miercuri, 31 decembrie 2014

LA MULȚI ANI !




LA  MULȚI  ANI  !







LA MULȚI ANI 2015 !





Anul Nou cu fericire
Să vă dea tot ce doriți
Și în plăcere și mulțumire
Ani mulți, veseli să trăiți !

Căci această zi prea-naltă
Este ziua prea dorită
Fericire vă așteaptă
Și-u An Nou fără suspin !

Și rog cerul preafierbinte
Să vă dea prosperitate,
O viață fericită
Și ani mulți cu sănătate !




(Dintr-o culegere de „Urări” din 1913)







marți, 30 decembrie 2014

ANIMAȚIE





















































AVENTUROASA CĂLĂTORIE A LUI ENEA - de Alexandru Mitru












1636: Aeneas. Roman copy from II c. AD of bronze statue from 12 BC. Glyptotek, Copenhagen.

Sfârșind legendele ce-au amintit pățaniile aheilor la înapoierea spre Elada, să-ntoarcem timpul iar în noaptea când flăcările mistuiau marea cetate a lui Priam.

Cerul era roșu și marea - până departe, către Creta - părea scăldată-n sânge.

Unii troieni încă dormeau, visând poate calul de lemn sau biruințe în Elada: Și dintr-o dată se trezeau cu lăncile vârâte-n piept, cu săbiile spintecându-i.

Iar gemetele se înălțau până-n palatele de aur ale lui Zeus în Olimp, până la Hera și Atena, îndestulându-le în ura ce o aveau pentru troieni.

În acel ceas s-a arătat, în vis, troianului Enea, umbra lui Hector cel viteaz. Hector ce apărase Troia și se sfârșise de curând sub crunta lance a lui Ahile.

Eroul s-a înfățișat, însângerat și plin de răni:

-O, tu, Enea, glăsuia umbra eroului troian, tu, cel născut de Afrodita, mândra zeiță-a frumuseții, fugi, te salvează dintre flăcări...Dușmanul este între ziduri. Troia se va surpa acum. Fugi, ia penații - zeii care au ocrotit până azi Troia - și locul sacru al cetății, urcă-i într-o corabie. Du-i peste mare, în tărâmul strămoșului nostru Dardan. Acolo tu ridică ziduri, în care să-i adăpostești. Fă să re-nvie astfel Troia...

Așa a rostit aspru Hector, și umbra lui însângerată s-a risipit. Atunci, Enea a sărit din așternut. Dar n-a fugit, nu s-a ascuns. Ci, acest fiu al Afroditei și al păstorului Anhise a înșfăcat o sabie și a ieșit la bătălie, s-a luptat plin de îndrăzneală, făcând prăpăd printre dușmani. Și, tot luptând, s-a strecurat prin marea de oșteni ahei, până la marele palat unde ședea regele Priam.

Palatul era însă-n flăcări. Din el ieșeau oșteni ahei, cu prada-n brațe: aur, stofe, vase de preț și arme scumpe. În fruntea lor pășea feciorul vestitului erou Ahile, cu sabia udă de sânge. Măcelăriseră pe Priam, care-i fusese lui Enea socru și rege și stăpân.

- Mișeilor, a spus Enea și, având sabia în mână, s-a repezit către ahei, și-ntâi către Neoptolem, feciorul marelui Ahile.

Însă deodată i-a ieșit-nainte însăși Afrodita.

- Stai, i-a rostit mândră zeița ce-i era mamă lui Enea. Un pas dacă mai faci, te stingi. Tu ai acum o datorie. Fugi și salvează pe Anhise, bătrânul care mi-a fost soț și ție-ți este tată scump. Du-te cu el și cu fecioru-ți, micul Ascaniu, spre tărâmul de unde a venit Dardan, cel care-a pus temelii Troiei.

Enea n-a mai stat pe gânduri și s-a zorit să-și scape tatăl. Mai înainte a intrat în templul Hestiei. A luat de-acolo focul sacru într-o căldare de aramă. A luat de-asemeni și penații și s-a grăbit spre casa sa, luptând necontenit cu-aheii.

Acasă-l așteptau soția - fiica lui Priam cel bătrân, ce purta numele Creusa - feciorul său cel mititel: Ascaniu-Iulius.




Enea purtându-și tatăl pe umeri

Enea și-a urcat pe umeri tatăl cel slab ți gârbovit. Feciorul său Ascaniu, s-a agățat de haina lui, arsă de flăcări și găurită de loviturile de lănci. Iară soția i-a urmat, purtând în brațe o lădiță cu câteva lucruri din casă.

Astfel a răzbătut Enea prin vălmășagul bătăliei și a ieșit pe o portiță, afară din cetatea Troia, care ardea cu vâlvătăi.

S-a cățărat pe-naltul munte ce se chema, precum știm Ida, și s-a ascuns într-o dumbravă, după o culme-mpădurită.

Aici nu mai putea dușmanul să-i urmărească nicidecum.






Enea și toți cei rămași adunați în dumbravă





Enea și Creusa

PIERDEREA  CREUSEI

Ajuns acolo în dumbrava unde erau mai toți troienii, câți se salvaseră cu zile, Enea a văzut cu jale că soața lui s-a rătăcit.

- Unde-i Creusa ? striga el. Unde-i Creusa, draga mea ? S-a rătăcit între dușmani...

Fără să asculte sfatul celor ce se sileau să-l țină, el s-a întors în goana mare, pe coastele împădurite. Ba a pătruns și în oraș. S-a furișat cu îndemnare printre aheii, ce jefuiau încă orașul, adunau fete și copii și duceau totul la corăbii.

Înfruntând moartea-n orice clipă, Enea a căutat să-și afle soața și-n cetele de robi; dar n-a putut s-o mai găsească. Căci ea, pe când părăsea Troia, s-a rătăcit între ahei. A fost surprinsă de-un oștean și doborâtă cu o lance. deasupra ei au căzut leșuri. Enea n-o putea zări. Umbra ei doar se ridicase și rătăcea printre ruine.

Și printr-o vrajă misterioasă, făcută chiar de Afrodita, umbra Creusei a venit lângă iubitul ei Enea și i-a rostit cu voce blândă:

- Dragul meu soț !...Nu au vrut zeii să-ți fiu tovarășă pe drum, pe cale spre Hesperia, spre țara unde curge Tibrul cu valurile lui domoale. Acolo tu ai să fii rege. Altă soție vei avea. Deci nu mai plânge pe Creusa, ce te-a iubit atât de mult. Fii sănătos. Urmează-ți calea. Ai grijă de feciorul nostru...

Astfel a spus umbra Creusei, vestindu-i soțului, Enea, că trebuie să se îndrepte, cu cetele lui de troieni, undeva către asfințit. Rostind cuvintele acestea, fiica lui Priam a pierit. Enea a strigat-o încă, dorind s-o mai îmbrățișeze pe soața sa mult credincioasă; dar după cum spune legenda, a strâns în brațe numai fum.

N-a mai avut alta ce face decât să se întoarcă-n munte. Iară pe munte-l așteptau, cuprinși de spaimă și nădejde, bărbați, femei și chiar copii, care scăpaseră de moarte. Și ei îl implorau cu toții:

- Du-ne Enea, unde vrei...Călăuzește-ne prin lume și fă-ne o cetate nouă, în care să renască Troia...


HERA  ÎNCEPE  SĂ-I  LOVEASCĂ  PE  TROIENI

La rugămintea lui Anhise, Enea a primit să fie conducătorul cetelor. Au trebuit însă s-aștepte până ce ai plecat aheii. Atunci și-au construit corăbii din trunchiurile de pe Ida. Au făcut douăzeci de vase și, sub conducerea-nțeleaptă a lui Enea și Anhise, troienii au pornit pe mare.

Au poposit, în primul rând în Tracia. Apoi în Delos. Aici Enea s-a plecat în templul zeului Apolo, a făcut jertfe de sânge și a-ntrebat oracolul: încotro trebuie să pornească ?

Oracolul i-a dat răspunsul:

- Voi, ce vă trageți din Dardan, căutați pământu-i de obârșie, în care-acesta s-a născut. Întoarceți-vă tot acolo. E țara unde vor domni Enea și urmașii lui.

- Dar unde s-a născut Dardan, în care colț din asfințit ? a întrebat din nou Enea.

Însă Apolo n-a răspuns. Și nici creusa nu grăise, când s-arătase lui Enea, decât un nume, râul Tibru; dar unde curge acest râu, nu apucase să mai spună.

- Unde-o fi Hesperia ? Unde-o fi țara lui Dardan ? se-ntrebau acum troienii.

Și nu găseau nici un răspuns.

Le rămânea numai să caute Hesperia necunoscută și să îndeplinească voia zeului cel bătrân și orb, ce purta numele de Fatum.

Dar împotriva lor sta Hera. Ea-l urmărea înverșunată pe acest fiu al Afroditei. Căci nu putea să ierte Troia, unde fusese-adânc jignită, unde nechibzuitul Paris dăduse premiul frumuseții, mărul discordiei, de aur, mamei troianului Enea.

Drept răzbunare pentru asta, Hera era tot ne-mblânzită și după ce căzuse Troia.

Pe mări, plutind mereu, Enea întâmpina veșnic furtuni, și, coborând pe orice țărmuri, Hera-i punea-nainte piedici. Vremea trecea neostenită și după-atâtea suferințe troienii colindau pe mare și nu știau încotro merg. Dar, cum, necum, plecând din Delos, flota troiană a atins de la o vreme țărmul Cretei.

- Aici ne e poate limanul, țara pe care-a prevestit-o Febus- Apolo, prin oracol, a rostit tatăl lui Enea.

Într-adevăr, insula Vreta nu avea rege-n acea vreme. Enea s-ar fi învoit să stea acolo-n insulă, dar într-o noapte - ce să credeți ? - penații ce-i avea cu el prind viață ți încep să-i spună:


ZEII  PENAȚI  ARATĂ  DRUMUL  SPRE  ITALIA

- Hesperia, pe care-o cauți - țara străveche și bogată, din care a purces Dardan - este Italia, Enea...

Îi spun penații, lui Enea, cum arată Italia și care-i drumul pân-la ea.

Numaidecât bunul Enea își părăsește așternutul, trezește pe toți ai săi, le spune vestea și în grabă se și îmbarcă pe corăbii, pornind către Italia.

Și-ar fi ajuns repede-acolo, de nu-i lovea din nou zeița cu brațe albe din Olimp.

Ea i-a împins către Strofade, două mici insule aflate între Peloponez și Zante. Aici se aflau niște harpii, acele genii răutăcioase, care aveau trupuri de păsări și răpeau oamenilor hrana. Și-au luptat cu aceste păsări și le-au învins până la urmă, prin iscusința lui Enea, și s-au urcat iar pe corăbii.

Au întâlnit în drum Itaca, insula regelui Ulise. Au poposit, după aceea, și-n insula Leucadia și, în curând, au atins Epirul, unde se afla Andromaca, fosta soție a lui Hector, târâtă jalnic în robie de fiul marelui Ahile: Neoptolem, întors din Troia.

Purtați apoi de vânturi aspre, troienii au trebuit să treacă pe lângă Scila și Caribda.

Scăpând cu greu și de-acești monștri, după atâția ani de trudă, troienii au ajuns prin locuri unde călcase și Ulise, unde sălășluiau ciclopii.

Acolo, îngroziți de Etna, muntele care zvârlea flăcări, au stat troienii-o noapte-ntreagă, bine ascunși într-o dumbravă, privind înmărmuriți vulcanul. În zori, când să pornească iarăși li s-a ivit în față-un grec, uitat acolo de Ulise, în goana lui, când părăsise acest țărm neospitalier. I-a rugat în genunchi să-l ierte c-a fost dușmanul lor la Troia și să-l salveze din tărâmul acesta înfricoșător. Până atunci stătuse, bietul, ascuns, ca fiarele-n păduri.

Tocmai se arăta pe munte și fiorosul Polifem, sprijinit într-un trunchi de pin, având orbit singuru-i ochi de-mpunsătura arzătoare a îndrăznețului Ulise. De l-ar fi întâlnit pe grec, l-ar fi-nghițit într-o clipită.

Enea s-a înduplecat și l-a luat pe corabie pe acest soț al lui Ulise, uitat aici de-atâta timp.


MOARTEA  BĂTRÂNULUI  ANHISE

Părăsind și acest tărâm, au plutit iarăși mai departe. Au ocolit Trinacria și-au lăsat ancora-n alt port, numit Drepan, unde Anhise - zdrobit de-atâta oboseală și rătăcire pe mări - a închis ochii și-a murit.

Mult l-a plâns bietul Enea pe tatăl său, bunul Anhise. Își amintea de acea noapte, când îl salvase din măcel, purtându-l printre-ahei, în cârcă. Acum, după draga-i soție, pierdea la rându-i pe părinte. Nu-i rămânea decât băiatul, care crescuse-n acest timp, pe când tot rătăceau pe mare, și se făcuse-un flăcăiandru isteț și vesel și voinic.

După ce și-au jelit durerea, Enea, fiu-i și troienii au făcut slujba-nmormântării, demnă de-un soț al Afroditei. L-au ars pe rug, l-au îngropat și-au pus la cale multe jocuri. Apoi, sfârșindu-se cu toate, încă îndurerați, troienii s-au urcat iarăși pe corăbii.

Italia era în față. Nu mai aveau decât un pas, și-i atingeau țărmul dorit. Dar Hera, dușmănoasa Hera, cum i-a zărit că se apropie, chiar de Italia, a și zburat către Eol, marele rege peste vânturi.

- Eol, a poruncit regina, neamul dușman, sosit din troia, este pe Marea Tireniană, s-apropie de Italia. Dă drumul vânturilor tale și suflă strașnic peste mări; să mi-i dobori pe toți de-a valma; și-așa să mi-i îneci în ape...

Eol a ascultat pe soața celui ce stăpânea Olimpul și poruncea întregii lumi.

A hohotit și s-a-ndreptat spre adăpostul nalt de stânci, unde-și păstra, ascunse bine, cele mai credincioase vânturi. A deschis poarta de aramă și vânturile au țâșnit în lungi vârtejuri peste mare.

Marea a început să geamă și valurile au crescut, rostogolindu-se, uriașe, săpând morminte mari de apă. Zile și zile a durat furtuna fără de pereche.

Troienii se luptau din greu. Poate de n-ar fi fost Enea, nici unul n-ar mai fi scăpat de furia mare-a apelor...





Călătoria lui Enea (firul albastru) și a troienilor.



ZEUS  PREZICE  STRĂLUCIREA  ROMEI


Și i-a bătut furtuna asta pe bieții călători, sosiți tocmai din Troia depărtată, vreme-ndelungată, cu mânie sporită ne-ncetat de Hera.

Credeau că nu vor mai scăpa și nu vor mai atinge țărmul. Însuși Enea fericea pe cei căzuți în fața Troiei. Dar când s-a potolit furtuna, au și zărit înaintea lor un țărm întins și nisipos. Erau pe coasta Africii. Aici a poposit Enea cu numai șapte corăbii. Pe celelalte le pierduse; nu mai știa de soarta lor.

Câți au ajuns însă acolo, scăpați de groaznica furtună, s-au strâns în brațe fericiți și-au chiuit pe malul mării...

- O ! Zeus, cât este de bine să viețuiești, când ai simțit că te atinge, înghețată, suflarea morții.

Numai Enea era trist, căci pierduse-atâția oameni. El se urcase pe o stâncă, înaltă, de pe malul mării, doar, doar s-o mai zări ceva.

În acest timp, zeița mamă a lui Enea se dusese la tatăl zeilor, ce-și are tronul de aur pe Olimp.

- O, tu, care-i conduci pe zei, ca și pe oameni, deopotrivă, se ruga ea, de ce înduri ca fiul meu și cu troienii oropsiți să nu-și găsească, pe pământ, patria care și-o doresc ? Tu mi-ai făgăduit, odată, că din troieni o să se nască neamul puternic de romani. Când o să se-mplinească totul ?

Zeus, stăpânul din Olimp, a ascultat plin de răbdare pe dulcea zeiță-a dragostei și, surâzându-i, i-a atins buzele roșii și frumoase cu mâna lui plină de har și i-a făcut un semn să tacă, să nu suspine în zadar.

- frumoasa mea, i-a răspuns Zeus. Să nu ai teamă. Fiul tău, vrednicul Enea, va stăpâni Italia. Va-ntemeia orașe noi, va face legi. Și-i va urma la rândul lui, Ascaniu-Iulius, feciorul său. Neamul lui Hector va domni trei veacuri în Italia, până în ceasul când fecioara Ilia, mândra preoteasă, va fi-ndrăgită de un zeu, zeul războiului, de Ares. Ea îi va naște lui doi gemeni. Dintre ei, Romulus va fi acel ce-o să zidească Roma, cetatea-n veci nebiruită a zeului războiului. Și-apoi, frumoasă Afrodita, va veni ceasul când romanii vor răzbuna neamul troian. Micena, Ftia, Argosul, toate cetățile aheie vor fi atunci legate-n lanțuri. Pe lume se va naște Cezar, spiță troiană, numit Iuliu, de la strălucitorul Iulius - care va-ntemeia imperiul, ce va avea hotar Oceanul și aștri luminoși din slavă. El însuși va deveni zeu. Atunci o să se curme vrajba. Războiul va fi ferecat, în lanțuri grele, sub romana pace augustă, pe pământ.

Astfel a spus mărețul Zeus, mângâind-o pe Afrodita, și-a poruncit lui Hermes să plece iute-n Africa, în ajutorul lui Enea.


ÎN  CARTAGINA

Pe-această coastă a Africii se-ntemeiase de curând un regat nou: Cartagina. Regină-aici era Didona, o preafrumoasă feniciană. Didona stăpânise Tirul. Dar fratele ei , Pigmalion, dorind să îi răpească tronul, a pus la cale s-o ucidă.

Temându-se de Pigmalion, Didona-și luase avuția și se urcase pe corăbii cu câțiva prieteni credincioși. Sosiseră în Africa. Și, sfătuită de-un curtean, Didona-și cumpărase-acolo pământ pentru-o cetate nouă.  Legendele ne povestesc că ea ceruse unui rege din Africa să-i vândă numai atâta pământ cât cuprindea pielea întinsă-a unui taur. Dar sfetnicul o învățase să taie pielea-n fâșioare subțiri ca firele de ață. Fâșiile le-a înnodat la capete și a făcut un curmei lung, cu care ea a-nconjurat o suprafață nespus de largă de pământ.

Pe-acest pământ își zidea tocmai un nou oraș mândra regină, când a sosit la țărm Enea, gonit de vajnica furtună.

Enea a aflat acolo pe cei mai mulți dintre troieni. Aproape toate vasele, învârtejite de furtună, fuseseră împinse-aici.

Mai mult s-a minunat Enea, cînd în Cartagina cea largă a zărit în basoreliefuri și în picturi și în statui înfățișate întâmplări din marele război troian. Ochii i s-au umplut de lacrimi,  văzând pe Priam și pe Hector și pe alți mulți viteji de seamă căzuți sub armele aheie.

Faima eroilor troieni trecuse peste mări și țări. Așa încât, aflând Didona că ei, și mai ales Enea, ar fi ajuns în țara sa, mai, mai că nu-i venea să creadă.

În mărețele ei palate, Didona a orânduit ospețe mari pentru Enea și pentru ceilalți călători. regina sta pe-un pat înalt, făcut din aur. Cincizeci de roabe se grăbeau s-aducă-n coșuri bunătăți, fripturi și prăjituri, care de care mai gustoase. Iară o sută de bărbați, tot robi și ei, puneau pe mese amforele pline cu vinuri purpurii. Apoi troienii-au fost poftiți să se așeze-n jurul mesei, pe lavițe scumpe de lemn, acoperite cu covoare din lână albă împletită cu firișoare de argint. Și dintr-un colț, cu lira-n brațe, deștepta sunete duioase un cântăreț cu viers divin.



The Meeting of Dido and Aeneas, painted by Sir Nathaniel Dance-Holland. Queen Dido is seated on the left, and Aeneas is standing in a red cape.

Didona și Enea

REGINA  DIDONA  SE-NDRĂGOSTEȘTE  DE  ENEA

În acest timp, privind Didona necontenit pe călătorul sosit din troia depărtată, și-a simțit inima cuprinsă de-un simțământ tare ciudat. Și ar fi vrut ca acea noapte, plină de stele și parfum, să nu se mai sfârșească-n veci.

- O, tu, Enea, glăsuia dalba regină feniciană, sunt prea mulți ani de când cutreieri pe nesfârșirea mărilor. Nu vrei să povestești acuma ce-ai pătimit și ce mai speri ?

Enea i-a răspuns Didonei:

- Tu0mi ceri să povestesc, regino, nenumăratele-ntâmplări pe care le-au trăit troienii, sub biciuirea asprei Hera. Dorești să-mi reîmprospătez durerile, pe care noi e străduim să le uităm. Însă dorința ta-i poruncă. Și iacătă-și, voi povesti cum Agamemnon, cu Ulise și cu Ahile cel cumplit au nimicit orașul Troia.

A început atunci Enea să-și depene, din amintiri, cum a fost arsă de-ahei Troia, cum și-au făcut apoi corăbii troienii și-au pornit de-acolo, pe mări, către  Hesperia.

A povestit totul Enea, cum vânturile și răutatea zeiței cea cu brațe albe i-a azvârlit încoa și-ncolo. Au socotit că vor pieri. Însă vroiau să-ndeplinească poruncile destinului și să ridice-o nouă Troie, acolo, în Hesperia, de unde le era strămoșul. De-aceea nu s-au lăsat pradă greutăților care-i loveau și au luptat cu îndrăzneală. Și vor lupta și mai târziu.

Didona nu-și dezlipea ochii de pe chipul feciorului dulcei zeițe Afrodita. Iar dragostea și-a aprins focul și-n pieptul dârz al lui Enea.

Ospățul s-a sfârșit în zori. Dar dragostea dintre ei doi, abia-ncepută-n acea noapte, s-s-nvolburat, neistovită, în zilele care-au urmat.

Enea parcă își uitase de soții săi, de datorie, sub mângâierile Didonei. Nu mai trecea pe la corăbii, nu mai gândea să pornească din nou către Italia. Ci-nveșmântat în haină scumpă, de purpură, argint și aur, el se trudea să-nalțe ziduri puternice Cartaginei. Numai că din Olimp veghea stăpânul cel cu braț de fulger.

- Cum ? Nu se luptă să-mplinească îndatorirea-i de troian  ? A uitat de Hesperia ? Înlînțuit de o femeie, se îngrijește să zidească cetăți străine ? a strigat.

Și-a poruncit fiului său Hermes, cel priceput la toate, să zboare în Cartagina și să-l trezească pe Enea din dragostea ce-l mistuia.

Hermes s-a dus și l-a mustrat plin de asprime pe Enea, pentru această zăbovire pe țărmurile Cartaginei.

- De te nesocotești pe tine, n-ai dreptul să îi uiți pe-Ascaniu, feciorul tău, ce trebuie să stăpânească în șara vechiului Dardan...

Atunci Enea s-a trezit. Și-a smuls din suflet moliciunea. S-a îndreptat către corăbii, și-a poruncit troienilor să se gătească iar de drum.


DIDONA  ÎȘI  STRĂPUNGE  INIMA  DE  MÂHNIRE

 Însă Didona a aflat. Cu gemete, înlăcrimată, i-a-mbrățișat picioarele și, umilită, l-a rugat să nu cumva s-o părăsească, căci ăși va pierde zilele.

- Nu plec de voia mea, Didona, i-a răspuns fiul zeiței care împrăștie iubirea. Și nu am să te uit nicicând; căci tu mi-ai fost nespus de dragă. Însă eu am o datorie față de neamul meu troian și de feciorul meu, Ascaniu. Nimic nu mă mai poate ține. Tu nu mai plânge în zadar...

Se povestește că Didona - văzând corăbiile troiene cum s-au îndepărtat de țărm - a fost prinsă de disperare. A poruncit robilor ei să îi clădească-un rug înalt. Pe rug a așternut un pat. Ea, îmbrăcată în straie de sărbătoare, s-a urcat pe-acest rug. Ți a cerut să se aprindă - cu o făclie - focul, din toate patru părți. Apoi, cu sabia lui Enea, ce rămăsese-n casa ei, Didona s-a străpuns în piept.

Cartagina s-a zguduit aflând că a murit regina. Lumea a început s-alerge pe ulițele pietruite, strigând de groază și mânie.

Și chiar Enea, de pe mare, a văzut focul rugului, ce-și înălța pala spre slavă; dar nu știa ce poate fi...





Didona își străpunge pieptul folosind sabia lui Enea.


NOUA  PATRIE  A  TROIENILOR

Privind încă în depărtare, către Cartagina, Enea a simțit stropi sărați pe buze. Vântul îi biciuia obrajii. Vasul se legăna mai tare.

Poseidon, ridicat din ape, privea la ei cu ochii tulburi. Unii l-au zărit pe zeu și au strigat la el cu spaimă:

- Ce pregătești, tată Poseidon ?

De-ndată a-nceput năvală de ape reci și înspumate peste corăbiile troiene și vuietul s-a întețit. Nu mai vedeau în zări nimica. Doar hăuri negre lângă vase, creste de valuri vinete, nori amenințători deasupra, ploaie și muget ca de fiare, urlete ce-i înfricoșau, țâșnind mereu din adâncimi. Poseidon își vărsa mânia pentru pierderea fenicienei, la rugămințile zeiței cu brațe albe din Olimp.

Astfel s-a scurs o zi și-o noapte în lupta crâncenă cu marea. Și-abia cu greu au izbutit s-ajungă în Trinacria.

Se împlinea un an din vremea când mai fuseseră pe-aici și avuseseră mâhnirea să âl îngroape pe Anhise, tatăl eroului Enea. Pentru aceasta, după datini, Enea a orânduit, în cinstea bunului Anhise, jocuri, întreceri și serbări dând premii mari: tauri și arme, vase de-aramă și veșminte, biruitorilor în lupte.

În timpul nopții s-a ivit Anhise însuși, ca o umbră, în visele fiului său, și i-a rostit poruncitor:

- Feciorule, du-i pe troieni, degrabă, în Italia. Te vei lupta c-un neam sălbatic, acolo, în ținutul Lațium, și-i vei învinge negreșit. Mai înainte vino însă în țara neagră a lui Hades, jos, sub pământ. Mă vei găsi pe mine însumi nu în Tartar, ci în Câmpiile-Elizee. Și ca s-ajungi până la mine, te va călăuzi sibila, clarvăzătoarea prorociță, care trăiește lângă Cume...

Umbra părintelui Anhise s-a risipit apoi ca fumul, deși, prin somn, bunul Enea o mai striga, o mai ruga să-ntârzie încă o clipă și să-i dea sfaturi înțelepte.

Dar umbra nu s-a mai întors. Enea s-a trezit din somn. A pus doi oameni să adune pe toți troienii cât mai grabnic, pe punțile corăbiilor; și-au săltat ancorele grele, pornind către Italia.

N-a trecut decât puțin timp și, ocrotiți de Afrodita, troienii au ajuns la Cume...

Ce-au chiuit !...Ce-au mai cântat !...Și ce-au danțat pe coasta mării, văzându-și noua patrie !


PE  CÂMPIILE  ELIZEE

În Cume au căutat troienii lăcașul sacru-al lui Apolo. Acolo viețuia pe-atunci o prorociță, o sibilă, cu numele de Deifoba.

Ea a făgăduit să-l ducă pe fiul mândrei Afrodita până-n  Infern, să-și vadă tatăl. Dar a cerut să i s-aducă mai înainte o crenguță, ce avea frunzele de aur, dintr-un stejar al zeilor.

N-ar fi găsit această creangă Enea-n veci de veci, prin codri, fiindcă era ascunsă bine într-un desiș de nepătruns. Însă zeița Afrodita a trimis niște porumbițe albe ca laptele, ușoare, să zboare deasupra lui și să-i călăuzească mersul până-n dumbrava neștiută. Acolo a aflat crenguța, a rupt-o iute; și-a adus-o sibilei, care-n acest timp îi pregătise din făină, boabe de mac și stropi de miere, o prăjitură, ca s-o dea câinelui Cerber, în Infern.




Dulceașa-l atrăgea pe Cerber, macul în schimb, îl adormea.

Pe o cărare misterioasă, prin gura unei peșteri negre, sibila l-a condus pe fiul zeiței dragostei la Hades. Câinele Cerber a mâncat din prăjiturile sibilei, și, adormind, ei au putut să intre lesne în Infern.

Aici i-a găsit pe eroii uciși în luptele grozave purtate zeci de ani la Troia. Erau și toți vitejii-ahei. A-ntâlnit-o și pe Didona. Enea i-a cerut iertare c-a părăsit-o din porunca lui Zeus cel ne-nduplecat. Dar ea și-a-ntors capul, mâhnită, toată-nlăcrimată și nu a vrut să-i dea iertare.

Pe urmă l-a aflat Enea pe tatăl său, bunul Anhise. Era-n Câmpiile-Elizee. Iar tatăl său i-a prevestit viitorul, pe urmașii lui și gloria cetății Roma.


RĂZBOIUL  ISCAT  DIN  PRICINA  LAVINIEI

Aflând cele ce-i prevestise părintele său preaiubit, Enea s-a înapoiat, călăuzit tot de sibilă, pe țărmul mării, lângă Cume. Și-a adunat în pripă oastea și s-a călătorit spre Lațium, precum îl învățase Anhise.

Stăpân în Lațium era regele cel bătrân Latinus. Latinus se trăgea din spița zeului Cronos, dobândit, de mult, de mult, de-olimpieni, când au fost biruiți titanii. Acest Latinus mai avea și o copilă, pe Lavinia. Regele o făgăduise pe fata sa unui războinic stăpânitor peste rutuli, care avea un oraș mare, numit și până azi: Ardeea. Războinicul se numea Turnus. Era din neamul lui Danae.

Enea și cu soții săi, plutind de-a lungul coastelor, au poposit între Ardeea și Ostia, acolo unde  se înălța cetatea regelui Latinus, adică în Laurențium. De-aici pornise altă dată Dardan, strămoșul lui Enea, spre Asia, să-ntemeieze țara Troadei cea bogată. Acum se-ntorcea urmașul, după voința zeilor, chiar pe pământul românesc.

Solii troianului Enea, trimiși la regele Latinus, i-au dus în dar sceptrul lui Priam, pocalul lui, haina regească și alte daruri prețioase, ce le purta cu el Enea, din Troia nimicită-n flăcări. Latinus i-a primit pe soli cu bunătate și cu cinste. Și, aflând despre prorociri, s-a învoit să-i dea ca soață eroului sosit din Troia, pe fiica lui, Lavinia.

El s-a-nvoit, însă regina, soața bătrânului Latinus, Amata cea cu păr cărunt, s-a necăjit că-și calcă vorba față de Turnus și rutuli.

De-aicea s-a iscat și sfada. Turnus a-nceput războiul. Și s-a bătut fără cruțare. Turnus avea și el aliați, mai mulți vecini. Între aceștia, cei mai de seamă-au fost Mezențiu, regele Cercei, și Camila, o fată care se lupta neânfricată ca bărbații, gonind pe calul ei ca vântul.

Enea era sprijinit de-un alt rege bătrân, Evandru, fiul lui Hermes cel șiret. Acest Evandru-ntemeiase pe malul stâng al Tibrului, într-o regiune păduroasă, la poalele unei coline - colină zisă Palatinul - cetatea sa Palanțium.

Cu ajutorul Afroditei și al lui Zeus olimpianul, cu toate că-i stătea-mpotrivă, mereu, neîmblânzita Hera, Enea și-a învins dușmanii. Turnus a fost răpus în luptă. Enea s-a căsătorit cu frumoasa Lavinia; și-a urmat regelui Latinus, pe tronul său din Lațium.

El a domnit numai trei ani. Și într-o altă bătălie,, pe țărmul fluviului Numiciu, pe când pornise o furtună, înconjurat de fulgere și trăsnete nimicitoare, Enea a pierit în slăvi.

Rege atunci a fost ales feciorul său Iulius - Ascaniu. Însă din noaptea cea urmat, Enea s-a înfățișat fiului său, noului rege, purtând pe el încă armura și-n mâini o sabie și-o lance. Și l-a vestit pe fiul său că Zeus l-a urcat în slăvi, c-a devenit la rându-i zeu.

În amintirea și spre cinstea acestui zeu strămoș, troienii i-au ridicat și un sanctuar pe țărmul fluviului Numiciu, unde Enea dispăruse, și-au hotărât să i se-nchine sub numele de Indigetul.

Iulius, feciorul lui Enea, a părăsit apoi Laurențium și a clădit un oraș nou, foarte întins, cu ziduri albe, numit de-aceea Alba Longa.





Eneas învingându-l pe Turnus



ÎNTEMEIEREA  ROMEI

...Și anii au trecut pe urmă, treizeci la număr, pân-s-a stins și Iulius, fiul lui Enea. Iar după Iulius au domnit alți doisprezece regi mai mici. Și apoi s-a urcat pe tron, în Alba Longa, Numitor. Pe el însă l-a doborât fratele său, prințul Amuliu. Și fiindcă Numitor avea o copilă: Ilia, prințul Amuliu a trimis-o în templul Hestiei, preoteasă. Fiind preoteasă n-avea dreptul să se mărite niciodată și deci nu putea avea fii. Dar zeul Ares a pândit-o pe Ilia când a venit pe malurile Tibrului și-a adormit sub un copac. Atunci, s-a coborât ca Zeus, și-a-mbrățișat-o pe vestală.

Ilia a născut doi fii. Amuliu, unchiul Iliei, a poruncit ca frații gemeni să fie aruncați în Tibru.

Numai că Zeus tot veghea să se-mplinească hotărârea ce-o prevestise Afroditei. Și, prin voința lui divină, râul s-a revărsat pe țărm ducând cu el nevătămați, pe cei doi frați numiți de mamă, de Ilia: Remus și Romulus. Și valurile i-au lăsat la poalele unui smochin, care crescuse pe colina încântătoare, Palatină.




Din fericire, o lupoaică, găsind copiii, i-a hrănit, după poruncile lui Ares, în marea grotă - Lupercal.





Păstorul ducându-i pe Romulus și Remus acasă



Un păstor i-a aflat pe gemeni și i-a luat în coliba lui. Crescând, ei s-au luptat cu Amuliu. L-au doborât, și-n locul lui s-a urcat Romulus pe tron. El a pus temelia Romei pe Palatin, în locul unde-i hrănise fiara pe fiii crudului zeu Ares și ai sărmanei Ilia.

Romulus și-a mutat aici poporul său din Alba Longa.

Din neamul lui și-al lui Enea s-au tras apoi și Iuliu Cezar și fiu-i  adoptiv, August, amândoi apoteozați și preschimbați în zei romani.

Aceasta este povestea Romei, orașul închinat lui Ares, zeul războiului cel crunt.





Construirea  Romei



joi, 18 decembrie 2014

NINSOAREA de Leonida Lari






NINSOAREA

de  Leonida  Lari





S-a stins iubirea, dragul meu , mă iartă ,
nu eu m-am străduit spre a o stinge-
şi trupul ei subtil , pătruns de soartă,
se-acoperă de fulgi , căci ninge, ninge !
Peste țărâni setoase de-un mileniu
nige aşa, cum n-a mai nins vreodată,
ninge aşa , de parcă-un om de geniu
s-a pomenit cu lama-n bereghetă.

Şi neaşteptat l-a răzbunat natura ,
vărsând pe lumi potopul de ninsoare -
ninge cumplit, de îmi lipseşte gura,
şi cad troiene peste disperare .
Imaculat dezastru !Unde-s, unde

urmele lui ce m-au făcut să sufăr ?-
Zăpada totu-nghite, totu-ascunde ,
chiar şi pe mine - albă-s ca un nufăr .
Un nufăr uriaş care uneşte
cer şi pamânt prin al ninsorii vaier -
s-a stins iubirea ca pe țărm un peşte ,
doar lacrimi înghețate ard în aer.











luni, 15 decembrie 2014

COPILUL NETOATEI de Petre Ispirescu






A fost odată în Țara Românească un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubăreț și neastîmpărat, cît nu-l încăpea țara. El da cu plasa în dreapta și in stînga și ce putea prinde de aceea se folosea.



Căci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie să calce strimb. Cit despre fete, nici că era de gîndit.



Totuși, vodă ca vodă, și apoi tînăr, și apoi plin de foc, își îndulcea gura, ba cu cît-o fîță de pește, ba cu cît-un baboiaș, adecă cu ce da în mrejele sale. Ce să zici ? Vodă era el, tînăr era, și, deh ! Îi cerea și lui inima mere acre.
De măritat după dînsul se fereau toate fetele ca de nu știu ce lucru mare, căci era cam flușturatic, cicălitor și aspru. El vedea unele ca acestea, și nici el, vedeți d-voastră, nu se îmbulzea, nici se înfigea la căsătorie.



Cum, necum, ori umblînd după pui de giol, sau adus după trebile țării prin Mehedinți, ajunse și pe la satul Podeni și acolo făcu popas. El trase la unul care zicea că se coboară din neamul său. Se vede că zărise vrun vînat, căci de astă dată zăbovi mai mult decît altă dată.



Văzînd că nu o scoate la căpătîi și nici nu poate îndupleca vro fată, vreo nevastă, ba nici vreo vădană măcar să voiască a sări gardul, s-a supărat dumnealui jupîn vodă.
Așa, vezi bine, da ce socotea el ? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea și nu voiau să știe ele de vodia lui. Ce le păsa lor? El s-a supărat, el s-o dessupăra.



P-acolo pîn sat trăia și un lotru de numele căruia se dusese vestea pînă la vodă. Pe acesta trimise vodă de-l chemă. Dacă veni, îi porunci vodă să facă ce o ști și cum o socoti el să-i găsească pe cineva care să se iubească cu el.
După ce se gîndi nițel, lotrul zise lui vodă:



— Voi face, măria-ta, după pofta inimii tale, numai și măria-ta să asculți de cuvîntul meu.



— Dacă s-o putea, voi asculta, spune!



— Pe la noi, măria-ta, muierile sunt sperioase și neprihănite. Cu una, cu două, nu se poate să puie cineva nici mînă, ba nici măcar ochii pe dînsele. Dară mai bine la noapte, cînd te vei culca, să fie lumînarea stinsă și ce vei apuca p-întuneric să taci și să faci, să nu zici nici bleau ! Vodă se mai miră o toană de atîta statornicie pe muierile acelea, de să nu se poată atinge nimeni de ele. Și după ce dete o pungă de bani lotrului, se făgădui că va face tocmai pe tocmai după cum l-a învățat lotrul.



Acesta, luînd banii, se gîndi el: „Lasă, că ți-o joc eu!” I-a jucat-o el dară și-a făcut de cap.



Lotrul știa pe o netoată, care trăia atunci în Podeni. Ea era urîtă ca o stafie, dar foc de urîtă, și apoi neroadă și gîngavă de zicea la mămăligă: mîngă, la lapte: neaptă și toate vorbele le pocea și le schimonosea de nu se mai înțelegeau. Ea ședea pe o cioacă de deal, într-o dărîmătură de colibă de credeai că acolo locuiește muma ciumelor, ori muma pădurii.



La dînsa s-a gîndit lotrul cînd s-a făgăduit lui vodă să-i facă pe voie și la ea s-a și dus și i-a zis:



— Fa, năpruio ! a venit vremea să te procopsești și tu. Uite, ți-am adus haine cum nici pîrcălăbița din sat nu are, și salbă și cercei și mărgele. Spală-te bine, îmbracă-te, gătește-te și diseară să mergi la vodă, să intri în chilia lui, fără să cîrcnești o vorbă măcar. De dimineață să te scoli cu noaptea în cap și să ieși ca să nu te simță nici apele.

Dară bagă de seamă bine, să nu se deștepte vodă, că nu e bine de tine. Vezi să ieși binișor din chilie, să nu simță vodă, că se supără foc pe tine și să nu te vază cineva. Bagă de seamă bine și ține minte: să nu scoți vro vorbă din tine înaintea lui vodă, să-l lași în pacesă doarmă cînd vei ieși, că de unde nu, unde îți stau picioarele îți va sta și capul.



Și să nu socotiți că netoata s-a dat înapoi de la aceasta.



Te-aș ! Ba dimpotrivă; căci cine dracul se mai uită la o slută și la o nelăută ca dînsa. Dară încămite cînd știa că o să meargă la vodă.



Netoată, netoată, dară la dichisit și la gătit vedeți d-voastră îi da și ei brînci inima. Toată ziulica se spălă, se pieptănă, se spilcui, se îmbrăcă și se găti cum știu și ea mai bine.



Seara, după amurg, pîș! pîș! În vîrful degetelor, se duse la casa unde ședea vodă și intră în chilia lui pe unde îi spusese lotrul că poate să intre nevăzută de nimeni.



Cînd s-a văzut năpruia în chilia lui vodă, îi părea că saltă de bucurie, că nu mai atinge pămîntul.



De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dară a doua zi de dimineață, cînd vru să iasă, nu știu cum făcu, mă rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frică, că se lovi nu știu de ce și din zgomotul ce se făcu, se deșteptă vodă, se scoală din pat, aprinde luminarea și cînd colo, ce să-i vază ochii? O sută de holeri de ar fi fost înaintea lui, nu s-ar fi scîrbit atît cît se scîrbi de această lepădătură a satului.
Se cătrăni vodă de mînie, se supără, răcni ca un leu, dar degeaba acum. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ca să-și scoață din capete însă, porunci slujitorului de luă pe biata gîngavă și-i dete de cheltuială cîteva bețe bune, ca să-și aducă aminte cît o trăi ea că a mas o noapte în chilia lui vodă; iar pe lotru carele-și bătuse joc de dînsul porunci de îl legă de coada unui cal neînvățat și-i dete drumul. Calul se duse prin păduri, prin munți, prin bolovani de piatră și dus a fost pînă în ziua de astăzi cu lotru cu tot.



Și mai domolindu-se vodă din supărarea sa, trimise de chemă pe moș popa și pe bătrînii satului. Ei dacă veniră le spuse visul ce a visat în noaptea aceea și-i întrebă ca ce să însemneze oare?



— Se făcea, zise vodă, că mă primblam pe o pajiște verde, că aveam în deget un inel cu o piatră scumpă de briliant și se făcu că preumblîndu-mă așa, mi-a căzut piatra de la inel într-o balegă de vacă.



Toți cei de față tăcură mîlcă, căci nici unul nu știu să tîlcuiască visul lui vodă. Și apoi știau ei că nu e de glumit cu vodă.



Dacă văzu vodă că nu poate scoate nici o vorbă de la țărani, plecă și el într-ale sale.



Dar povestea zicătoarei românești: pe nebun nici să-l ocărăști, nici să te ocărască, că te spune la lume.



Tocmai astfel fu și cu netoata din satul Podeni.



Măcar că scăpase netunsă din mîna lui vodă, măcar că vergile loviturilor cu nuiele se cunoșteau încă pe trupul ei, de a doua zi ea dete tîrgului că a dormit o noapte în chilia lui vodă; la toți spunea cum și ce fel s-a drăgostit cu vodă toată noaptea.



Rîdea lumea de năzbotiile ei, dară se înfiora cînd își aducea aminte de pățania lotrului și se minuna de povestea visului lui vodă.



N-apucă să se uite toate aceste năzdrăvănii și lumea Începu din nou să vorbească că neroada satului este greoaie. Și așa era. Tutuită și gîngavă, în loc să-și ascunză rușinea, ea se fălea în vileag că o să facă un copil.
Mai rîseră ce mai rîseră oamenii, o huiduiră încă cîtăva vreme și apoi iarăși începu să se uite, ca toate lucrurile din lume. Pînă sunt proaspete au căutare, iară dacă se învechesc se pun la uitare. Cînd, după nouă luni, iarăși începu lumea să vorbească cum că năpruia din deal a născut un pici de băiat, zdravăn și sănătos.



Cîțiva bogătași din sat, cari n-aveau copii, se cruciră de asta și ziceau: „Cum dracu de dă Dumnezeu odrasle la niște nebuni și cum de nu ascultă rugăciunile atîtor oameni cu dare de mînă, cari sunt ahtiați după copii!“
Pasămite, ar fi vrut, vedeți d-voastră, să ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sărac, născut din flori; dară toți se temură și fugiră ca de altă aia, să nu-și bage în cîrd cu nebuna satului.



Copilul crescu cu turtă de bogdaproste, cum se zice.



Mă-sa îngriji de el, doară cu dorul de mumă, cît despre trebuincioasele de toate zilele fură lăsate în știrea Domnului, căci ea n-avea nici cît îi trebuia ei. Boiul lui cel vîrtos însă înfruntă toate asprimile vremurilor și se făcu măricel, cînd mîncat, cînd nemîncat, cînd îmbrăcat cu te miră ce zdreanță de pomană și cînd în pielea goală ca moș Adam.



Dacă se făcu mai măricel, știi colea, codănel, să poată a mi-ți face treabă, mă-sa îl băgă la stăpîn, cioban la oi.
Și fiind cel mai mic dintre ciobani, în loc să fie supus și ascultător, el era cel mai țanțoș din toți și nu vrea să știe de nimeni. Făcea fel de fel de nebunii, încît toți se luaseră de gînduri cu dînsul. Toate ca toate, ciobanii ca toți ciobanii, dară un obicei îl deosebea de ceilalți. El nu ședea niciodată jos pe pămînt. Trebuia să puie sub dînsul ceva: ori cîte vro țoală, sau să găsească vro buturugă, vro găleată, cofă, sau orice ar fi fost, numai să fie ceva. Firea lui îl îndemna să nu șează pe pămîntul gol. Deh ! Ce să zici ? sămînță de domn îmi era dumnealui.



Într-o zi baciul de la stînă voia să mulgă o capră și ea nu sta. Îndreptează vorba către piciul și-i zice:



— Pune mîna, mă, d-o ține. Și prinzînd-o de lațe, el o ținu în loc. Stînd el plecat așa ca s-o ție, nu-i venea bine. Vru să șează jos, dară nu ochi nimic p-aci pîmprejur așa potrivit pe ce să șează. Atunci, odată întinde mîna în capul unui fîrtat d-ai lui de la stînă, îi ia căciula din cap, o puse jos și șezu pe dînsa. Nici că mai trebuie să vă spui că acela s-a mîniat grozav, pentru așa ocară, să-i ia el căciula să i-o puie sub dînsul ! și se repede asupră-i ca să-i arate lui cine este el.



Ciobanul cel mic, cum văzu ce gînd are fîrtatul, dete drumul caprei și mai iute decît ar putea cineva să crează pune mîna pe o bîtă și culcă la pămînt pe ciobanul a cărui căciulă o luase ca să șează pe ea.



Ceilalți tovarăși se scoală ca să vie într-ajutorul celui ucis, iară ciobănașul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse și dus a fost de nu mai dete cu mîna de dînsul nu știu cîtă vreme.



Bag seamă știa și el că: fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.
Trecuse multă vreme. Nebuna satului cea urîtă ca o ciumă și gîngavă dase ortul popii de mult. Pomenirea ei și a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. Cînd, într-una din zile, se pomeniră sătenii cu un boier mare că vine să adune o seamă de voinicei cu carii să gonească pe grecii din Fanar, ce se încuibaseră în țară. Acești greci pîrjolea lumea aievea, de lăsaseră la degetul cel mic pe tîlharii de codru. Boierul care veni în sat era înțeles și cu alți boieri, carii și aceia își adunau oamenii lor de prin alte părți pentru aceeași treabă.



Cum se numea acest boier ? Vezi, asta e asta. Ce, nu știți ? Să vă spui eu, precum o spune sătenii din Podeni la toți cîți vor s-o știe. El se numea: marele paharnic Lupu Mehedințeanu.



Cine era ?



Iacă fiul netoatei, ce ședea odinioară într-o cioacă de deal, într-o colibă ce sta să cază pe dînsa.



Cum a ajuns el așa ?



Pasămite cînd cu fuga lui de la tîrla unde ucisese pe ciobanul cel cu căciula, nimerise la curtea domnească și acolo ajunse boier mare după slujbele lui pentru țară.
Acolo văzuse și cunoscuse jafurile veneticilor asupra țării și uneltirile lor cele prăpăditoare pentru bietul țăran.
Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului și căuta acum să-și izbîndească asupra protivnicului.
Iară bine că s-a găsit p-atunci un lup care a păscut cu dor de inimă oile românești cele asuprite !



Dară azi ? Găsi-se-va oare cineva care să mîntuiască turma cea cuvîntătoare din gura atîtor lupi, lifte adunate aici de prin toate colțurile lumii ?

http://4.bp.blogspot.com/-HV18dHOBpHs/UsqbalgUEQI/AAAAAAAAEig/vttXSvnbLNA/s1600/Peter_Paul_Rubens_-_Portrait_of_Nicolas_de_Respaigne_-_+.jpg