vineri, 10 iulie 2015

ASCANIO ȘI ELEONORA de Nicolae Filimon





http://libersaspun.3netmedia.ro/wp-content/uploads/nicolae-filimon-ciocoii-vechi-si-noi1.jpg



Prolog
Castelul De Rosenberg

Castelul de Rosenberg este situat în una din cele mai frumoase câmpii ale Tirolului bavarez.

Fațada principală este dominată de doi munți carii, prin înălțimea cea colosală și diferita vegetație ce îi acopere, reprezintă mai toate climele globului pământesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul și naramzul, până la frigul și zăpezile ce reprezintă natura în dezolațiune.

În partea opusă are un parc adornat de cei mai frumoși arbori ai climelor calde și de florile cele mai alese și mai odorifere din tot universul. Pe marginea acestui parc curge giganticul fluviu Innul care, prin zgomotul undelor sale ce formează o mulțime de cataracte și cascade îngrozitoare și prin rozele sălbatice și sălciile plângătoare ce împodobesc marginile albiei sale, reprezintă, într-un chip misterios și încântător, tot ce are natura mai frumos și teribil în poezia sa.

Pe o stâncă de granit, udată de capricioasele unde ale maiestosului fluviu, este clădit un pavilion chinezesc cu două etaje, din a căruia înălțime cineva poate privi și admira feerica panoramă a acestui cadru delicios. În fine, pozițiunea aceasta este atât de belă și variată, că proza și versul nu pot să dea o idee esactă despre dânsa; chiar penelul superbului Paul Rembrandt s-ar umili înaintea atâtor frumuseți inefabile și n-ar cuteza să le reproducă.
Întrebați pe turiștii englezi, pe acei oameni stravaganți ce își pun viața în pericol ca să se suie pe creștetul celor mai nalți munți ai globului și să admire dupe înălțimea lor frumosul joc de ape al cascadelor, efectele de lumină ale lunei și umbrele multiforme ale frunzelor agitate de violentul Boreas, și ei vă vor spune că pozițiunea castelului de Rosenberg este una din cele mai frumoase ce poate oferi turistului frumoșii munți ai Tirolului.

Să lăsăm această descripțiune și să venim la subiectul nostru.

Într-o zi mă aflam în pavilionul de care vorbii și mă ocupam cu jurnalul meu de călătorie; dar, pe când mă sileam să pui în ordin diferitele note de călătorie, scrise pe niște mici bucăți de hârtie, simții că nu mă aflu singur în camera mea. Întorsei privirea și văzui pe primul vânător al baronului, stând lîngă ușă cu fața zîmbitoare ca a unui adevărat tirolian:

— Bună ziua, bravul meu Ferdinant, îi zisei zâmbindu-i cu bunătate.

— Foarte mulțumesc, domnul meu, răspunse vânătorul.

— Cum te-ai purtat la vânătoarea de astăzi ?

— De minune ! Am avut o fortună de bastard: doi cerbi, patru căprioare, cinci vulpi și zece iepuri !…

— Bravissimo, domnule Ferdinant, ai făcut o bravură demnă de a fi scrisă în analele vânătoriei cu litere de aur; fără a mai adăuga și maniera ta de a raporta, care seamănă ca două picături de apă cu: veni-vidi-vici din comentariile lui Iuliu Cezar.
— În adevăr, succesul meu de astăzi mi-a rădicat mult creditul între camarazii mei, căci noi ăștia, muntenii, ținem foarte mult la vânătoare.

— O știam aceasta din lectură, dar acum m-am încredințat și mai bine din trăsurile feței tale, care seamănă întocmai cu ale lui Guglielm Tell, triumfător în contra lui Gessler

— Mulțumesc de comparațiune, dar între un sărman vânător și eroul din Unterwalden este o mare diferință: acela și-a liberat patria de opresiunea casei de Habsburg, pe când eu îmi pierz timpul rădicînd viața unor animale inocente.
— Pe cât privește timpul de acum, ai dreptate; nu era însă tot astfel și pe la 1808. Atunci tirolienii erau bravi, căci trimitea pe fiecare zi câte două-trei sute de francezi să bea apă din undele Stixului.

— S-au dus acei timpi.

— Ei pot să se mai întoarcă. Dar să lăsăm acestea; ce noutăți ai de la baronul ?

— Bine că mi-ai adus aminte. Tiii !… Da nerod sunt !

— De ce, domnule Ferdinant ?

— Auzi acolo de ce, fiindcă venisem să-ți aduc o leteră de la baronul și, în loc să-mi împlinesc datoria, m-am apucat să vorbesc de secătura de vânătoare.

— Și eu ți-am ajutat; prin urmare suntem chit, nu este așa ?

În timpul acesta Ferdinant scoase letera din portofoliu și mi-o dete cu respect; iar dupe aceea se retrase, promițându-mi o friptură bună de căprioară.

Citii letera cu multă plăcere, căci recunoscui într-însa inima cea escelentă a bunului baron de Rosenberg.

Iată ce-mi scria el:
„Iubitul meu amic,

Plecarea ta cea repentină mi-a cauzat o mare închietudine. Toată ziua aceea te-am căutat ca un smintit prin parc, prin munți și pe la stabilimentul de băi, căci cată să-ți spun adevărul, te iubesc foarte mult.
Cînd mă gândesc la întrevorbirile noastre cele atât de dulci și la acele suave consolațiuni ce-mi da raționamentele tale asupra nestabilității fortunei și a vicisitudinilor soartei, mi să umple inima de întristare. Acum cunosc cât de mare dreptate aveai când îmi ziceai că omul, fie oricât de avut și pus la cel mai nalt grad de mărire, nu poate să fie fericit de nu va avea un amic sincer și pacea conștiinței. Le aveam pe amândouă, dar prin plecarea ta am pierdut pe cel mai bun și foarte anevoie de găsit. Aceea ce-mi mai rămâne de făcut este a te ruga să nu mă uiți, căci a fi mort în memoria ta ar fi pentru mine o mare nenorocire.
Baroneasa nu se poate consola de plecarea ta; ea crede că ți-a adus vreo displăcere și de aceea ne-ai părăsit atât de brusc. Amelia mă întreabă neîncetat de tine. Ce eram să fac? I-am spus că ai plecat; dar căta să fii de față ca să privești întristarea ce i-a pricinuit nuvela aceasta! Cu toate astea, eu nu am avut curagiul să o condamn, ba încă am avut slăbiciunea de a o consola. Sărmana jună! ea avea dreptate; ariile italiene ce le cântai cu atâta pasiune, concertele ce ai sunat cu dânsa și conversațiunele in limba italiană i-a aprins capul.
Mă întorc iarăși la tine.
Am dat ordine lui Ferdinant să-ți împlinească orice plăcere. Biblioteca mea, armele de vânătoare, în fine castelul cu tot ce ține de dinsul, sunt la dispozițiunea ta; dispune de dânsele cum vei voi; să nu uiți a vizita capela din pădurea parcului; iar dupe ce vei vedea toate acestea, să-mi comunici și mie impresiunele ce-ți vor cauza.
Afecționatul tău amic,
S… de Rosenberg “
Puțin mai jos era scris de frumoasa Amelia în limba italiană, versul acesta:
„Ricorditi di me che son la Pia.“


La lectura acestor versuri, ce coprindeau într-însele ceva mai mult decât un adio ce-și ia o școlară de la profesorul său, sau o femeie galantă de la o persoană care i-a făcut vreun serviciu, inima începu a bate în convulsiuni, capul mi se aprinse, sudori reci începu a curge de pe fruntea mea; părea că o văd șezând lângă mine la clavir și sunând împreună frumoasa serenadă de la opera Don Juan. Fatala realitate se arătă înaintea mea. Acum înțelesei de ce vocea ei tremura când cântam împreună, de ce când îi adresam câte un compliment se roșea și lăsa ochii în jos; înțelesei suspinele ce ieșea din pieptul ei când îi naram istorioare de amor și acele convulsii și palpitațiuni ce o coprindea când, rezemată de brațul meu, străbătea frumosul parc de la Kissingen. Sărmana femeie! Ea mă… O! dar aceasta nu se poate, ziceam în mine. Nu!… mă amăgesc! Eu nu merit a fi iubit.

Asta este efectul egoismului. Juna baroană a voit să-mi mulțumească pentru serviciele ce i-am făcut, iată totul ! Dar nu ! Nu se poate ! De ar fi fost numai recunoștința, ea mi-ar fi adresat un compliment galant dar rece și nu s-ar fi servit de unul din cele mai înfocate versuri ale ilustrului ghibelin. Ei bine, fie așa !… Dar ce aș fi putut să-i ofer pentru amorul ei ? Ce aș fi putut să dau însumi pentru amorul văduvei unui erou, care a murit pe câmpul de onoare ? Nimic, negreșit, decât o inimă zdrobită de suferințe, o față pălită de vântul pasiunilor, și un nume de aventurier. O nu ! Acesta este un vis pe care trebuie să-l uit.

Emoțiunea ce-mi cauzase liniile scrise de bela Amelia mă făcu să caz în delir. Un frig omorâtor îmi coprinse tot corpul și făcu să-mi tremure toate fibrele.

Sărutai scrisoarea și o depusei între cele mai intime suvenire ale mele, apoi mă lăsai pe pat și adormii.
Somnul, acel dulce balsam care alină suferințele celor nenorociți, mă luă în brațele sale numai ca să varieze torturile mele; căci abia ce închisei ochii, devenii victima celor mai teribile vise. Aci părea că văd o mulțime de călăi ce voiau să mă asasine; aci iarăși mă vedeam înconjurat de nenumărate fantasme și monștri teribili ce-și arătau dinții la mine și cercau să mă sfâșie cu unghiile lor cele ascuțite.

În darn cercam să întinz brațele ca să mă apăr de acele larve infernale; în darn mă sileam să implor clemența lor: brațele mele erau paralizate, vocea-mi lipsea cu totul. În fine, mă deșteptai din acel oribil somn și mă crezui fericit că suferințele mele nu fuseseră decât o viziune.

Părăsii camera și mă suii pe terasa pavilionului, ca să-mi redobândesc forțele prin respirarea aerului fresc.
Era noapte, și o noapte din cele mai frumoase ce poate să dea clima cea severă din munții Tirolului. Cerul era limpede ca cristalul, luna plana maiestoasă dasupra celor două colosale vârfuri ale Alpilor, pântre care curge capricioasele unde ale cascadei Innului; iar razele ei, căzând orizontal peste elementul furios, îi da aspectul unui bazen plin de aur topit, din care săreau miriade de scântei mai luminoase decât diamantul și se pierdeau în întunecoasele privaluri ale abisului.

Pe eminența muntelui ce cade în partea dreaptă a fluviului, și la o înălțime de opt sute picioare de la suprafața cascadei, este clădită fortereța Kufstein, în care se închid de la un timp încoa toți criminalii politici din Imperiul Austriac.

http://www.tiroltours.at/images/festung-kufstein.jpg


Fortăreața  Kufstein în zilele noastre


Privii cu teroare acel stabiliment de tortură, ce distruge atâtea inimi generoase și geniuri brilante ce ar fi putut să ilustreze secolul prin operile lor; el sta pe creștetul muntelui întocmai ca a fantasmă sanguinarie și părea că amerință să distrugă omenirea întreagă cu brațele sale cele uscate și reci. Câte mume nu vor fi plângând pe fiii lor îngropați de vii în suteranele acelui oribil turn!… Câte amante și soții nu vor fi suspinând dezolate de lipsa obiectelor amoarei lor!… Dar acei nefericiți, pe care aspra tiranie i-a despărțit de ființele ce iubeau, ce vor fi făcând ei în acele grozave morminte, lipsiți de libertate, departe de patria și ființele amate de dânșii, torturați fizicește prin foame iar moralicește prin sentințele de moarte ce atârnă asupra capetelor lor? O! țară a tiraniei, a spoliațiunei și a mizeriei! pământ de trei ori blestemat, în care omul nu întâlnește decât monumente de supliciu și de mizerie! Prostitută apocaliptică! Strigoi infernal! Până când vei suge tu sângele atâtor populi martiri? Până când vei semăna discordia între națiuni, ca să le poți sfîșia mai lesne? Crezi oare că Dumnezeul dreptății nu vede inichitățile tale? Te amăgești, sentința ta este pronunțată! O mână invizibilă a scris-o cu litere de foc pe fruntea ta cea plină de pete de sânge! Vei fi zdrobită ca vasele olarului! Vei pieri cu sunet, ca cetatea biblică, și te vei coborî în abisul infernului!…

Acestea sunt ideile ce inspiră călătorului vederea citadelei Kufstein.
Pozițiunea mea era foarte tristă și cu toată silința ce făceam nu putui să ies dintr-însa. Îmi adusei aminte de letera baronului și de recomandația ce-mi făcea el ca să vizitez capela din pădure. A! zisei, iată unicul mijloc de a risipi această teribilă melancolie.

Mă pogorâi de pe terasă și îmi îndreptai pașii spre pădure. Orologiul castelului suna miezul nopții. Era tocmai ora când ființele vizibile intră în repaos, ca să dea loc celor invizibile a-și face plimbările lor nopturne; această idee populară, ce face pe oamenii slabi să tremure de frică, în loc să mă îngrozească, îmi inspiră mai mult curaj.

Înaintai cu pași statornici spre pădure, umblai câtva timp traversând mai multe căi, până ce ajunsei în mijlocul pădurei, unde zării mica capelă de formă gotică.

Mă oprii puțin ca să observ localitatea, și cu toate că nu cunoscusem până atunci temerea de fantasme, cată să mărturisesc că singurătatea, întunericul și gemetile cele lugubre ale păsărilor nopturne făcu să mi se rădice perii pe cap; cu toate acestea înaintai cu curajiu până aproape de capelă. Dar pe când urmam astfel, ochii mei rămaseră ațintați asupra unui obiect de formă umană. Privii mai cu atențiune și văzui că era în adevăr un corp uman, învestmântat într-o togă neagră și lungă până la pământ; el sta nemișcat întocmai ca statua lui Hamlet. „Desigur, este o fantasmă“, zisei în mine.

A merge înainte era tot atît cu a mă da de bună voie în ghearele fantasmei; a retrograda și a fugi prin pădure, puteam să pierz calea și să dau peste alt pericol și mai mare.

Reflectai puțin asupra situațiunei, apoi îmi luai deciziunea de a brava pericolul, înaintai câțiva pași, iar când văzui că între mine și fantasmă rămăsese numai o distanță de vreo cincispreze pași, strigai:

— Cine este acolo?

Fantasma nu răspunse nimic.

— Oricine vei fi, răspunde că fac foc!

La aceasta din urmă amerințare, fantasma scoase o lampă de subt toga sa cea lungă pe care râdicînd-o în dreptul feții sale îmi zise:
— Privește, domnule, și te încredințează că nu sunt nici tâlhar, nici spirit infernal, ci un biet bătrân neputincios.

Privii cu atențiune figura lui și încredițîndu-mă că nu era din ființele de care mă temeam, mă apropiai de dânsul și îl salutai.

El plecă capul cu modestia aceea ce o posedă numai adevărații eremiți; apoi îmi zise:

— Mă luaseși drept o fantasmă, nu este așa?

— Cam așa, venerabile eremit.

— Ai avut dreptate. Pozițiunea locului, gemetul bufnițelor și întunericul cel gros, care dă obiectelor forme bizare și de multe ori chiar spăimântătoare, puteau să umple de frică pe cel mai brav cavaler; dar ia spune-mi, te rog, ce te-a îndemnat să vizitezi aceste locuri tocmai pe la miezul nopții?

— Lipsa de somn și curiozitatea ce aveam de a vedea capela, bunul meu părinte.

— Numai atât?

— Nimic mai mult.

— Să intrăm dar, în capelă.

— Să intrăm, venerabile eremit.

— Permiteți-mi să intru eu mai întâi, ca să vă luminez, adaose el cu o voce lină și plină de dulceață.

— Fie după voia voastră, omule al lui Dumnezeu!

El intră în capelă și în mai puțin de două minute aprinse mai multe lumânări de ceară, ce umplură tristele ziduri ale capelei de o lumină foarte brilantă.

Intrai înăuntru și privii cu venerație acea modestă casă a Celui preaînalt. Din punctul de vedere al arhitecturei nu avea nimic atrăgător, căci era de stil gotic, și acest stil capricios nu poate să impună fantaziei decât atunci când edificiul are proporțiuni colosale. Obiectele însă ce o adornau erau atât de bele, că mă făcură fără voia mea să recunosc în baronul de Rosenberg, fondatorul ei, un om care știa să aprețuiască belele arte.
În partea stângă a capelei, lângă altarul cel mare, văzui o piatră sepolcrală, așezată puțin mai sus decât celelalte, acoperită pe dasupra cu un baldachin roșu și luminată de o mică lampă.

Această piatră sepolcrală atrase foarte mult atențiunea mea; simțeam din instinct că ea ascundea un mister fatal, pe care voiam a-l cunoaște.

Dar baldachinul ce o acoperea nu mă lăsa să citesc inscripțiunea ce desigur mi-ar fi satisfăcut curiozitatea.
Nerăbdarea însă creștea și mă împingea la indiscrețiune.

Bătrînul, simțind impaciența ce mă turmenta, ridică acoperișul după piatră și o putui privi.

Ea era sculptată de o mână măeastră; la partea de jos erau doi angeli ținând o coroană de roze, pe care se vedeau doi fluturi, simbolul a două suflete ce și-au luat zborul către eternitate; în centru erau reproduse efigiile unui june și a unei copile ce semănau că își ia adio unul de la altul cu lacrămile în ochi; iar mai în jos se vedea sculptată inscripțiunea aceasta:

Entrate a piangere, o! voi pietosi viandanti, l'infelice Ascanio e l'infortunata Eleonora, vittime d'un affettuoso amore.

La lectura acestui epitaf simții fară voie inima săltând în pieptu-mi; privii pentru a doua oară piatra și observai urmele a două picături de lacrime; țintai ochii asupra bătrânului eremit și văzui pe fața lui semnele suferințelor morale ce-l turmentau. Al cui să fie oare acest sarcofagiu? ziceam în mine, silindu-mă a pătrunde acest mister; fi-va al vreunui membru din familia baronului? Dar asta e cu neputință, căci baronul își avea catacombele familiii sale în deliciosul cimiteriu de la München; afară de asta, inscripțiunea după piatră era italiană, numele celor ce repausau sub dânsa erau italiene, chiar trăsurile efigiilor sculptate nu reprezentau decât figuri meridionale.

Aceste supozițiuni, mărite foarte mult prin fraza din scrisoarea baronului care îmi recomanda să vizitez capela, mă încredința de ajuns că mormântul ce sta înaintea mea ascundea în sine un secret tragic!

Impaciența mea de a afla acest mister ajunsese la estremitate. Cu toate astea eram departe de a-l poseda.
Ultimul meziu ce-mi mai rămăsese era să întreb pe eremit. Căta însă să-l pregătesc la aceasta și să-l fac să spuie acest secret fără să înțeleagă că am plăcere să-l aflu.

Mă mai preumblai puțin prin capelă, mai observai unele din obiectele ei, iar când mă văzui aproape de dânsul, îi zisei:

— Venerabile eremit, îmi permiteți să vă fac oarecare întrebări asupra acestei capele?

— Sunt la ordinele domniii-voastre, răspunse el.

— Nicidecum, bunul meu eremit, eu nu pot să ordon.

— Un oaspe al baronului, patronul nostru, poate să facă ce va voi cu noi.

— Dar cine v-a spus că sunt oaspe al baronului?

— Am aflat-o de la Ferdinant.

— Fie dar cum vei voi; spune-mi, te rog, din ce timp datează această mică capelă?

Eremitul plecă ochii în jos, parcă ar fi înțeles scopul întrebărilor mele; apoi, după un moment de gândire, îmi zise:

— Capela aceasta este zidită la anul 1810.

— În timpul revoluțiunei Tirolului, capitanată de celebrul ospelier Maximilian Hofer?

— Cam pe atunci, domnul meu.

— Și de cine este fondată?

— Fondatorul ei este tatăl baronului.

— Dar aceste bele ornamente și utensile datează tot de atunci?

— Cea mai mare parte sunt cumpărate de posesorul actual.

— Și la ce servă ele dacă nu se întrebuințează la nimic?

— Nu te înțeleg!

— Voi să zic, dacă nu se face serviciul divin în capelă…

— Sunteți în eroare, domnule. De când esistă această capelă, serviciul divin n-a încetat dintr-însa.

— Și de ce atâta rigoare?

— Pentru că într-însa repauzează rămășițele mortale a mai multor eroi ce au murit pentru patria lor.

— Voiți poate să vorbiți de Maximilian Hofer și companionii lui? adăugai cu un aer de nepăsare, ca să-i inspir mai multă încredere.

— Da, domnule, aceștia și alți mai mulți.

— Dar bine, bunule eremit, baronul e bavarez și răposații de care vorbirăm se luptau în contra intereselor Bavariei.

— Baronul e un adevărat german și aceasta îl face să stime pe toți aceia ce și-au vărsat sângele pentru unirea și liberarea Germaniei de apăsători.

— Face foarte bine. Dar ia spune-mi, cine sunt îngropați sub piatra aceea de marmoră? și deodată cu interogarea îi arătai mormântul lui Ascanio.

Nu apucai să săvârșesc articularea acestor fraze și fața bătrânului se acoperi de o paloare mortală, membrii corpului său tremurau ca frunza copacilor agitată de vânt; forțându-se, îmi zise:

— Cunoști limba italiană?

— O cunosc, îi răspunsei mișcat de suferința nenorocitului bătrân.

— Citește dar și te încredințează.

Mă prefăcui că citesc inscripția, apoi îi răspunsei:

— Ei bine, pe această piatră văz numele Ascanio și Eleonora, dar nu știu cine sunt și tocmai aceasta aș voi s-o știu.

Bătrânul rădică din umeri și după o tăcere de câteva momente, în care părea că se luptă cu niște teribili aduceri- aminte, răspunse îngânat:

— Tot ce știu despre dânșii este că sunt doi amanți nenorociți, care a suferit foarte mult și care… Deodată cu această frază, bătrânul căzu pe pietrile cele reci ale capelei și din ochii săi ce păreau zvântați începu a curge un torent de lacrime.

După mai multe îngrijiri ce-i făcui, reeșii a-l scoate din acea teribilă pozițiune.

După ce bătrânul își dobândi forțele, mă privi cu aer de disperare și îmi zise lăcrămând:

— Călătorule, oricine ești și oricare ar fi interesul ce te-a îndemnat să vii în acest loc, aibi pietate de un bătrân neputincios! În numele lui Crist! Nu cere de la mine narația unei întâmplări fatale, care ar putea să mă coste viața.

— Reanimează-te, bunule bătrân, îi zisei cu aer de compătimire, eu n-am venit aci ca să violez secretele tale, nici să turbur liniștea ta; și dacă ți-am adresat aceste întrebări, ele n-a provenit din vreo intențiune rea, ci numai din curiozitate. Să ieșim de aci, bătrânule, căci temperatura acestei capele este rece și poate să-ți facă rău.

— Să ieșim, fiule, adause bătrânul cu o voce tremurătoare.

Ieșii din funesta capelă singur, ca să las bătrânului timp să stingă lampele; iar dupe câteva momente ieși și dânsul și luarăm calea ce duce la castel, pe care o străbăturăm coprinși de întristare și fără a pronunța o vorbă măcar; dar când văzu bătrînul că rămăsese numai câțiva pași până la castel, se opri în loc și cu o voce plină de melancolie îmi zise:

— Iată, ne-am apropiat de castel; permiteți impotentului bătrân să se retragă în solitudinea sa.

— Sunteți liber, venerabile eremit, să faceți după voia și plăcerea voastră; vă rog numai, să iertați indiscrețiunea mea și să vă aduceți aminte de mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu.

Batrânul plecă capul în jos cu modestie și-și îndreptă pașii către pădure; iar eu mă suii în camera mea, mă lăsai pe pat fără a putea să adorm, deși orologiul suna a treia oră după miezul nopții.

Curiozitatea de a mă face stăpân pe secretul inscripțiunii sepolcrale devenise pentru mine o tortură de care, cu cât cercam să mă liberez, cu atât devenea mai teribilă.

Dupe mai multe ore de suferință, un somn binefăcător mă acoperi cu aripile sale și făcu să piară din mintea mea toate larvele acelui secret.

Mă deșteptai pe la opt ore matinale și deschisei fereastra ca să între aerul curat în cameră. Privii cu aviditate magica panoramă campestră, ce se destindea înaintea ochilor mei.

Soarele, triumfând în contra întunecosului văl al nopții, sta acum înfipt pe bolta azurie a firmamentului și arunca binefăcătoarea sa lumină asupra munților plini de neuă și a câmpiilor înverzite; iar razele lui, străbătând prin grosimea norilor de aburi, forma o mulțime de grupe diafane desemnate cu cele mai poetice culori. Cinteza și pietrușelul, prin vocea lor ascuțită, făceau să răsune selbele cele stufoase, ciocârliile se înălțau în aer orizontal, întocmai ca niște mici bombe, apoi se opreau în loc și, bătând din aripe, umpleau aerul de melodioasele lor cânturi; prepelițile, acele inocente și foarte timide paseri, ce se nasc și mor în câmpiile înverzite și dumbravele înflorite, prin versul lor monoton dar ritmic serveau de regulator cadențelor acestui concert al naturei.

În momentele acestea, când toată ființa mea era absorbită în contemplarea acelui delicios cadru, auzii o detunare de pușcă foarte aproape de pavilion; după aceea văzui o găină sălbatică zburând încet către castel; o a doua esplozie se mai auzi și nefericita pasăre căzu învârtindu-se pe tapetul cel verde al curții castelului.

Nu trecu mult și văzui pe Ferdinant vânătorul, căutându-și victima cu nerăbdare:

— Ei, ei, domnule călău de găinuși, ce însemnează agitația aceasta? îi zisei glumind.

— N-ai văzut-o, domnule? răspunse el, preocupat foarte mult de vânatul său.
— Despre ce mă întrebi? esplică-te.

— Despre găinușa mea, care mă costă două umpluturi de armă.

— Ea a trecut p-aci în toată forța zborului și m-a rugat să-ți spun că-ți rămâne datoare acele două esploziuni de armă.

Ferdinant înțelese gluma mea și puse ochii în jos, poate ca să caute un răspuns echivalent; nu trecu însă mult și el esclamă:

— Iat-o, nelegiuita; apoi rădicând găinușa în sus cu un aer triumfător, esclamă: așa, coconiță, vreai să mă faci să pierz praful și plumbul degeaba, dar n-ai nimerit-o!

— Iart-o, de! iart-o, Ferdinant, nu fi atât de aspru!

— Nu, niciodată! o s-o dau pe mâna Bertei ca să-i facă toaleta ș-apoi o s-o trimit să vă dea o vizită din parte-mi.

— Și eu din parte-mi îți promit că o voi priimi cu toate onoarile cuvenite.

El chemă pe consoarta sa și îi dete găinușa, apoi suind cu repeziciune scara castelului, se prezentă înaintea mea cu un aer plin de orgoliu militar și punând două degite la caschetă mă salută.

Îl privii cu atențiune și rămăsei încântat de franchețea și lealitatea ce străluceau în trăsurile feței sale: Iată omul meu, zisei, de la dânsul pot să aflu ceva despre secretul inscripțiunei din capelă; să-l esploatăm dar, și ca să-mi ajung scopul mai lesne, începui a-i flata amorul lui propriu.

— Știi, bravule Ferdinant, că ești unul din cei mai perfecți vânători din câți am văzut până acum, îi zisei zâmbind. Găinușa aceea împușcată din zbor cu atâta măestrie a întrecut bravura lui Guglielm Tell.
— Bunătatea dumneavoastră mărește lucrurile.

— Nicidecum, bravul meu, complimentul meu este espresia admirațiii ce simț pentru un june atât de perfect în arta vânătoriei și așa de zvelt și întrepid precum ești dumneata; uite, pui prinsoare că n-ai dormit toată noaptea, numai ca să străbați pădurea parcului și să arunci teroarea în nenorocitele animale.

— Cât despre asta este tocmai precum ai zis. M-am sculat de la două ore dupe miezul nopții și m-am dus ca să surprinz un stol de fazani, dar n-am reeșit din cauză că eremitul nostru, în contra obiceiului său, au umblat toata noaptea prin pădure și mi-a speriat vânatul.

— Ce, aveți vreun eremit în parc?

— Cum să n-avem noi eremit, când avem eremitagiu?

— Aveți dar și eremitagiu? îi zisei, prefăcându-mă că nu cunosc nimic de felul acesta; spune-mi, te rog, cum se cheamă acel eremit?

— El se chiamă Anselm și e foarte bătrân.

— De mult timp locuiește în acest castel?

— Nu l-am întrebat niciodată, căci este foarte tăcut.

— Și mizantrop, nu este așa?
— Ba mizantrop cumsecade, căci nu iese din chilia lui toată ziua, și când îi aduc merindele îmi mulțumește fără să se uite la mine.

— Curios om!

— Forte curios. Și are niște curiozități care seamănă foarte mult cu nebunia; ziua nu se arată la nimeni, dar cum înserează, intră în capela din pădure și șade acolo până la miezul nopții; apoi iese și străbate pădurea în toate direcțiunile ei, până la ziuă.

— Și ce face el în capelă, n-ai observat?

— Se pune în genuchi înaintea unei pietre sepolcrale și începe a se bate cu pumnii în cap și a plânge.

— Se vede că în acel mormânt e depusă vreo rudă a lui de aproape!

— Se poate, dar nu crez.

— De ce?

— Fiindcă el nu este de aci, din Tirol, și afară de aceasta am văzut de multe ori pe baronul și pe bela baroneasă plângând dinaintea acelui sepulcru.

— Spui adevărul?

— Adevărul cel mai adevărat, domnul meu.

— Ai zis, mi se pare, că nu este din Tirol.

— Da!

— De unde este, dar? și care să fie naționalitatea lui?

— Eu crez că este italian.

— Și ce dovezi poți da pentru aceasta?

— Mai întâi că nu vorbește bine limba germană, al doilea că de multe ori l-am văzut înaintea mormântului din capelă rugându-se în limba italiană.

— Îți aduci aminte ceva din rugăciunile lui?

— Le-am auzit atît de mult, încît le pot recita întocmai ca dînsul, dar nu simț necesitatea.

— Cît despre tine poate să fie precum zici, dar eu aș dori prea mult să cunosc patria și naționalitatea acestui eremit.

— Fii liniștit, am o scriosare scrisă de mîna lui, care poate să-ți serve mai mult decît acele rugăciuni.

— Unde este acea scrisoare? Dă-mi-o numaidecît!

— Iat-o!

Deschisei scrisoarea și o citii cu atențiune. Dar ea, deși era în limba italiană, nu coprindea însă nimic relativ la secretul ce voiam să descopăr.

Ultima speranță ce-mi mai rămăsese era să scriu baronului de Rosenberg, imaginîndu-mi că poate prin descrierea ce-i voi face despre plăcerea ce mi-a pricinuit frumoasa ipozițiune a castelului său și raritățile coprinse într-însul, îl voi pune în pozițiune a vorbi singur despre ceea ce doream a cunoaște.

Licențiai pe Ferdinant și mă pusei să scriu; finii scrisoarea, o sigilai și o trimisei la postă.

Așteptai mai multe zile cu impaciență răspunsul baronului, dar un veni.

În timpul acesta făcui mai multe escursiuni în munții Tirolului; vizitai câteva din stabilimentele publice ale orașului Kufstein; avui mai multe convorbiri cu persoanele de la care credeam că voi putea să aflu ceva relativ la secretul meu, dar nu găsii pe nimeni care să-mi mulțumească curiozitatea. Aflai numai că eremitul nu era singur, ci avea lângă sine un june din patria sa, cu care locuia de mai mult timp în acel castel.

Părăsii, în fine, Tirolul și castelul baronului de Rosenberg, împreună cu impresiunile ce simțisem în deliciosul său parc și plecai către Italia.

Dupe o călătorie de nouă ore pe înălțimile cele mai formidabile ale Alpilor, ajunsei la Innsbruck, unde mă oprii numai timpul necesariu pentru luarea biletului de călătorie; iar după aceea mă suii în careta de postă și, după o călătorie de douăsprezece ore, intrai în Italia.



http://outofthedoor.com/wp-content/uploads/2012/12/cop5.jpg


Castelul  Rosenberg  în zilele noastre

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu