a mai vrut să asculte. Cu atâți martori în jur, pentru stăpânul câinelui era o înfrângere, n-a înțeles s-o îndure, a insistat, cu gesturi tot mai imperative, a strigat, a  amenințat, lipsea doar să ridice bățul. Dar câinelui părea că nu-i pasă, îi era lehamite și dacă pe urmă s-a urnit de jos, se vedea limpede că nu-l împungea frica, nici simțul datoriei, ci plictiseala. Oricum, el a avut mai mult umor decât stăpână-său; căci luând de alături o găteajă, i-a pus-o la picioare, privindu-l cu indulgență.

**

Văd câini de rasă, din ce în ce mai frumoși, cu stăpâni tot mai urâți și mai fără de rasă.

**

În zilele cenușii și triste de după cutremur am văzut o scenă luminoasă, care mi-a încălzit inima. O mamă de câini, o seteră roșie și suplă ca o flacără, se juca pe trotuarul din fața casei, răsfățându-și puii, evoluând printre ei cu bucurie și cu eleganță, fericită în chip omenesc că îi avea, și că odată cu e se bucurau și ei de viață, unul mai sprinten și mai fericit decât altul. Un asemenea joc nu mai văzusem, uitând de treburi și de necazuri; era un balet, un imn, o apoteoză, ceva la care oamenii ajung greu și după multă școală. Puiiau obosit, s-au așezat în cerc, pe trotuar, dar ea și-a continuat jocul, trecând cu exuberanță și tandră de la unul la altul, în vreme ce ei își roteau capetele, urmărind-o cu admirație. De câte ori mi-i voi aminti și-i voi vedea pe ea galopând, unduindu-se, dăruindu-se, nebună de bucurie, îmi va veni un zâmbet pe față. După o lună am văzut-o singură, o ducea cineva în lesă, mergea cu capul în pământ, era tristă și părea jigărită; nu fiindcă ar fi ars cu prea multă flacără și s-ar fi mistuit, ci fiindcă îi luaseră puii.













Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu