PRINTESA BIBITA - de Jean Bart

În micul port cosmopolit de la gura Dunării se obișnuiește, ca și în marile centre americane, să se numească străzile cu numere. Patru străzi nesfârșite taie în lung îngusta limbă de nisip care desparte fluviul de baltă. O fășie de pământ între două mări. De o parte oglinda argintie a Mării Negre, din care soarele se ridică, de altă parte pânza aurie a mării stufului din Deltă, în care soarele se culcă. Împărăția largă a sângeroșilor țânțari statornici și leagănul strâmt al lacomelor lăcuste călătoare.

Așezarea asta în pustietatea Deltei, pierdută la capătul țării, mozaicul acesta de rase, alcătuit de nevoi și întâmplare pe drumul mișcător de apă, are o viață aparte, rară: numai cu viața unora dintre colonii se poate compara.

Strada întăia, cheul, adesea, pustiu și adormit, ca prin farmec se deșteaptă de câte ori vreun vas de război își aruncă aci ancora, împroșcând stropii de apă pe fațadele consulatelor ce se țin lanț, fluturând semețe în bătaia vântului flamurile colorate. Ofițerii sunt foarte căutați; prețul se menține încă ridicat, în lumea asta care imită, cu ceremonii învechite, anumite forme de protocol consular, c-o orientală mândrie.

Trei luni avea să stea Divizia de Mare aci, la gura Dunării, pentru exercițiile de tir. Pe lângă ofițerii vechi, care aveau cunoștinți și trainice legături în lumea portului, era și un grup de ofițerași proaspeți, abia descătușați de pe băncile școalei. La început, străini și stângaci, umblau cu toții în cârd, ca niște copii de pension scoși la plimbare, fără să știe că ochi îndrăzneți îi spionau la fiecare pas din penumbra perdelelor de la ferestrele caselor stradei întăia.

Din prima zi, o doamnă consuleasă, Măreață ruină — cum îi spuneau ofițerii vechi — o fostă frumuseță c-un trecut glorios de romantică diplomație în culisele chestiei Dunării, la vederea grupului de imberbi în uniforme noua, exclamase făcând ochii mici: „Vai, ma chere, ce mai de Crevete a adus escadra anul acesta”.

Crevete — mici raci de mare — așa le-a rămas numele tinerilor din ultima promoție, cunoscuți până atunci subt numele de boboci.

Grupul se micșora pe măsura noilor cunoștinți și a legăturilor ce se înnodau zilnic. Mulți începură a simți nevoia să ia lecții de limbi străine. Unii englezește, alții italienește sau grecește, câțiva chiar armenește; dar nici unul nu se încumetase încă să înceapă a învăța turcește, deși mulți căutau lung în urma cadânelor, care se duceau în grup la baie, învelite, ca niște mumii, din creștet până în tălpi, în iașmacuri vișinii. Nici unul nu îndrăznise să răspundă, deși simțeau fiorii privirilor ascuțite, care împungeau străbătând prin ochiurile graterelor de lemn de la cerdacele vechilor case din jurul geamiei.

Vasul-școală, curat, lustruit, cu puntea albă și alămurile sclipind în bătaia soarelui, își prăjea coastele vechi la cheu, întotdeauna în același loc, în dreptul unei case cu două etaje: fostul consulat grecesc. De pe puntea vasului te uitai drept în casă; orice mișcare se vedea până în fundul camerelor. Bieții oameni trebuiau să fie mereu cu grija storurilor de la ferestrele dinspre cheu. Comunicația dintre vasul-școală și etajul de jos al casei din față s-a stabilit din prima sară. După ultimele hote grave, prelungite, ale semnalului de stingere de pe puntea vasului ce părea adormit, niște acorduri vesele, ca o jerbă de raze sonore, izbucniră prin fereastra deschisă a casei de peste drum. Note limpezi și sigure vibrau armonios în liniștea de sară a portului, pierzându-se departe în pustietatea mării. Un ropot de aplauze tună pe puntea vasului și după câteva minute, un cor bărbătesc răspundea însoțit de note picurate de mandolină. Dintre toți cântăreții, Emil Vrânceanu, trubadurul bordului, începu cu îndrăzneală, de a doua sară, serenadele chiar la fereastra de subt balcon, lăsată de obicei deschisă, dar totdeauna cu storul coborât.

C-o ușoară gelozie era privit de toți la bord băiatul acesta slăbuț, dar vioi — negricios, cu ochii albi — care izbutea să cucerească inimile numai cu îndrăcită lui fire de artist. În copilărie fugise de două ori de la școală, măturase scena unui teatru de provincie; bătut de părinți fu adus cu forța din nou la școală. Ca ofițer îmbarcat, în locul sextantului de care avea nevoie la calcule nautice, își cumpărase o mandolină pe care-o scărpina cu voluptate toată ziua.

Muzicanta de peste drum, domnișoara Luluca Luludi, o levantină mărunțică, rotundă și săltăreață ca o minge de cauciuc, cu ochii negri ca niște măsline mici — pentru că era foarte mioapă și purta ochelari — ofițerii o numise: Oarba din Sorrento. Și ea, ca răzbunare, c-un mândru dispreț, le spunea: Cerșetorii în haine albe.

Pe când între vapor și etajul întăi al casei din față legăturile se strângeau din zi în zi, între vapor și etajul al doilea nici nu se putuse stabili vreo comunicație. Toate încercările au fost de prisos.

În balconul turcesc, modernizat, cu geamuri în loc de grătare de lemn, după care altădată cadânele vedeau fără a fi văzute, ședea întotdeauna, în același colț, domnișoara Bibița Garoflide, verișoara Oarbei din Sorrento. Fiică de consul, rămasă orfană, locuia c-o mătușă bătrână și bigotă. O soră mai mare, măritată c-un consul, plecase în Orient, și ea se ofilea în balcon, așteptând cu resemnare de-atâția ani pe alesul inimii, care nu putea fi decât tot vreun membru al corpului consular. Bibița se vestejise ca o floare fără puteri de viață; o figură de medalion vechi, cu trăsături regulate, dar acrite, cu părul negru pe tâmple, c-un nas grecesc și-o umbră de musteață în colțul buzelor subțiate. Acum, fără vârstă, subțire și uscată, avea un aer de martiră, umblând c-o gravitate monastică. Învățase la o școală de călugărițe catolice în Constantinopoli, îi plăcea literatura sentimentală, muiată în apă de roză; citea mult, căci ea, care nu trăise, căuta să trăiască cel puțin viața altora. Singură nu ieșea din casă niciodată și nimeni n-o văzuse vorbind cu vreun bărbat. Prietenele o părăseau când le venea vremea să se mărite; Bibița rămânea aceeași, veșnic rece, închisă în candida ei onestitate, mândră și pură în mijlocul unei lumi ușoare și zvăpăiate. Fetele răutăcioase râdeau de ea spunând că așteaptă să se mărite cu Diadohul. Iar ofițerii tineri îi scornise fiecare altă poreclă: Prințesa, Enigma, Sfinxul, Mironosița, Moaca, Muta din Portici, Vestala, Rezerva de tandreță.

În balconul cu vederea spre mare, ca o pasăre captivă într-o colivie de sticlă, prințesa Bibița sta veșnic, stingheră și tăcută, cu ochii pe cartea sau pe broderia care-o ținea c-un fel de delicateță în mâinile ei subțiri, diafane. Jos, la picioarele ei, se frământa continuu pe sub balcon lumea amestecată și zgomotoasă a portului. Treceau părechi tinere, voioase, marinari cheflii, femei spoite, râzând și cântând în gura mare. Duminica toată mahalaua inunda cheul, că te mirai unde cuprinde orașul atâta lume în cursul săptămânii. Strigăte sălbatice, râsete în hohot, chiotele cântecelor pescărești, notele țipătoare de armonică, scăpate din cârciumile pline, toate zgomotele vieței unei mulțimi de port în zbucium se ridicau ajungând, la înălțimea balconului, amestecate într-un vuiet confuz de stup care roiește.

Serenadele, plimbările la plajă și cu barca în sările cu lună se țineau lanț. Prințesa nu lua parte la ele, nu făcea cunoștință cu nimeni. Singură, mută, rămânea departe și la înălțime în balconul ei, în care se amesteca roșeața florilor de oleandri cu verdeața palidă a unui lămâi stingher. Și totuși, pe nesimțite, o undă de răceală se furișa între cele două verișoare nedespărțite altădată. Se întâlneau mai rar, își vorbeau puțin, și încetase cu totul plimbările obișnuite pe cheul dinspre far. Un ochi bănuitor ar fi surprins o umbră de invidie în privirea rece a Prințesei, de câte ori subt balconul ei acosta barca gata de plimbare.

Întotdeauna Oarba din Sorrento, cu râsul ei argintiu, s-arunca de pe cheul înalt în barca prea joasă ca s-o prindă în brațe Emil Trubaduru. Într-o sară, când cerul cu stelele lui toate tremura tainic în oglinda apei mișcătoare, el, dând drumul lopeților în voie, lăsă barca singură să lunece călcând peste lumini ca pe o dâră de pulbere fosforică. O adiere rece sufla din largul mării. Pe când se alipea de trupu-i cald ca s-o învelească în pelerina lui, ea, făcând ochii mai mici decât erau, c-o gingașă viclenie îi șopti la gâdilându-l în ureche:

— Vrei să-i facem o farsă Prințesei?

— Cum?

— Să combinăm niște scrisori de amor ca din partea unuia dintre ofițerii voștri.

Trubadurul stătu o clipă pe gânduri, apoi izbucni triumfător:

— Stai, c-am găsit soluția problemei... s-o încurcăm cu Radu Solitaru... el singur a rămas stingher.

Radu, poreclit Solitaru, era cel mai cuminte dintre ofițerii tineri. Băiat sărac și muncitor, ieșise din școală șeful promoției; puternic și tăcut, fugea de lume, stăpânit de două pasiuni: matematica și barca lui cu pânze.

Până noaptea târziu, pe când ceilalți hoinăreau prin oraș, Radu Solitaru, afară, pe punte, la lumina unui felinar de bord, sta singur lucrând calcule nautice și astronomice; în zilele cu vânt prielnic se pierdea în largul mării manevrând cu artă, în volte agere, pânzele bărcii lui albe care zbura lucind ca o lebădă în zare.

De farsa ce i se pregătea cu scrisorile amoroase cătră Prințesa Bibița, la început nu știau decât vreo câțiva ofițeri. Trei zile s-a chinuit Emil ca să combine prima scrisoare. Înainte de a fi copiată și închisă într-un plic mov, o ceti cu glas tremurător Oarbei din Sorrento, seara, pe când ședeau lungiți, ca niște copii ștrengari, pe nisipul cald al plajei. Atâta foc pusese în rândurile acele încât ea, veselă și zglobie, ascultând din ce în ce mai atentă, se simți mișcată subt farmecul frazelor înflăcărate. Își mușca ușor buza de jos și lacrimile îi jucau în ochi; când nu se mai putu stăpâni izbucni mustrându-l ca un copil supărat:

— Vezi, Emil, mie niciodată nu mi-ai scris așa scrisoare.

— Pentru că n-a fost nevoie. Amorul nostru a fost fulgerător, de la prima vedere. Și, ca s-o împace, începu să declame c-o voce teatrală: „Inimă de piatră fie, și-ncă s-ar zdrobi de-amorul ce-l aștern eu pe hârtie”.

* * *

Factorul poștal n-a dat scrisoarea decât în mâna Bibiței, când a văzut-o singură pe sală. Ea s-a uitat întăi surprinsă la adresa c-un scris necunoscut. C-un ac de cap a desfăcut frumos plicul și, deodată, a tresărit oprindu-se la primele cuvinte. A întors foaia răpede cătând iscălitura: Solitaru. Un fel de spaimă a cuprins-o; tremurând, ascunse scrisoarea la piept, apăsând-o pentru a-și stăpâni bătăile răpezi ale inimii. I se părea c-o urmărește cineva, c-o spionează sute de ochi. Palidă, intră cu grabă în camera ei de culcare și închise ușa cu cheia. Lângă fereastra cu storul coborât, ceti pe nerăsuflate întreaga scrisoare. Rămase în picioare așa încremenită; nu-i venea să creadă. Privi din nou plicul. Era numele ei scris corect. Scrisoarea asta de amor era adresată ei. îi vorbea de mare, de vapor, de balconul misterios, de oleandri și de lămâiul ei. Desigur, un ofițer de la vaporul din față s-a înamorat de ea. Dar cine îi scria fără s-o cunoască? Și prin minte, c-o repegiune uimitoare, îi treceau toate tipurile văzute zilnic la vaporul din fața balconului. Și deodată gândul i se opri cu îndărătnicie numai la unul singur. El era... desigur... ofițerul acela înalt, frumos și tăcut, care umbla singur cu barca, își amintea că auzise de atâtea ori pe ceilalți ofițeri strigându-l: Radu Solitaru. El era... cu siguranță... nu putea să fie altul...

Începu din nou scrisoarea, cetind rar, savurând fiecare vorbă sonoră care vibra repetată în minte, căutând să prindă înțelesul fiecărei fraze înflăcărate de-o patimă adâncă. Cu scrisoarea în mână se întinse pe pat simțindu-se biruită de-un val de căldură dulce care-i cuprinse toată ființa. Era iubită... ea care a stat totdeauna deoparte, nu s-a amestecat în lume, n-a vorbit cu nimeni... n-a făcut nici o cunoștință... fără să știe era iubită în taină de un ofițer... tânăr... frumos...

Jumătatea de soare, ieșită din sânul mării, arunca razele oblic ca niște săgeți aurite în perdelele ferestrelor, poleind c-un roșu-auriu păreții camerei de culcare. Bibița, întinsă în pat, cu ochii pe jumătate închiși, prelungind dulceața amorțirii, căta printre gene la singurul tovarăș de care dragostea o legase până atunci. Un pisoi bătrân, cu blana tigrată, torcea somnoros, împletit ca o reptilă între pernele unei sofale vechi. Semnalele de trompetă de la vapor o făceau să tresară c-un fel de bucurie copilărească. Sunetele acelea metalice îi produceau bătăi de inimă; la fiecare comandă ce auzea pe vas, își ascuțea auzul să poată prinde și recunoaște vocile ce răsunau pe apă. Furtuna stârnită în sufletu-i fecioresc îi ațâța o dorință de mișcare și de viață. Fereastra o ispitea continuu. O neînfrânată curiozitate o atrăgea să vadă, să spioneze orice mișcare de-afară. Cu picioarele goale în pantofi, pe jumătate dezbrăcată, cum se scula din căldura patului, se apropia încet, înfiorată ca la o întâlnire, ținându-și răsuflarea, uitându-se împrejur cu teama de a nu fi surprinsă. Ridica discret colțul perdelei și rămânea acolo cătând afară cu priviri ascuțite.

Dimineața, pe vasul inundat pentru spălarea punții, marinarii goi până la brâu, cu pantalonii suflecați până la genunchi, alergau nebunește aruncând cu lovituri de ciocan gălețile cu apă rece. Era un amestec voios de brațe și picioare goale, vânjoase, cu mușchi încordați într-un avânt de mișcare, de viață tânără și zburdalnică. Din port plecau pescarii, chiuind în lotcile lor negre, alunecând pe luciul apei care, la ora aceea a deșteptării, își schimba culoarea și îți încânta ochii: albastrul cerului senin, oglinda apei mișcătoare, portul întreg trezit din nou la viața apăreau scânteind în culori ca într-o prismă minunată, în faptul dimineții, pe când marea își repeta eternul ritm lovindu-se de cheuri.

Târziu, când se simțea pătrunsă de fiori reci și un tremur îi cuprindea tot trupul, Bibița se așeza pe marginea patului, desfăcut încă, și respira adânc, întretăiat, urmărită parcă de-o amenințare nevăzută. Uneori, în beția dulce a parfumului acestei târzii iubiri nevinovate, un fel de vanitate o cuprindea, răscolind dulapurile și lăzile vechi până la fund. Își alegea bluzele în culori vii și gulerașele cele mai fine și complicat lucrate în măiestrite broderii. Singură, cu storul tras, se așeza în fața oglinzii, își potrivea părul negru lucios, ridica sprâncenele îmbinate și, dând capul pe spate, se retrăgea ușor pentru a-și admira talia zveltă, mlădioasă. Așezată în colțul favorit, în balconul misterios, ținea o carte în mâini, dar ochii îi lunecau pe rânduri și gândurile îi rătăceau departe. Din când în când, pe subt frunzele oleandrilor, arunca priviri furișate spre puntea vaporului din față. În orele de exercițiu al bărcilor cu pânze, ea, ascunsă după perdea, urmărea cu binoclul zigzagurile voltelor schițate de pânzele întinse în zare, ca niște fluturi albi, purtați de vânt la suprafața mării. Și când bărcile se întorceau în port, întotdeauna ea urmărea țintă numai pe cea din cap, care se oprea brusc la cheu printr-o măiastră mișcare de cârmă, pe când pânza cădea deodată ca o aripă rănită. Din fundul bărcii se ridica, înalt, puternic și calm omul pe care-l visa și de care se credea iubită. Îl urmărea c-o scânteiere în ochi, până ce intra la bord, călcând rar și apăsat, cu șapca albă lăsată pe ochi — numai după mers l-ar fi cunoscut dintr-o mie.

După câteva zile urmă o altă scrisoare, mai înflăcărată. Bibița cetea în taină frazele acele care îi dădeau fiori de voluptate, le savura îndelung, repetând cu deliciu unele vorbe sonore și arzătoare, anume alese ca să tulbure un suflet slab. Trezită la o nouă viață, plutind fericită în visul dulce și neînțeles al inimii, își retrăia în minte viața trecută, așa de tristă și de egală între balcon și camera de culcare. Uneori o chinuia așteptarea aceasta misterioasă. C-un fel de necaz se gândea la timiditatea lui. L-ar fi vrut mai îndrăzneț, s-o privească în ochi, să-i vorbească deschis. Și adesea se înspăimânta singură de gândurile care-i treceau prin minte.

Simțea nevoia de mărturisiri. Se apropiase din nou de verișoara ei. Nu îndrăznise să-i vorbească despre scrisori, dar o ruga s-o însoțească la plimbare pe cheu, la plajă și duminica, la biserică. Prin întrebări timide cerea lămuriri, trădându-se la fiecare pas. Oarba din Sorrento, c-o bucurie copilărească, abia stăpânită, urmărea efectele scrisorilor la care și ea colaborase cu Trubadurul ei. În curând reușise s-o convingă că oamenii de mare cei mai îndrăzneți sunt pe uscat cei mai timizi oameni. Și Bibița, resemnată, aștepta ora care trebuia să sosească odată.

La a treia scrisoare i se cerea o întâlnire. El avea s-o aștepte cu barca la capătul digului, lângă farul de nord, la ora 11 noaptea. „Avea să se încredințeze dacă ea îl iubește sau nu” — termina scrisoarea. Bibița fu cuprinsă de o spaimă cumplită. Scrisoarea asta o lovise ca un trăsnet. Sta paralizată, neputând lua vreo hotărâre. Nu se aștepta la asta. I se cerea prea mult. Cum să plece ea la miezul nopții, pe ascuns, din casă la o întâlnire. Ce-ar zice lumea? Dacă o vede cineva?... Nu... imposibil să se compromită; era peste puterile ei ce i se cerea... Zbătându-se în chinurile șovăielei, o prinse un tremur nervos. Se abătu pe pat, cu capul în perne, pe când suspinele o năvăleau. Nevoia iubirii, care se trezise deodată în toată ființa ei, o chinuia ca o durere trupească și, ca într-o beție, se simțea biruită parcă de-un abur ce i se ridica la creieri dându-i felurite închipuiri. I se părea că stă pe marginea unei prăpăstii și cineva o îndeamnă să se arunce cu ochii închiși în fundul abisului. După ce se potoli din prima criză, rămase așa, întinsă, într-un fel de amorțire, pe când gândurile i se depănau în minte.

Se vedea departe, în largul mării; portul în urmă nu se mai zărea; ochiul roș al farului mai clipea în ceață; barca se legăna purtată în voia valurilor... și ea, culcată, cu capul pe umărul lui... cele mai romantice tablouri din cărțile cetite îi defilau prin mintea înfierbântată. O clipă de întremare o făcu să se ridice drept în picioare, hotărâtă, tare. Va merge... sigur... va merge la far, la miezul nopții să-l întâlnească. Ce-i pasă de lume; poate să afle oricine; nu-i copilă. Ce, nu-i stăpână pe viață, pe trupul ei? Cine poate s-o oprească?

Hotărâtă, ieși din camera ei după ce își șterse ochii în fața oglinzii, potrivindu-și părul la tâmple c-un gest nervos. Până la ora mesei se agită întruna fără să-și găsească astâmpăr. Ieși în balcon, udă florile, intră din nou în casă, mutând scaunele de la un loc la altul, își perie haina, bău câteva pahare de apă, căci îi ardeau buzele cumplit. Când se așeză la masă, printr-o privire aruncată în oglindă își surprinse figura crispată și ochii scânteind. Se forță luând o expresie de liniște sfâșietoare. Simțea că începe din nou a șovăi în fața bătrânei mătușe care o întreba îngrijată ce are, de ce-i așa de tulburată. „O migrenă care mă chinuiește teribil” — și-n modularea glasului recunoștea bine cum i se trădează tot zbuciumul sufletesc. Simțind că nu se mai poate stăpâni și lacrimile îi dau în ochi, se sculă brusc de la masă intrând în camera ei cu pumnii strânși.

Nu, nu putea să meargă... i se cerea prea mult... și pe când se frământa cu mâinile la tâmple, deodată un gând subit îi apăru ca o punte de salvare. Îi va scrie o scrisoare lungă, își va vărsa tot focul care o mistuie, își va așterne tot sufletul în ea. Încuie ușa. Se așeză la masă. Reciti scrisoarea pe care o făcuse câteva zile înainte și pe care nu se hotărâse s-o trimită. O rupse și începu alta. Toată comoara de sentimente adunată din literatura romantică pe care-o cetise o risipi într-o noapte întreagă, în rândurile înflăcărate care cuprindeau o patimă până atunci înăbușită.

La bordul vasului-școală deși nu erau toți în curent cu farsa scrisorilor, se petrecea de minune pe socoteala Prințesei din balconul misterios. Fiecare recunoștea că farsa reușise; acum rămânea rămășagul asupra întâlnirii. Va merge ea până la capăt? Va veni sau nu? Va vorbi Sfinxul?

Radu Solitaru știa mai puțin decât toți ceilalți de farsa care se făcea în numele lui. Preocupat de calculele lui favorite, nu mai punea piciorul pe uscat, nu făcea nici o cunoștință și nu petrecea decât cu barca în orele de repaus. Un ofițer mai vechi, care făcea haz de nebuniile Crevetelor, începea mai totdeauna la masă atacul, zâmbind pe subt musteață:

— Domnilor, să știți că numai sondând marea poți găsi un adăpost bun de ancorat. E rușinos pentru un ofițer tânăr, debarcat nou, într-o garnizoană să nu-și poată găsi singur cvartir din prima zi, sau din prima noapte, dacă vreți. Dar stai în pană două luni; asta înseamnă că n-ai ochi format de marinar de lungă cursă.

— Nu știți că sunt marinari care au groază să navige cu remorcă, adăuga un altul.

— Depinde ce fel de remorcă ai.

— În sfârșit, din atâta tinereță a bordului trebuie să se găsească unul care să dezlege enigma, să moaie inima de piatră a Sfinxului, să facă să vorbească odată și Muta din Portici.

Un ofițer tânăr, ghiduș, c-o mutră serioasă, se ridică vorbind sentențios:

— Domnilor, pot să vă aduc la cunoștință că, grație muncii neobosite a unuia dintre camarazii noștri, s-a ajuns, după nesfârșite calcule savante de navigație și astronomie, cu ajutorul logaritmelor, să [se] soluționeze problema. Vă pot asigura că enigma s-a dezlegat, inima de piatră a Sfinxului s-a făcut deja moale ca ceara și că Muta va vorbi, domnilor, va vorbi în curând, revărsându-și toată Rezerva de tandrețe.

— Bravo!... bravo!... strigară mai mulți, aplaudând zgomotos.

Un alt ofițer se sculă cu paharul în mână.

— Nu uitați însă cât datorăm și concursului dat, dintre culise, de concertul Trubadurului și a Oarbei din Sorrento, care cu privirea ei pătrunzătoare... și vorbele se pierdeau în râsul zgomotos, pe când își aruncau unul altuia glume, înțepături și crude ironii, în jurul mesei, care se prelungea până târziu afară, pe puntea vasului-școală.

Dar... o întâmplare nenorocită veni să curme, pentru multă vreme, voioșia tinereții bordului.

Într-o duminică, pe timp frumos, fără nici o grijă plecase la larg, cu barca lui cea albă, Radu Solitaru, singur, cum îi era obiceiul. De dimineață, marea ipocrită părea că doarme calmă, netedă, scânteind în bătaia soarelui de vară. Pânzele moi abia prindeau slabele adieri de vânt care destrămau un petec de nor pribegind pe albastrul cerului. Înainte ca soarele să se înalțe la amiază, se ivi la orizont, spre nord, o creastă cenușie de nour. Deodată începu vântul să sufle c-un șuierat ascuțit, prevestind vijelia care se apropia. În câteva minute șuierăturile s-au prefăcut în mugete năprasnice, și creasta de nour, într-o spinare de balaur, care creștea învinețind fața apei înspumate de turbare. În port toate vapoarele își întăreau legăturile la mal. Iar corăbiile își strângeau velaturile în grabă, descrucișând zburătorii din înălțimea catargelor clătinate cu scârțâituri ca niște vaiete omenești. De pe cheu, de pe puntea vaselor, priviri pătrunzătoare cercetau orizontul închis, de culoarea aramei înroșite în foc. Vreo câțiva fulgi albi mijeau în zare, apărând și dispărând în zbuciumul valurilor. Erau bărci de pescari. Prinse de furtună în larg se luptau să ajungă în port. Ca niște păsări cuprinse de groază zburau disperate, cu aripele întinse, cătând scăparea în gura Dunării. Numai șase au izbutit să intre la adăpost în port. Barca cea albă nu era printre ele. Tocmai subt sară o pilotină reuși să iasă în larg. La câteva mile depărtare de țărm întâlni plutind barca răsturnată, cu catargul rupt și pânza sfâșiată. Cu mare greutate o luă pilotina la remorcă. Pe drum, aproape de port, pescui o șapcă albă c-o singură tresă. Tocmai a treia zi, căpitănia portului fu înștiințată de un pescar că valurile au aruncat pe plajă un cadavru.

A fost o jale în tot portul când s-a aflat de moartea lui Radu Solitaru. Coșciugul, învelit într-un pavilion tricolor de război, a fost dus de marinari până la cimitirul de pe malul mării. Bubuitul unei salve de pluton, trasă spre mare, încheie trista ceremonie. Vasul-școală avea pavilionul coborât în bernă, în semn de doliu și, dintr-un respect pios, nu se mai auzi nici o serenadă în tot portul.

Pe mormânt trebuia să se pună o colonă ruptă, de piatră, și la colțuri patru ancoroturi legate între ele cu lanțuri. Emil Trubaduru avea să compună un epitaf pentru Solitaru, care se odihnea în nisipul amestecat cu scoici, pe plaja mării ipocrite.

A doua zi, pe neașteptate, vasul-școală ridică ancora și întinse pânzele. Un ordin telegrafic îl chemase în grabă la Galați. Se făceau pregătiri pentru o lungă călătorie împrejurul Europei cu prilejul deschiderii canalului de la Kiel.

După câteva zile, Emil Trubaduru primi din partea Oarbei din Sorrento o scrisoare pe cinci coale, scrisă mărunt și pătată cu urme de lacrimi. După ce îi arăta propriile ei dureri și mustrări de cuget, descria pe larg disperarea și chinurile Bibiței. A leșinat de două ori. Doctorul stă la patul ei. [I]-e teamă să nu se omoare, căci spune că nu mai are de ce trăi după ce ea 1-a omorât pe Radu. E convinsă că bietul băiat s-a aruncat în valuri din cauză că ea n-a venit la întâlnirea ce i-o ceruse el. Ideea asta fixă i s-a pironit în creier și nimeni nu i-o poate scoate. N-a putut să-i spună toată farsa cu scrisorile, dar s-a încercat să-i arate că tot amorul ei e o iluzie, că nici nu 1-a cunoscut personal pe Radu. Ea nu vrea să audă de nimic. Plânge, își smulge părul și zice că ea știe bine că din cauza ei s-a omorât. Și Oarba din Sorrento, ca un copil vinovat care a făcut o poznă și nu știe cum s-o îndrepte, cere sfaturi lui Emil de cum trebuie să procedeze cu Bibița. La urmă îl mustră și pe el, care s-a luat după capul ei și a combinat scrisorile acele de amor așa de înfocate pe care Bibița le-a luat în serios.

După alte câteva zile, o scrisoare scurtă îl anunță pe Emil că Bibița s-a aruncat în mare, de pe cheu, de lângă farul de nord. Niște pescari din apropiere au salvat-o. E bolnavă în pat și aiurează. Deși la toată lumea s-a spus că a căzut din întâmplare, alunecând pe cheu, orașul tot știe adevărul și nu se vorbește decât de asta. Ce e de făcut?

Cu o zi înainte de a pleca vasul-școală spre Kiel, primi Emil a treia scrisoare. După o serie de aspre mustrări, Oarba din Sorrento îi face cunoscut că Bibița s-a îndreptat, dar e slabă, de nerecunoscut. A căzut într-un fel de împietrire. Nu vorbește nimic. Pe fața ei citești un fel de liniște sfășiitoare. În fiecare seară se duce la mormântul lui Radu. Îi schimbă florile, i-a pus răsaduri și are să planteze doi plopi argintii și două sălcii plângătoare în dreptul fiecărui ancorot; în sfârșit, a făcut foarte drăguț acolo. Peste câteva zile ele amândouă vor pleca la Constantinopoli c-un vapor al „Lloyd”-ului. Pe Bibița o cheamă niște rude la Corfu, ca să-și caute sănătate, căci, „fie zis între noi, mi se pare că e deja atinsă la plămâni”. Iar ea o să rămână la unchiul ei, Xenofon, care are o vilă adorabilă pe Bosfor, la Terapia în cartierul diplomatic. Contează pe sentimentele Trubadurului că n-o s-o dea uitării, că are să vie s-o vadă la vila „Mon Caprice”. O casă mare, cu terasa îmbrăcată în iederă, și doi migdali la poartă, în fața ambasadei rusești.

Numai după ce s-a întors de la Kiel, a găsit Emil acasă invitația la nuntă. Oarba din Sorrento se măritase c-un secretar de la legația rusă din Constantinopol. De Bibița n-a mai auzit.

Anii treceau. Alte promoții de Crevete se perindau pe vasul-școală, care din când în când se oprea la gura Dunărei și arunca ancora tot în același loc, prăjindu-și coastele vechi la cheu, în fața fostului consulat grecesc.

Casa se vânduse unui cafegiu levantin, îmbogățit ca ceauș de hamali în port. În etajul de jos avea cârciumă și coloniale, debarcate din vapoare pentru a fi trimise prin contrabandă în porturile dunărene. În etajul de sus făcuse o cafenea-varieteu. Pe-o firmă uriașă, așezată la balcon, erau zugrăvite două steaguri încrucișate, grecesc și românesc: iar sub ele sta scris cu litere mari:

Varieteu

cu Șambruri
Unicul local familiar
SOCRATE FARDULIS

Furnisorul Marinei Regale

De la fereastra de unde altădată se auzeau serenadele dulci ale Trubadurului și acordurile sonore ale Oarbei din Sorrento, acum scăpau notele țipătoare de armonică și chiotele sălbatice ale cântecelor ce pescarii ruși le scoteau din gâtlejele lor înăsprite de băutură și de umezeala mării. Iar sus, în balconul închis ca o colivie de sticlă, în care altădată Prințesa Bibița tânjea visătoare, cu zâmbetu-i de sfinx, între oleandri și lămâi, se vedeau adesea femei spoite și dezmățate, care-și făceau vânt cu șepcile marinarilor, pentru a se răcori din năbușeala acră a sălii unde se cânta toată noaptea când portul lucra bine și aur curgea la chetă.

Rar se întâmpla câte un ofițer din promoția Solitarului, plimbându-se seara pe plajă, să ajungă până în dreptul cimitirului. Plopii argintii creșteau drepți, deopotrivă, ca doi frați gemeni, șopotind veșnic în limba lor la cea mai slabă adiere de vânt dinspre uscat sau din largul mării. Sălciile creșteau aplecate; și-n plânsul lor se lăsau așa de jos că acopereau cu totul movilița aceea de trei metri lungime sub care Solitarul dormea uitat de-ai lui. În anii cu apele mari, când Dunărea se revărsa în bălțile Deltei și se unea cu marea, mormântul acela, tocmai la marginea cimitirului, era amenințat. Păzitorul, un moșneag șchiop, fost pescar, spunea râzând:

— Pe ăsta îl cere înapoi apa... are să-l dezgroape... c-așa-i scris la unii care se îneacă, să nu-i îngroape în pământ, că el nu-i vrea, îi cere înapoi apa.

Trecuse multă vreme la mijloc. „Dacia”, mărețul vapor poștal acostat la cheul Galata din Constantinopol, își flutura nerăbdător în vârful catargului semnalul de chemarea pilotului. Gata de plecare. Lume multă. O varietate de tipuri și culori se încrucișa pe scara vaporului în forfotul zgomotos al orei de îmbarcare.

Comandantul, cu fața bronzată, cu părul alb înainte de vreme, se plimba singur fumând liniștit, pe puntea care trepida în respirația mașinei gata sub presiune. Pe lângă el trecu un grup de călători spre cabinele de pe punte. O doamnă înaltă și uscată, în negru, cu bucle argintii; o alta scurtă și groasă, trei fetițe și un lanț de hamali cu geamantane.

Comandantul nici n-a observat privirea lungă, aruncată de una din doamnele care trecuse pe lângă el. Când comanzi mai mulți ani un vapor de pasageri, pe care se perindează zilnic atâtea tipuri de călători, ajungi să nu mai poți deosibi figurile și ți se pare că toată lumea întâlnită îți este de mult cunoscută.

Târziu, după ieșirea din Bosfor, pe când vasul, cu pieptul lui de fier, își tăia drumul obișnuit prin largul mării, comandantul coborî scările de la comandă pentru a-și face, ca întotdeauna, inspecția pe punte. Cele trei fetițe, care se plimbau înlănțuite la braț una de alta, trecură pe lângă el măsurându-l cu priviri furișate. De pe banca de sub comandă se ridică o doamnă scurtă, groasă, și rotundă, cu părul sur și niște ochi mici care îi surâdeau prin sticla ochelarilor. Se opri drept în fața comandantului.

— Așa-i că nu mă cunoști? și obrajii i se înroșiră deodată. Vezi cât m-am schimbat? Iată eu am recunoscut imediat pe Emil — și într-un râs sănătos complectă — Trubadurul de altădată. El, surprins și tulburat, cu sângele în obraz, zâmbea, cu toate că își strângea sprâncenele chinuindu-și mintea. Și deodată își scoase șapca din cap, trecând mâna prin păr:

— A!... da... d-na... și se opri negăsind numele.

— D-na Savici... dar spune-mi ca altădată cum ți-am spus și eu, Luluca, Oarba din Sorrento.

Zăpăcit, înduioșat, cu capul gol, se aplecă sărutându-i mâna moale și grasă. Se așezară alături pe bancă. O apăsare parcă îi ținu pe amândoi tăcuți câteva clipe. Năvălită de-o bucurie neînțeleasă, ea începu întăi:

— Mergem la Constanța. Avem un proces de moștenire. Uite, cele trei fetițe de acolo sunt ale mele. Vezi ce mari sunt? Cât am îmbătrânit... Stai să văd câți ani sunt de atunci... și începu o socoteală răpede cu datele de naștere a fiecărui copil, măritișul, plecarea din țară.

El tăcea și asculta c-un surâs pierdut. Se simțea moale, tulburat de suvenirul vieții de mult trecute, de întreaga tinereță, într-o singură clipă răscolită deodată.

— Știi că sunt și cu Bibița aici. Săraca a rămas singură. Stă la mine. Mi-i milă de ea. O viață pierdută. Închipuie-ți, că a rămas aceeași, cum o știi.

— Cum, nu s-a măritat? Biata Prințesă!...

— Nu, deși a avut partide admirabile. Și azi îl plânge pe ofițerul acela care s-a înecat. Păstrează cu sfințenie și citește scrisorile acele combinate de noi. A rămas până acum convinsă ca el a iubit-o și că s-a omorât din cauza ei. N-a fost chip să-i scoatem din cap ideea asta fixă. Umblă totdeauna în doliu și-i face rău să vadă o îmbrăcăminte de marinar.

Dintr-o cabină de pe punte ieși o femeie înaltă, uscată, îmbrăcată în negru. Vântul îi flutura crepul de sub care scăpau șuvițele de păr alb ca zăpada. Pășea ușor căutând drept înainte. Când ajunse în dreptul băncii se făcu deodată tăcere. Emil tresări și instinctiv se ridică, salutând respectuos. Ea abea își înclină capul și, c-un fior trecător, își strânse șalul negru la piept, călcînd lin, cu pași măsurați până la capătul punții; se înapoie trecând ușor, ca o umbră, până se pierdu în penumbra cabinei. Ușa se închise încet și o mână diafană, fină, ca de ceară, apăru trăgând discret perdeluța de mătase, care masca ochiul rotund de geam al cabinei inundate de magica lumină argintie a lunii pline.

Sulina, 1916

CATREN - de Tristan Dereme (poet francez)

CATREN de  Tristan  Dereme Veni-vei lămpile s-aprinzi Și viața-mi, Dragoste, ca ieri ? Cărunte-s tîmplele-n oglinzi Și n-am încă treizeci de veri.

MODA ISLAMICĂ PENTRU FEMEI - GRAȚIE ȘI TRADIȚIE

ASCANIO ȘI ELEONORA de Nicolae Filimon

Prolog

Castelul De Rosenberg

Castelul de Rosenberg este situat în una din cele mai frumoase câmpii ale Tirolului bavarez.

Fațada principală este dominată de doi munți carii, prin înălțimea cea colosală și diferita vegetație ce îi acopere, reprezintă mai toate climele globului pământesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul și naramzul, până la frigul și zăpezile ce reprezintă natura în dezolațiune.

În partea opusă are un parc adornat de cei mai frumoși arbori ai climelor calde și de florile cele mai alese și mai odorifere din tot universul. Pe marginea acestui parc curge giganticul fluviu Innul care, prin zgomotul undelor sale ce formează o mulțime de cataracte și cascade îngrozitoare și prin rozele sălbatice și sălciile plângătoare ce împodobesc marginile albiei sale, reprezintă, într-un chip misterios și încântător, tot ce are natura mai frumos și teribil în poezia sa.

Pe o stâncă de granit, udată de capricioasele unde ale maiestosului fluviu, este clădit un pavilion chinezesc cu două etaje, din a căruia înălțime cineva poate privi și admira feerica panoramă a acestui cadru delicios. În fine, pozițiunea aceasta este atât de belă și variată, că proza și versul nu pot să dea o idee esactă despre dânsa; chiar penelul superbului Paul Rembrandt s-ar umili înaintea atâtor frumuseți inefabile și n-ar cuteza să le reproducă.

Întrebați pe turiștii englezi, pe acei oameni stravaganți ce își pun viața în pericol ca să se suie pe creștetul celor mai nalți munți ai globului și să admire dupe înălțimea lor frumosul joc de ape al cascadelor, efectele de lumină ale lunei și umbrele multiforme ale frunzelor agitate de violentul Boreas, și ei vă vor spune că pozițiunea castelului de Rosenberg este una din cele mai frumoase ce poate oferi turistului frumoșii munți ai Tirolului.

Să lăsăm această descripțiune și să venim la subiectul nostru.

Într-o zi mă aflam în pavilionul de care vorbii și mă ocupam cu jurnalul meu de călătorie; dar, pe când mă sileam să pui în ordin diferitele note de călătorie, scrise pe niște mici bucăți de hârtie, simții că nu mă aflu singur în camera mea. Întorsei privirea și văzui pe primul vânător al baronului, stând lîngă ușă cu fața zîmbitoare ca a unui adevărat tirolian:

— Bună ziua, bravul meu Ferdinant, îi zisei zâmbindu-i cu bunătate.

— Foarte mulțumesc, domnul meu, răspunse vânătorul.

— Cum te-ai purtat la vânătoarea de astăzi ?

— De minune ! Am avut o fortună de bastard: doi cerbi, patru căprioare, cinci vulpi și zece iepuri !…

— Bravissimo, domnule Ferdinant, ai făcut o bravură demnă de a fi scrisă în analele vânătoriei cu litere de aur; fără a mai adăuga și maniera ta de a raporta, care seamănă ca două picături de apă cu: veni-vidi-vici din comentariile lui Iuliu Cezar.

— În adevăr, succesul meu de astăzi mi-a rădicat mult creditul între camarazii mei, căci noi ăștia, muntenii, ținem foarte mult la vânătoare.

— O știam aceasta din lectură, dar acum m-am încredințat și mai bine din trăsurile feței tale, care seamănă întocmai cu ale lui Guglielm Tell, triumfător în contra lui Gessler

— Mulțumesc de comparațiune, dar între un sărman vânător și eroul din Unterwalden este o mare diferință: acela și-a liberat patria de opresiunea casei de Habsburg, pe când eu îmi pierz timpul rădicînd viața unor animale inocente.

— Pe cât privește timpul de acum, ai dreptate; nu era însă tot astfel și pe la 1808. Atunci tirolienii erau bravi, căci trimitea pe fiecare zi câte două-trei sute de francezi să bea apă din undele Stixului.

— S-au dus acei timpi.

— Ei pot să se mai întoarcă. Dar să lăsăm acestea; ce noutăți ai de la baronul ?

— Bine că mi-ai adus aminte. Tiii !… Da nerod sunt !

— De ce, domnule Ferdinant ?

— Auzi acolo de ce, fiindcă venisem să-ți aduc o leteră de la baronul și, în loc să-mi împlinesc datoria, m-am apucat să vorbesc de secătura de vânătoare.

— Și eu ți-am ajutat; prin urmare suntem chit, nu este așa ?

În timpul acesta Ferdinant scoase letera din portofoliu și mi-o dete cu respect; iar dupe aceea se retrase, promițându-mi o friptură bună de căprioară.

Citii letera cu multă plăcere, căci recunoscui într-însa inima cea escelentă a bunului baron de Rosenberg.

Iată ce-mi scria el:

„Iubitul meu amic,

Plecarea ta cea repentină mi-a cauzat o mare închietudine. Toată ziua aceea te-am căutat ca un smintit prin parc, prin munți și pe la stabilimentul de băi, căci cată să-ți spun adevărul, te iubesc foarte mult.

Cînd mă gândesc la întrevorbirile noastre cele atât de dulci și la acele suave consolațiuni ce-mi da raționamentele tale asupra nestabilității fortunei și a vicisitudinilor soartei, mi să umple inima de întristare. Acum cunosc cât de mare dreptate aveai când îmi ziceai că omul, fie oricât de avut și pus la cel mai nalt grad de mărire, nu poate să fie fericit de nu va avea un amic sincer și pacea conștiinței. Le aveam pe amândouă, dar prin plecarea ta am pierdut pe cel mai bun și foarte anevoie de găsit. Aceea ce-mi mai rămâne de făcut este a te ruga să nu mă uiți, căci a fi mort în memoria ta ar fi pentru mine o mare nenorocire.

Baroneasa nu se poate consola de plecarea ta; ea crede că ți-a adus vreo displăcere și de aceea ne-ai părăsit atât de brusc. Amelia mă întreabă neîncetat de tine. Ce eram să fac? I-am spus că ai plecat; dar căta să fii de față ca să privești întristarea ce i-a pricinuit nuvela aceasta! Cu toate astea, eu nu am avut curagiul să o condamn, ba încă am avut slăbiciunea de a o consola. Sărmana jună! ea avea dreptate; ariile italiene ce le cântai cu atâta pasiune, concertele ce ai sunat cu dânsa și conversațiunele in limba italiană i-a aprins capul.

Mă întorc iarăși la tine.

Am dat ordine lui Ferdinant să-ți împlinească orice plăcere. Biblioteca mea, armele de vânătoare, în fine castelul cu tot ce ține de dinsul, sunt la dispozițiunea ta; dispune de dânsele cum vei voi; să nu uiți a vizita capela din pădurea parcului; iar dupe ce vei vedea toate acestea, să-mi comunici și mie impresiunele ce-ți vor cauza.

Afecționatul tău amic,

S… de Rosenberg “

Puțin mai jos era scris de frumoasa Amelia în limba italiană, versul acesta:

„Ricorditi di me che son la Pia.“

La lectura acestor versuri, ce coprindeau într-însele ceva mai mult decât un adio ce-și ia o școlară de la profesorul său, sau o femeie galantă de la o persoană care i-a făcut vreun serviciu, inima începu a bate în convulsiuni, capul mi se aprinse, sudori reci începu a curge de pe fruntea mea; părea că o văd șezând lângă mine la clavir și sunând împreună frumoasa serenadă de la opera Don Juan. Fatala realitate se arătă înaintea mea. Acum înțelesei de ce vocea ei tremura când cântam împreună, de ce când îi adresam câte un compliment se roșea și lăsa ochii în jos; înțelesei suspinele ce ieșea din pieptul ei când îi naram istorioare de amor și acele convulsii și palpitațiuni ce o coprindea când, rezemată de brațul meu, străbătea frumosul parc de la Kissingen. Sărmana femeie! Ea mă… O! dar aceasta nu se poate, ziceam în mine. Nu!… mă amăgesc! Eu nu merit a fi iubit.

Asta este efectul egoismului. Juna baroană a voit să-mi mulțumească pentru serviciele ce i-am făcut, iată totul ! Dar nu ! Nu se poate ! De ar fi fost numai recunoștința, ea mi-ar fi adresat un compliment galant dar rece și nu s-ar fi servit de unul din cele mai înfocate versuri ale ilustrului ghibelin. Ei bine, fie așa !… Dar ce aș fi putut să-i ofer pentru amorul ei ? Ce aș fi putut să dau însumi pentru amorul văduvei unui erou, care a murit pe câmpul de onoare ? Nimic, negreșit, decât o inimă zdrobită de suferințe, o față pălită de vântul pasiunilor, și un nume de aventurier. O nu ! Acesta este un vis pe care trebuie să-l uit.

Emoțiunea ce-mi cauzase liniile scrise de bela Amelia mă făcu să caz în delir. Un frig omorâtor îmi coprinse tot corpul și făcu să-mi tremure toate fibrele.

Sărutai scrisoarea și o depusei între cele mai intime suvenire ale mele, apoi mă lăsai pe pat și adormii.

Somnul, acel dulce balsam care alină suferințele celor nenorociți, mă luă în brațele sale numai ca să varieze torturile mele; căci abia ce închisei ochii, devenii victima celor mai teribile vise. Aci părea că văd o mulțime de călăi ce voiau să mă asasine; aci iarăși mă vedeam înconjurat de nenumărate fantasme și monștri teribili ce-și arătau dinții la mine și cercau să mă sfâșie cu unghiile lor cele ascuțite.

În darn cercam să întinz brațele ca să mă apăr de acele larve infernale; în darn mă sileam să implor clemența lor: brațele mele erau paralizate, vocea-mi lipsea cu totul. În fine, mă deșteptai din acel oribil somn și mă crezui fericit că suferințele mele nu fuseseră decât o viziune.

Părăsii camera și mă suii pe terasa pavilionului, ca să-mi redobândesc forțele prin respirarea aerului fresc.

Era noapte, și o noapte din cele mai frumoase ce poate să dea clima cea severă din munții Tirolului. Cerul era limpede ca cristalul, luna plana maiestoasă dasupra celor două colosale vârfuri ale Alpilor, pântre care curge capricioasele unde ale cascadei Innului; iar razele ei, căzând orizontal peste elementul furios, îi da aspectul unui bazen plin de aur topit, din care săreau miriade de scântei mai luminoase decât diamantul și se pierdeau în întunecoasele privaluri ale abisului.

Pe eminența muntelui ce cade în partea dreaptă a fluviului, și la o înălțime de opt sute picioare de la suprafața cascadei, este clădită fortereța Kufstein, în care se închid de la un timp încoa toți criminalii politici din Imperiul Austriac.

Fortăreața  Kufstein în zilele noastre

Privii cu teroare acel stabiliment de tortură, ce distruge atâtea inimi generoase și geniuri brilante ce ar fi putut să ilustreze secolul prin operile lor; el sta pe creștetul muntelui întocmai ca a fantasmă sanguinarie și părea că amerință să distrugă omenirea întreagă cu brațele sale cele uscate și reci. Câte mume nu vor fi plângând pe fiii lor îngropați de vii în suteranele acelui oribil turn!… Câte amante și soții nu vor fi suspinând dezolate de lipsa obiectelor amoarei lor!… Dar acei nefericiți, pe care aspra tiranie i-a despărțit de ființele ce iubeau, ce vor fi făcând ei în acele grozave morminte, lipsiți de libertate, departe de patria și ființele amate de dânșii, torturați fizicește prin foame iar moralicește prin sentințele de moarte ce atârnă asupra capetelor lor? O! țară a tiraniei, a spoliațiunei și a mizeriei! pământ de trei ori blestemat, în care omul nu întâlnește decât monumente de supliciu și de mizerie! Prostitută apocaliptică! Strigoi infernal! Până când vei suge tu sângele atâtor populi martiri? Până când vei semăna discordia între națiuni, ca să le poți sfîșia mai lesne? Crezi oare că Dumnezeul dreptății nu vede inichitățile tale? Te amăgești, sentința ta este pronunțată! O mână invizibilă a scris-o cu litere de foc pe fruntea ta cea plină de pete de sânge! Vei fi zdrobită ca vasele olarului! Vei pieri cu sunet, ca cetatea biblică, și te vei coborî în abisul infernului!…

Acestea sunt ideile ce inspiră călătorului vederea citadelei Kufstein.

Pozițiunea mea era foarte tristă și cu toată silința ce făceam nu putui să ies dintr-însa. Îmi adusei aminte de letera baronului și de recomandația ce-mi făcea el ca să vizitez capela din pădure. A! zisei, iată unicul mijloc de a risipi această teribilă melancolie.

Mă pogorâi de pe terasă și îmi îndreptai pașii spre pădure. Orologiul castelului suna miezul nopții. Era tocmai ora când ființele vizibile intră în repaos, ca să dea loc celor invizibile a-și face plimbările lor nopturne; această idee populară, ce face pe oamenii slabi să tremure de frică, în loc să mă îngrozească, îmi inspiră mai mult curaj.

Înaintai cu pași statornici spre pădure, umblai câtva timp traversând mai multe căi, până ce ajunsei în mijlocul pădurei, unde zării mica capelă de formă gotică.

Mă oprii puțin ca să observ localitatea, și cu toate că nu cunoscusem până atunci temerea de fantasme, cată să mărturisesc că singurătatea, întunericul și gemetile cele lugubre ale păsărilor nopturne făcu să mi se rădice perii pe cap; cu toate acestea înaintai cu curajiu până aproape de capelă. Dar pe când urmam astfel, ochii mei rămaseră ațintați asupra unui obiect de formă umană. Privii mai cu atențiune și văzui că era în adevăr un corp uman, învestmântat într-o togă neagră și lungă până la pământ; el sta nemișcat întocmai ca statua lui Hamlet. „Desigur, este o fantasmă“, zisei în mine.

A merge înainte era tot atît cu a mă da de bună voie în ghearele fantasmei; a retrograda și a fugi prin pădure, puteam să pierz calea și să dau peste alt pericol și mai mare.

Reflectai puțin asupra situațiunei, apoi îmi luai deciziunea de a brava pericolul, înaintai câțiva pași, iar când văzui că între mine și fantasmă rămăsese numai o distanță de vreo cincispreze pași, strigai:

— Cine este acolo?

Fantasma nu răspunse nimic.

— Oricine vei fi, răspunde că fac foc!

La aceasta din urmă amerințare, fantasma scoase o lampă de subt toga sa cea lungă pe care râdicînd-o în dreptul feții sale îmi zise:

— Privește, domnule, și te încredințează că nu sunt nici tâlhar, nici spirit infernal, ci un biet bătrân neputincios.

Privii cu atențiune figura lui și încredițîndu-mă că nu era din ființele de care mă temeam, mă apropiai de dânsul și îl salutai.

El plecă capul cu modestia aceea ce o posedă numai adevărații eremiți; apoi îmi zise:

— Mă luaseși drept o fantasmă, nu este așa?

— Cam așa, venerabile eremit.

— Ai avut dreptate. Pozițiunea locului, gemetul bufnițelor și întunericul cel gros, care dă obiectelor forme bizare și de multe ori chiar spăimântătoare, puteau să umple de frică pe cel mai brav cavaler; dar ia spune-mi, te rog, ce te-a îndemnat să vizitezi aceste locuri tocmai pe la miezul nopții?

— Lipsa de somn și curiozitatea ce aveam de a vedea capela, bunul meu părinte.

— Numai atât?

— Nimic mai mult.

— Să intrăm dar, în capelă.

— Să intrăm, venerabile eremit.

— Permiteți-mi să intru eu mai întâi, ca să vă luminez, adaose el cu o voce lină și plină de dulceață.

— Fie după voia voastră, omule al lui Dumnezeu!

El intră în capelă și în mai puțin de două minute aprinse mai multe lumânări de ceară, ce umplură tristele ziduri ale capelei de o lumină foarte brilantă.

Intrai înăuntru și privii cu venerație acea modestă casă a Celui preaînalt. Din punctul de vedere al arhitecturei nu avea nimic atrăgător, căci era de stil gotic, și acest stil capricios nu poate să impună fantaziei decât atunci când edificiul are proporțiuni colosale. Obiectele însă ce o adornau erau atât de bele, că mă făcură fără voia mea să recunosc în baronul de Rosenberg, fondatorul ei, un om care știa să aprețuiască belele arte.

În partea stângă a capelei, lângă altarul cel mare, văzui o piatră sepolcrală, așezată puțin mai sus decât celelalte, acoperită pe dasupra cu un baldachin roșu și luminată de o mică lampă.

Această piatră sepolcrală atrase foarte mult atențiunea mea; simțeam din instinct că ea ascundea un mister fatal, pe care voiam a-l cunoaște.

Dar baldachinul ce o acoperea nu mă lăsa să citesc inscripțiunea ce desigur mi-ar fi satisfăcut curiozitatea.

Nerăbdarea însă creștea și mă împingea la indiscrețiune.

Bătrînul, simțind impaciența ce mă turmenta, ridică acoperișul după piatră și o putui privi.

Ea era sculptată de o mână măeastră; la partea de jos erau doi angeli ținând o coroană de roze, pe care se vedeau doi fluturi, simbolul a două suflete ce și-au luat zborul către eternitate; în centru erau reproduse efigiile unui june și a unei copile ce semănau că își ia adio unul de la altul cu lacrămile în ochi; iar mai în jos se vedea sculptată inscripțiunea aceasta:

Entrate a piangere, o! voi pietosi viandanti, l'infelice Ascanio e l'infortunata Eleonora, vittime d'un affettuoso amore.

La lectura acestui epitaf simții fară voie inima săltând în pieptu-mi; privii pentru a doua oară piatra și observai urmele a două picături de lacrime; țintai ochii asupra bătrânului eremit și văzui pe fața lui semnele suferințelor morale ce-l turmentau. Al cui să fie oare acest sarcofagiu? ziceam în mine, silindu-mă a pătrunde acest mister; fi-va al vreunui membru din familia baronului? Dar asta e cu neputință, căci baronul își avea catacombele familiii sale în deliciosul cimiteriu de la München; afară de asta, inscripțiunea după piatră era italiană, numele celor ce repausau sub dânsa erau italiene, chiar trăsurile efigiilor sculptate nu reprezentau decât figuri meridionale.

Aceste supozițiuni, mărite foarte mult prin fraza din scrisoarea baronului care îmi recomanda să vizitez capela, mă încredința de ajuns că mormântul ce sta înaintea mea ascundea în sine un secret tragic!

Impaciența mea de a afla acest mister ajunsese la estremitate. Cu toate astea eram departe de a-l poseda.

Ultimul meziu ce-mi mai rămăsese era să întreb pe eremit. Căta însă să-l pregătesc la aceasta și să-l fac să spuie acest secret fără să înțeleagă că am plăcere să-l aflu.

Mă mai preumblai puțin prin capelă, mai observai unele din obiectele ei, iar când mă văzui aproape de dânsul, îi zisei:

— Venerabile eremit, îmi permiteți să vă fac oarecare întrebări asupra acestei capele?

— Sunt la ordinele domniii-voastre, răspunse el.

— Nicidecum, bunul meu eremit, eu nu pot să ordon.

— Un oaspe al baronului, patronul nostru, poate să facă ce va voi cu noi.

— Dar cine v-a spus că sunt oaspe al baronului?

— Am aflat-o de la Ferdinant.

— Fie dar cum vei voi; spune-mi, te rog, din ce timp datează această mică capelă?

Eremitul plecă ochii în jos, parcă ar fi înțeles scopul întrebărilor mele; apoi, după un moment de gândire, îmi zise:

— Capela aceasta este zidită la anul 1810.

— În timpul revoluțiunei Tirolului, capitanată de celebrul ospelier Maximilian Hofer?

— Cam pe atunci, domnul meu.

— Și de cine este fondată?

— Fondatorul ei este tatăl baronului.

— Dar aceste bele ornamente și utensile datează tot de atunci?

— Cea mai mare parte sunt cumpărate de posesorul actual.

— Și la ce servă ele dacă nu se întrebuințează la nimic?

— Nu te înțeleg!

— Voi să zic, dacă nu se face serviciul divin în capelă…

— Sunteți în eroare, domnule. De când esistă această capelă, serviciul divin n-a încetat dintr-însa.

— Și de ce atâta rigoare?

— Pentru că într-însa repauzează rămășițele mortale a mai multor eroi ce au murit pentru patria lor.

— Voiți poate să vorbiți de Maximilian Hofer și companionii lui? adăugai cu un aer de nepăsare, ca să-i inspir mai multă încredere.

— Da, domnule, aceștia și alți mai mulți.

— Dar bine, bunule eremit, baronul e bavarez și răposații de care vorbirăm se luptau în contra intereselor Bavariei.

— Baronul e un adevărat german și aceasta îl face să stime pe toți aceia ce și-au vărsat sângele pentru unirea și liberarea Germaniei de apăsători.

— Face foarte bine. Dar ia spune-mi, cine sunt îngropați sub piatra aceea de marmoră? și deodată cu interogarea îi arătai mormântul lui Ascanio.

Nu apucai să săvârșesc articularea acestor fraze și fața bătrânului se acoperi de o paloare mortală, membrii corpului său tremurau ca frunza copacilor agitată de vânt; forțându-se, îmi zise:

— Cunoști limba italiană?

— O cunosc, îi răspunsei mișcat de suferința nenorocitului bătrân.

— Citește dar și te încredințează.

Mă prefăcui că citesc inscripția, apoi îi răspunsei:

— Ei bine, pe această piatră văz numele Ascanio și Eleonora, dar nu știu cine sunt și tocmai aceasta aș voi s-o știu.

Bătrânul rădică din umeri și după o tăcere de câteva momente, în care părea că se luptă cu niște teribili aduceri- aminte, răspunse îngânat:

— Tot ce știu despre dânșii este că sunt doi amanți nenorociți, care a suferit foarte mult și care… Deodată cu această frază, bătrânul căzu pe pietrile cele reci ale capelei și din ochii săi ce păreau zvântați începu a curge un torent de lacrime.

După mai multe îngrijiri ce-i făcui, reeșii a-l scoate din acea teribilă pozițiune.

După ce bătrânul își dobândi forțele, mă privi cu aer de disperare și îmi zise lăcrămând:

— Călătorule, oricine ești și oricare ar fi interesul ce te-a îndemnat să vii în acest loc, aibi pietate de un bătrân neputincios! În numele lui Crist! Nu cere de la mine narația unei întâmplări fatale, care ar putea să mă coste viața.

— Reanimează-te, bunule bătrân, îi zisei cu aer de compătimire, eu n-am venit aci ca să violez secretele tale, nici să turbur liniștea ta; și dacă ți-am adresat aceste întrebări, ele n-a provenit din vreo intențiune rea, ci numai din curiozitate. Să ieșim de aci, bătrânule, căci temperatura acestei capele este rece și poate să-ți facă rău.

— Să ieșim, fiule, adause bătrânul cu o voce tremurătoare.

Ieșii din funesta capelă singur, ca să las bătrânului timp să stingă lampele; iar dupe câteva momente ieși și dânsul și luarăm calea ce duce la castel, pe care o străbăturăm coprinși de întristare și fără a pronunța o vorbă măcar; dar când văzu bătrînul că rămăsese numai câțiva pași până la castel, se opri în loc și cu o voce plină de melancolie îmi zise:

— Iată, ne-am apropiat de castel; permiteți impotentului bătrân să se retragă în solitudinea sa.

— Sunteți liber, venerabile eremit, să faceți după voia și plăcerea voastră; vă rog numai, să iertați indiscrețiunea mea și să vă aduceți aminte de mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu.

Batrânul plecă capul în jos cu modestie și-și îndreptă pașii către pădure; iar eu mă suii în camera mea, mă lăsai pe pat fără a putea să adorm, deși orologiul suna a treia oră după miezul nopții.

Curiozitatea de a mă face stăpân pe secretul inscripțiunii sepolcrale devenise pentru mine o tortură de care, cu cât cercam să mă liberez, cu atât devenea mai teribilă.

Dupe mai multe ore de suferință, un somn binefăcător mă acoperi cu aripile sale și făcu să piară din mintea mea toate larvele acelui secret.

Mă deșteptai pe la opt ore matinale și deschisei fereastra ca să între aerul curat în cameră. Privii cu aviditate magica panoramă campestră, ce se destindea înaintea ochilor mei.

Soarele, triumfând în contra întunecosului văl al nopții, sta acum înfipt pe bolta azurie a firmamentului și arunca binefăcătoarea sa lumină asupra munților plini de neuă și a câmpiilor înverzite; iar razele lui, străbătând prin grosimea norilor de aburi, forma o mulțime de grupe diafane desemnate cu cele mai poetice culori. Cinteza și pietrușelul, prin vocea lor ascuțită, făceau să răsune selbele cele stufoase, ciocârliile se înălțau în aer orizontal, întocmai ca niște mici bombe, apoi se opreau în loc și, bătând din aripe, umpleau aerul de melodioasele lor cânturi; prepelițile, acele inocente și foarte timide paseri, ce se nasc și mor în câmpiile înverzite și dumbravele înflorite, prin versul lor monoton dar ritmic serveau de regulator cadențelor acestui concert al naturei.

În momentele acestea, când toată ființa mea era absorbită în contemplarea acelui delicios cadru, auzii o detunare de pușcă foarte aproape de pavilion; după aceea văzui o găină sălbatică zburând încet către castel; o a doua esplozie se mai auzi și nefericita pasăre căzu învârtindu-se pe tapetul cel verde al curții castelului.

Nu trecu mult și văzui pe Ferdinant vânătorul, căutându-și victima cu nerăbdare:

— Ei, ei, domnule călău de găinuși, ce însemnează agitația aceasta? îi zisei glumind.

— N-ai văzut-o, domnule? răspunse el, preocupat foarte mult de vânatul său.

— Despre ce mă întrebi? esplică-te.

— Despre găinușa mea, care mă costă două umpluturi de armă.

— Ea a trecut p-aci în toată forța zborului și m-a rugat să-ți spun că-ți rămâne datoare acele două esploziuni de armă.

Ferdinant înțelese gluma mea și puse ochii în jos, poate ca să caute un răspuns echivalent; nu trecu însă mult și el esclamă:

— Iat-o, nelegiuita; apoi rădicând găinușa în sus cu un aer triumfător, esclamă: așa, coconiță, vreai să mă faci să pierz praful și plumbul degeaba, dar n-ai nimerit-o!

— Iart-o, de! iart-o, Ferdinant, nu fi atât de aspru!

— Nu, niciodată! o s-o dau pe mâna Bertei ca să-i facă toaleta ș-apoi o s-o trimit să vă dea o vizită din parte-mi.

— Și eu din parte-mi îți promit că o voi priimi cu toate onoarile cuvenite.

El chemă pe consoarta sa și îi dete găinușa, apoi suind cu repeziciune scara castelului, se prezentă înaintea mea cu un aer plin de orgoliu militar și punând două degite la caschetă mă salută.

Îl privii cu atențiune și rămăsei încântat de franchețea și lealitatea ce străluceau în trăsurile feței sale: Iată omul meu, zisei, de la dânsul pot să aflu ceva despre secretul inscripțiunei din capelă; să-l esploatăm dar, și ca să-mi ajung scopul mai lesne, începui a-i flata amorul lui propriu.

— Știi, bravule Ferdinant, că ești unul din cei mai perfecți vânători din câți am văzut până acum, îi zisei zâmbind. Găinușa aceea împușcată din zbor cu atâta măestrie a întrecut bravura lui Guglielm Tell.

— Bunătatea dumneavoastră mărește lucrurile.

— Nicidecum, bravul meu, complimentul meu este espresia admirațiii ce simț pentru un june atât de perfect în arta vânătoriei și așa de zvelt și întrepid precum ești dumneata; uite, pui prinsoare că n-ai dormit toată noaptea, numai ca să străbați pădurea parcului și să arunci teroarea în nenorocitele animale.

— Cât despre asta este tocmai precum ai zis. M-am sculat de la două ore dupe miezul nopții și m-am dus ca să surprinz un stol de fazani, dar n-am reeșit din cauză că eremitul nostru, în contra obiceiului său, au umblat toata noaptea prin pădure și mi-a speriat vânatul.

— Ce, aveți vreun eremit în parc?

— Cum să n-avem noi eremit, când avem eremitagiu?

— Aveți dar și eremitagiu? îi zisei, prefăcându-mă că nu cunosc nimic de felul acesta; spune-mi, te rog, cum se cheamă acel eremit?

— El se chiamă Anselm și e foarte bătrân.

— De mult timp locuiește în acest castel?

— Nu l-am întrebat niciodată, căci este foarte tăcut.

— Și mizantrop, nu este așa?

— Ba mizantrop cumsecade, căci nu iese din chilia lui toată ziua, și când îi aduc merindele îmi mulțumește fără să se uite la mine.

— Curios om!

— Forte curios. Și are niște curiozități care seamănă foarte mult cu nebunia; ziua nu se arată la nimeni, dar cum înserează, intră în capela din pădure și șade acolo până la miezul nopții; apoi iese și străbate pădurea în toate direcțiunile ei, până la ziuă.

— Și ce face el în capelă, n-ai observat?

— Se pune în genuchi înaintea unei pietre sepolcrale și începe a se bate cu pumnii în cap și a plânge.

— Se vede că în acel mormânt e depusă vreo rudă a lui de aproape!

— Se poate, dar nu crez.

— De ce?

— Fiindcă el nu este de aci, din Tirol, și afară de aceasta am văzut de multe ori pe baronul și pe bela baroneasă plângând dinaintea acelui sepulcru.

— Spui adevărul?

— Adevărul cel mai adevărat, domnul meu.

— Ai zis, mi se pare, că nu este din Tirol.

— Da!

— De unde este, dar? și care să fie naționalitatea lui?

— Eu crez că este italian.

— Și ce dovezi poți da pentru aceasta?

— Mai întâi că nu vorbește bine limba germană, al doilea că de multe ori l-am văzut înaintea mormântului din capelă rugându-se în limba italiană.

— Îți aduci aminte ceva din rugăciunile lui?

— Le-am auzit atît de mult, încît le pot recita întocmai ca dînsul, dar nu simț necesitatea.

— Cît despre tine poate să fie precum zici, dar eu aș dori prea mult să cunosc patria și naționalitatea acestui eremit.

— Fii liniștit, am o scriosare scrisă de mîna lui, care poate să-ți serve mai mult decît acele rugăciuni.

— Unde este acea scrisoare? Dă-mi-o numaidecît!

— Iat-o!

Deschisei scrisoarea și o citii cu atențiune. Dar ea, deși era în limba italiană, nu coprindea însă nimic relativ la secretul ce voiam să descopăr.

Ultima speranță ce-mi mai rămăsese era să scriu baronului de Rosenberg, imaginîndu-mi că poate prin descrierea ce-i voi face despre plăcerea ce mi-a pricinuit frumoasa ipozițiune a castelului său și raritățile coprinse într-însul, îl voi pune în pozițiune a vorbi singur despre ceea ce doream a cunoaște.

Licențiai pe Ferdinant și mă pusei să scriu; finii scrisoarea, o sigilai și o trimisei la postă.

Așteptai mai multe zile cu impaciență răspunsul baronului, dar un veni.

În timpul acesta făcui mai multe escursiuni în munții Tirolului; vizitai câteva din stabilimentele publice ale orașului Kufstein; avui mai multe convorbiri cu persoanele de la care credeam că voi putea să aflu ceva relativ la secretul meu, dar nu găsii pe nimeni care să-mi mulțumească curiozitatea. Aflai numai că eremitul nu era singur, ci avea lângă sine un june din patria sa, cu care locuia de mai mult timp în acel castel.

Părăsii, în fine, Tirolul și castelul baronului de Rosenberg, împreună cu impresiunile ce simțisem în deliciosul său parc și plecai către Italia.

Dupe o călătorie de nouă ore pe înălțimile cele mai formidabile ale Alpilor, ajunsei la Innsbruck, unde mă oprii numai timpul necesariu pentru luarea biletului de călătorie; iar după aceea mă suii în careta de postă și, după o călătorie de douăsprezece ore, intrai în Italia.

Castelul  Rosenberg  în zilele noastre