luni, 15 decembrie 2014

COPILUL NETOATEI de Petre Ispirescu






A fost odată în Țara Românească un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubăreț și neastîmpărat, cît nu-l încăpea țara. El da cu plasa în dreapta și in stînga și ce putea prinde de aceea se folosea.



Căci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie să calce strimb. Cit despre fete, nici că era de gîndit.



Totuși, vodă ca vodă, și apoi tînăr, și apoi plin de foc, își îndulcea gura, ba cu cît-o fîță de pește, ba cu cît-un baboiaș, adecă cu ce da în mrejele sale. Ce să zici ? Vodă era el, tînăr era, și, deh ! Îi cerea și lui inima mere acre.
De măritat după dînsul se fereau toate fetele ca de nu știu ce lucru mare, căci era cam flușturatic, cicălitor și aspru. El vedea unele ca acestea, și nici el, vedeți d-voastră, nu se îmbulzea, nici se înfigea la căsătorie.



Cum, necum, ori umblînd după pui de giol, sau adus după trebile țării prin Mehedinți, ajunse și pe la satul Podeni și acolo făcu popas. El trase la unul care zicea că se coboară din neamul său. Se vede că zărise vrun vînat, căci de astă dată zăbovi mai mult decît altă dată.



Văzînd că nu o scoate la căpătîi și nici nu poate îndupleca vro fată, vreo nevastă, ba nici vreo vădană măcar să voiască a sări gardul, s-a supărat dumnealui jupîn vodă.
Așa, vezi bine, da ce socotea el ? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea și nu voiau să știe ele de vodia lui. Ce le păsa lor? El s-a supărat, el s-o dessupăra.



P-acolo pîn sat trăia și un lotru de numele căruia se dusese vestea pînă la vodă. Pe acesta trimise vodă de-l chemă. Dacă veni, îi porunci vodă să facă ce o ști și cum o socoti el să-i găsească pe cineva care să se iubească cu el.
După ce se gîndi nițel, lotrul zise lui vodă:



— Voi face, măria-ta, după pofta inimii tale, numai și măria-ta să asculți de cuvîntul meu.



— Dacă s-o putea, voi asculta, spune!



— Pe la noi, măria-ta, muierile sunt sperioase și neprihănite. Cu una, cu două, nu se poate să puie cineva nici mînă, ba nici măcar ochii pe dînsele. Dară mai bine la noapte, cînd te vei culca, să fie lumînarea stinsă și ce vei apuca p-întuneric să taci și să faci, să nu zici nici bleau ! Vodă se mai miră o toană de atîta statornicie pe muierile acelea, de să nu se poată atinge nimeni de ele. Și după ce dete o pungă de bani lotrului, se făgădui că va face tocmai pe tocmai după cum l-a învățat lotrul.



Acesta, luînd banii, se gîndi el: „Lasă, că ți-o joc eu!” I-a jucat-o el dară și-a făcut de cap.



Lotrul știa pe o netoată, care trăia atunci în Podeni. Ea era urîtă ca o stafie, dar foc de urîtă, și apoi neroadă și gîngavă de zicea la mămăligă: mîngă, la lapte: neaptă și toate vorbele le pocea și le schimonosea de nu se mai înțelegeau. Ea ședea pe o cioacă de deal, într-o dărîmătură de colibă de credeai că acolo locuiește muma ciumelor, ori muma pădurii.



La dînsa s-a gîndit lotrul cînd s-a făgăduit lui vodă să-i facă pe voie și la ea s-a și dus și i-a zis:



— Fa, năpruio ! a venit vremea să te procopsești și tu. Uite, ți-am adus haine cum nici pîrcălăbița din sat nu are, și salbă și cercei și mărgele. Spală-te bine, îmbracă-te, gătește-te și diseară să mergi la vodă, să intri în chilia lui, fără să cîrcnești o vorbă măcar. De dimineață să te scoli cu noaptea în cap și să ieși ca să nu te simță nici apele.

Dară bagă de seamă bine, să nu se deștepte vodă, că nu e bine de tine. Vezi să ieși binișor din chilie, să nu simță vodă, că se supără foc pe tine și să nu te vază cineva. Bagă de seamă bine și ține minte: să nu scoți vro vorbă din tine înaintea lui vodă, să-l lași în pacesă doarmă cînd vei ieși, că de unde nu, unde îți stau picioarele îți va sta și capul.



Și să nu socotiți că netoata s-a dat înapoi de la aceasta.



Te-aș ! Ba dimpotrivă; căci cine dracul se mai uită la o slută și la o nelăută ca dînsa. Dară încămite cînd știa că o să meargă la vodă.



Netoată, netoată, dară la dichisit și la gătit vedeți d-voastră îi da și ei brînci inima. Toată ziulica se spălă, se pieptănă, se spilcui, se îmbrăcă și se găti cum știu și ea mai bine.



Seara, după amurg, pîș! pîș! În vîrful degetelor, se duse la casa unde ședea vodă și intră în chilia lui pe unde îi spusese lotrul că poate să intre nevăzută de nimeni.



Cînd s-a văzut năpruia în chilia lui vodă, îi părea că saltă de bucurie, că nu mai atinge pămîntul.



De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dară a doua zi de dimineață, cînd vru să iasă, nu știu cum făcu, mă rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frică, că se lovi nu știu de ce și din zgomotul ce se făcu, se deșteptă vodă, se scoală din pat, aprinde luminarea și cînd colo, ce să-i vază ochii? O sută de holeri de ar fi fost înaintea lui, nu s-ar fi scîrbit atît cît se scîrbi de această lepădătură a satului.
Se cătrăni vodă de mînie, se supără, răcni ca un leu, dar degeaba acum. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ca să-și scoață din capete însă, porunci slujitorului de luă pe biata gîngavă și-i dete de cheltuială cîteva bețe bune, ca să-și aducă aminte cît o trăi ea că a mas o noapte în chilia lui vodă; iar pe lotru carele-și bătuse joc de dînsul porunci de îl legă de coada unui cal neînvățat și-i dete drumul. Calul se duse prin păduri, prin munți, prin bolovani de piatră și dus a fost pînă în ziua de astăzi cu lotru cu tot.



Și mai domolindu-se vodă din supărarea sa, trimise de chemă pe moș popa și pe bătrînii satului. Ei dacă veniră le spuse visul ce a visat în noaptea aceea și-i întrebă ca ce să însemneze oare?



— Se făcea, zise vodă, că mă primblam pe o pajiște verde, că aveam în deget un inel cu o piatră scumpă de briliant și se făcu că preumblîndu-mă așa, mi-a căzut piatra de la inel într-o balegă de vacă.



Toți cei de față tăcură mîlcă, căci nici unul nu știu să tîlcuiască visul lui vodă. Și apoi știau ei că nu e de glumit cu vodă.



Dacă văzu vodă că nu poate scoate nici o vorbă de la țărani, plecă și el într-ale sale.



Dar povestea zicătoarei românești: pe nebun nici să-l ocărăști, nici să te ocărască, că te spune la lume.



Tocmai astfel fu și cu netoata din satul Podeni.



Măcar că scăpase netunsă din mîna lui vodă, măcar că vergile loviturilor cu nuiele se cunoșteau încă pe trupul ei, de a doua zi ea dete tîrgului că a dormit o noapte în chilia lui vodă; la toți spunea cum și ce fel s-a drăgostit cu vodă toată noaptea.



Rîdea lumea de năzbotiile ei, dară se înfiora cînd își aducea aminte de pățania lotrului și se minuna de povestea visului lui vodă.



N-apucă să se uite toate aceste năzdrăvănii și lumea Începu din nou să vorbească că neroada satului este greoaie. Și așa era. Tutuită și gîngavă, în loc să-și ascunză rușinea, ea se fălea în vileag că o să facă un copil.
Mai rîseră ce mai rîseră oamenii, o huiduiră încă cîtăva vreme și apoi iarăși începu să se uite, ca toate lucrurile din lume. Pînă sunt proaspete au căutare, iară dacă se învechesc se pun la uitare. Cînd, după nouă luni, iarăși începu lumea să vorbească cum că năpruia din deal a născut un pici de băiat, zdravăn și sănătos.



Cîțiva bogătași din sat, cari n-aveau copii, se cruciră de asta și ziceau: „Cum dracu de dă Dumnezeu odrasle la niște nebuni și cum de nu ascultă rugăciunile atîtor oameni cu dare de mînă, cari sunt ahtiați după copii!“
Pasămite, ar fi vrut, vedeți d-voastră, să ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sărac, născut din flori; dară toți se temură și fugiră ca de altă aia, să nu-și bage în cîrd cu nebuna satului.



Copilul crescu cu turtă de bogdaproste, cum se zice.



Mă-sa îngriji de el, doară cu dorul de mumă, cît despre trebuincioasele de toate zilele fură lăsate în știrea Domnului, căci ea n-avea nici cît îi trebuia ei. Boiul lui cel vîrtos însă înfruntă toate asprimile vremurilor și se făcu măricel, cînd mîncat, cînd nemîncat, cînd îmbrăcat cu te miră ce zdreanță de pomană și cînd în pielea goală ca moș Adam.



Dacă se făcu mai măricel, știi colea, codănel, să poată a mi-ți face treabă, mă-sa îl băgă la stăpîn, cioban la oi.
Și fiind cel mai mic dintre ciobani, în loc să fie supus și ascultător, el era cel mai țanțoș din toți și nu vrea să știe de nimeni. Făcea fel de fel de nebunii, încît toți se luaseră de gînduri cu dînsul. Toate ca toate, ciobanii ca toți ciobanii, dară un obicei îl deosebea de ceilalți. El nu ședea niciodată jos pe pămînt. Trebuia să puie sub dînsul ceva: ori cîte vro țoală, sau să găsească vro buturugă, vro găleată, cofă, sau orice ar fi fost, numai să fie ceva. Firea lui îl îndemna să nu șează pe pămîntul gol. Deh ! Ce să zici ? sămînță de domn îmi era dumnealui.



Într-o zi baciul de la stînă voia să mulgă o capră și ea nu sta. Îndreptează vorba către piciul și-i zice:



— Pune mîna, mă, d-o ține. Și prinzînd-o de lațe, el o ținu în loc. Stînd el plecat așa ca s-o ție, nu-i venea bine. Vru să șează jos, dară nu ochi nimic p-aci pîmprejur așa potrivit pe ce să șează. Atunci, odată întinde mîna în capul unui fîrtat d-ai lui de la stînă, îi ia căciula din cap, o puse jos și șezu pe dînsa. Nici că mai trebuie să vă spui că acela s-a mîniat grozav, pentru așa ocară, să-i ia el căciula să i-o puie sub dînsul ! și se repede asupră-i ca să-i arate lui cine este el.



Ciobanul cel mic, cum văzu ce gînd are fîrtatul, dete drumul caprei și mai iute decît ar putea cineva să crează pune mîna pe o bîtă și culcă la pămînt pe ciobanul a cărui căciulă o luase ca să șează pe ea.



Ceilalți tovarăși se scoală ca să vie într-ajutorul celui ucis, iară ciobănașul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse și dus a fost de nu mai dete cu mîna de dînsul nu știu cîtă vreme.



Bag seamă știa și el că: fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.
Trecuse multă vreme. Nebuna satului cea urîtă ca o ciumă și gîngavă dase ortul popii de mult. Pomenirea ei și a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. Cînd, într-una din zile, se pomeniră sătenii cu un boier mare că vine să adune o seamă de voinicei cu carii să gonească pe grecii din Fanar, ce se încuibaseră în țară. Acești greci pîrjolea lumea aievea, de lăsaseră la degetul cel mic pe tîlharii de codru. Boierul care veni în sat era înțeles și cu alți boieri, carii și aceia își adunau oamenii lor de prin alte părți pentru aceeași treabă.



Cum se numea acest boier ? Vezi, asta e asta. Ce, nu știți ? Să vă spui eu, precum o spune sătenii din Podeni la toți cîți vor s-o știe. El se numea: marele paharnic Lupu Mehedințeanu.



Cine era ?



Iacă fiul netoatei, ce ședea odinioară într-o cioacă de deal, într-o colibă ce sta să cază pe dînsa.



Cum a ajuns el așa ?



Pasămite cînd cu fuga lui de la tîrla unde ucisese pe ciobanul cel cu căciula, nimerise la curtea domnească și acolo ajunse boier mare după slujbele lui pentru țară.
Acolo văzuse și cunoscuse jafurile veneticilor asupra țării și uneltirile lor cele prăpăditoare pentru bietul țăran.
Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului și căuta acum să-și izbîndească asupra protivnicului.
Iară bine că s-a găsit p-atunci un lup care a păscut cu dor de inimă oile românești cele asuprite !



Dară azi ? Găsi-se-va oare cineva care să mîntuiască turma cea cuvîntătoare din gura atîtor lupi, lifte adunate aici de prin toate colțurile lumii ?

http://4.bp.blogspot.com/-HV18dHOBpHs/UsqbalgUEQI/AAAAAAAAEig/vttXSvnbLNA/s1600/Peter_Paul_Rubens_-_Portrait_of_Nicolas_de_Respaigne_-_+.jpg




Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu