joi, 29 ianuarie 2015

DOUĂ LACRIMI de Barbu Ștefănescu Delavrancea


Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto02.jpg


Barbu Ștefănescu Delavrancea 1858 - 1918









Toată noaptea auzii Oltul. Ce mânie de apă !

Și toată noaptea am visat... o jale dăpărtată... un popor revoltat...

Cine mă ținea legat ?

Nu puteam să mă mișc.

Să nu fii liber când alții se bat... Grele sunt lanțurile...

Oh ! libertate, nimic nu e mai scump ca tine !

A doua zi sării în picioare. Lanțurile căzură răsunând sinistru. Eram liber ! Ce fericit e omul liber...

A, nu, mă dășteptasem...

Oltul vuia, vecinic în mânie.

Trebuia să-l văz, prea semăna cu un popor revoltat.

Ce măreață jale în imensitatea tăcută !

Plecai.




Șoseaua se încovoaie, între Olt și dealurile cari se ridică unele peste altele, până se perd în înălțimi fumurii și albastre. Aerul e limpede, tremurător și viu; roua se întinde, ca un rizil presărat de diamante, pe dasupra pajeștilor. Cicorile, ca niște ochi mari și albaștri, veghează în valurile de fâneață nemărginită.


Oltul se înfurie izbindu-se de stânci; spumegă de mânie; se aruncă peste stânci și cade în ochiuri iuți și adânci. Parcă-l sfredelește cineva. Câte glasuri nu se ridică din apă ! Un plâns subțire, înghițit de un gemăt; o șoaptă acoperită de un acord de orgă; un țipăt desperat și un marș funebru; și din învălmășala tuturor, un cuvânt fioros: "Vino !"


Cine a auzit această chemare a apelor și nu s-a cutremurat ?


Și mergând, dus pe gânduri, mi se păru că auz un glas argintiu... câtă melancolie în acest cântec ! Oltul prea e mare ca să fie așa de blând-melancolic.


Ascultai bine.


Pe un platou înalt, o biserică. O mulțime de cruci împrejurul ei.

Nu se vedea nimeni, dar d-acolo venea cântecul.

Mă apropiai.

Mă oprii ca să ascult.

Ce glas divin ! e doină ? e bocet ? Se aud câteva cuvinte... aceleași și aceleași, repetate fără sfârșit...

Mă suii pe platou.

O fată tânără, aplecată pe un mormânt, smulgea bălării, și cânta, și bocea.

Când mă văzu, tresări.

Se uită lung la mine.

Se rumeni, apoi plecă ochii în jos și-și scutură mâinile.

— Ce faci aici, surată ? o întrebai eu, și mi se bătu inima.

Genele i se lipiră de frunte. Ce ochi mari și albaștri, ca două flori de cicoare !

— Îngrijesc alde părinți... răspunse ea arătându-mi două cruci vechi de lemn.

— Aci odihnesc ?

— Aci; și le-am pus la cap doi vișini, și amândoi înfloresc, dar se scutură și roade nu fac.

"Amândoi înfloresc și roade nu fac", îngânai eu, și plecai ca să nu turbur odihna morților și a unui suflet plin de restriște.



A doua zi mă sculai și mai de dimineață.

Pe același drum.

Și iar auzii glasul, și mi se păru și mai trist... și se duse tremurând și mai departe.

Într-o clipă fusei pe platou.

Ea smulgea bălăriile de pe două morminte alăturea cu celelalte. Și crucile de lemn nu erau așa de vechi.

Se uită blajin și trist la mine.

— Ce faci aici, surată ?

— Îngrijesc alde surori...

— Aci odihnesc ?

— Aci; și le-am pus la cap doi meri, și amândoi înfloresc, dar vântul îi scutură și roade nu fac.

— ...dar vântul le scutură floarea și roade nu fac...



A treia zi — nu se luminase de ziuă — mă sculai. Repede la platou.

Ascultai. Nimic.

Oltul venise mare. Ca un popor revoltat.

Ce trist se grămădesc crucile împrejurul bisericii...

Unde era acel glas tremurător și melancolic ? Nu mai avea pe nimeni de îngrijit ? Dăstul, avea dăstul... pe cin' să mai îngrijească ?

Aș vrut s-o văz, s-o întreb cine e.

Mormintele sunt așa de triste fără cântecul ei subțirel...

Mi se păru, sau crucile se mișcaseră din loc ?... Păreau mai strâmbe. Două se plecaseră una spre alta, parc-ar fi voit să se sărute pe furiș, să nu le-auză nimeni...

Când ajunsei acolo, tresării.

Ea smulgea bălării de lângă o cruce nouă.

— Azi n-ai cântat, îi zisei eu, neștiind cum să încep vorba.

— Azi nu vroiam să vii... îmi răspunse ea.

— Frate ?...

— Nu...

— Soră ?...

— Nu.

— Dar cine ?

El... răspunse fata, și două lacrimi picurară pe mormântul proaspăt.

El... și mi-a zis: "De ți s-o urî cu străinii, să vii la capul meu"...

La capul lui, un măceș stufos cu ramurile încărcate cu răsuri ușurele.



Plecai...

Cine ar fi putut să turbure atîta melancolie și iubire ?...




Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu