
În micul port cosmopolit de la gura Dunării se obișnuiește, ca și în
marile centre americane, să se numească străzile cu numere. Patru străzi
nesfârșite taie în lung îngusta limbă de nisip care desparte fluviul de
baltă. O fășie de pământ între două mări. De o parte oglinda argintie a
Mării Negre, din care soarele se ridică, de altă parte pânza aurie a
mării stufului din Deltă, în care soarele se culcă. Împărăția largă a
sângeroșilor țânțari statornici și leagănul strâmt al lacomelor lăcuste
călătoare.
Așezarea asta în pustietatea Deltei, pierdută la capătul țării,
mozaicul acesta de rase, alcătuit de nevoi și întâmplare pe drumul
mișcător de apă, are o viață aparte, rară: numai cu viața unora dintre
colonii se poate compara.
Strada întăia,
cheul, adesea, pustiu și adormit, ca prin farmec se deșteaptă de câte
ori vreun vas de război își aruncă aci ancora, împroșcând stropii de apă
pe fațadele consulatelor ce se țin lanț, fluturând semețe în bătaia
vântului flamurile colorate. Ofițerii sunt foarte căutați; prețul se
menține încă ridicat, în lumea asta care imită, cu ceremonii învechite,
anumite forme de protocol consular, c-o orientală mândrie.
Trei luni avea să stea Divizia de Mare aci, la gura Dunării, pentru
exercițiile de tir. Pe lângă ofițerii vechi, care aveau cunoștinți și
trainice legături în lumea portului, era și un grup de ofițerași
proaspeți, abia descătușați de pe băncile școalei. La început, străini
și stângaci, umblau cu toții în cârd, ca niște copii de pension scoși la
plimbare, fără să știe că ochi îndrăzneți îi spionau la fiecare pas din
penumbra perdelelor de la ferestrele caselor stradei întăia.
Din prima zi, o doamnă consuleasă, Măreață ruină — cum îi
spuneau ofițerii vechi — o fostă frumuseță c-un trecut glorios de
romantică diplomație în culisele chestiei Dunării, la vederea grupului
de imberbi în uniforme noua, exclamase făcând ochii mici: „Vai, ma chere, ce mai de Crevete a adus escadra anul acesta”.
Crevete — mici raci de mare — așa le-a rămas numele tinerilor din ultima promoție, cunoscuți până atunci subt numele de boboci.
Grupul se micșora pe măsura noilor cunoștinți și a legăturilor ce se
înnodau zilnic. Mulți începură a simți nevoia să ia lecții de limbi
străine. Unii englezește, alții italienește sau grecește, câțiva chiar
armenește; dar nici unul nu se încumetase încă să înceapă a învăța
turcește, deși mulți căutau lung în urma cadânelor, care se duceau în
grup la baie, învelite, ca niște mumii, din creștet până în tălpi, în
iașmacuri vișinii. Nici unul nu îndrăznise să răspundă, deși simțeau
fiorii privirilor ascuțite, care împungeau străbătând prin ochiurile
graterelor de lemn de la cerdacele vechilor case din jurul geamiei.
Vasul-școală, curat, lustruit, cu puntea albă și alămurile sclipind
în bătaia soarelui, își prăjea coastele vechi la cheu, întotdeauna în
același loc, în dreptul unei case cu două etaje: fostul consulat
grecesc. De pe puntea vasului te uitai drept în casă; orice mișcare se
vedea până în fundul camerelor. Bieții oameni trebuiau să fie mereu cu
grija storurilor de la ferestrele dinspre cheu. Comunicația dintre
vasul-școală și etajul de jos al casei din față s-a stabilit din prima
sară. După ultimele hote grave, prelungite, ale semnalului de stingere
de pe puntea vasului ce părea adormit, niște acorduri vesele, ca o jerbă
de raze sonore, izbucniră prin fereastra deschisă a casei de peste
drum. Note limpezi și sigure vibrau armonios în liniștea de sară a
portului, pierzându-se departe în pustietatea mării. Un ropot de aplauze
tună pe puntea vasului și după câteva minute, un cor bărbătesc
răspundea însoțit de note picurate de mandolină. Dintre toți cântăreții,
Emil Vrânceanu, trubadurul bordului, începu cu îndrăzneală, de a doua
sară, serenadele chiar la fereastra de subt balcon, lăsată de obicei
deschisă, dar totdeauna cu storul coborât.
C-o ușoară gelozie era privit de toți la bord băiatul acesta slăbuț,
dar vioi — negricios, cu ochii albi — care izbutea să cucerească inimile
numai cu îndrăcită lui fire de artist. În copilărie fugise de două ori
de la școală, măturase scena unui teatru de provincie; bătut de părinți
fu adus cu forța din nou la școală. Ca ofițer îmbarcat, în locul
sextantului de care avea nevoie la calcule nautice, își cumpărase o
mandolină pe care-o scărpina cu voluptate toată ziua.
Muzicanta de peste drum, domnișoara Luluca Luludi, o levantină
mărunțică, rotundă și săltăreață ca o minge de cauciuc, cu ochii negri
ca niște măsline mici — pentru că era foarte mioapă și purta ochelari —
ofițerii o numise: Oarba din Sorrento. Și ea, ca răzbunare, c-un mândru dispreț, le spunea: Cerșetorii în haine albe.
Pe când între vapor și etajul întăi al casei din față legăturile se
strângeau din zi în zi, între vapor și etajul al doilea nici nu se
putuse stabili vreo comunicație. Toate încercările au fost de prisos.
În balconul turcesc, modernizat, cu geamuri în loc de grătare de
lemn, după care altădată cadânele vedeau fără a fi văzute, ședea
întotdeauna, în același colț, domnișoara Bibița Garoflide, verișoara
Oarbei din Sorrento. Fiică de consul, rămasă orfană, locuia c-o mătușă
bătrână și bigotă. O soră mai mare, măritată c-un consul, plecase în
Orient, și ea se ofilea în balcon, așteptând cu resemnare de-atâția ani
pe alesul inimii, care nu putea fi decât tot vreun membru al corpului
consular. Bibița se vestejise ca o floare fără puteri de viață; o figură
de medalion vechi, cu trăsături regulate, dar acrite, cu părul negru pe
tâmple, c-un nas grecesc și-o umbră de musteață în colțul buzelor
subțiate. Acum, fără vârstă, subțire și uscată, avea un aer de martiră,
umblând c-o gravitate monastică. Învățase la o școală de călugărițe
catolice în Constantinopoli, îi plăcea literatura sentimentală, muiată
în apă de roză; citea mult, căci ea, care nu trăise, căuta să trăiască
cel puțin viața altora. Singură nu ieșea din casă niciodată și nimeni
n-o văzuse vorbind cu vreun bărbat. Prietenele o părăseau când le venea
vremea să se mărite; Bibița rămânea aceeași, veșnic rece, închisă în
candida ei onestitate, mândră și pură în mijlocul unei lumi ușoare și
zvăpăiate. Fetele răutăcioase râdeau de ea spunând că așteaptă să se
mărite cu Diadohul. Iar ofițerii tineri îi scornise fiecare altă
poreclă: Prințesa, Enigma, Sfinxul, Mironosița, Moaca, Muta din Portici,
Vestala, Rezerva de tandreță.
În balconul cu vederea spre mare, ca o pasăre captivă într-o colivie
de sticlă, prințesa Bibița sta veșnic, stingheră și tăcută, cu ochii pe
cartea sau pe broderia care-o ținea c-un fel de delicateță în mâinile ei
subțiri, diafane. Jos, la picioarele ei, se frământa continuu pe sub
balcon lumea amestecată și zgomotoasă a portului. Treceau părechi
tinere, voioase, marinari cheflii, femei spoite, râzând și cântând în
gura mare. Duminica toată mahalaua inunda cheul, că te mirai unde
cuprinde orașul atâta lume în cursul săptămânii. Strigăte sălbatice,
râsete în hohot, chiotele cântecelor pescărești, notele țipătoare de
armonică, scăpate din cârciumile pline, toate zgomotele vieței unei
mulțimi de port în zbucium se ridicau ajungând, la înălțimea balconului,
amestecate într-un vuiet confuz de stup care roiește.
Serenadele, plimbările la plajă și cu barca în sările cu lună se
țineau lanț. Prințesa nu lua parte la ele, nu făcea cunoștință cu
nimeni. Singură, mută, rămânea departe și la înălțime în balconul ei, în
care se amesteca roșeața florilor de oleandri cu verdeața palidă a unui
lămâi stingher. Și totuși, pe nesimțite, o undă de răceală se furișa
între cele două verișoare nedespărțite altădată. Se întâlneau mai rar,
își vorbeau puțin, și încetase cu totul plimbările obișnuite pe cheul
dinspre far. Un ochi bănuitor ar fi surprins o umbră de invidie în
privirea rece a Prințesei, de câte ori subt balconul ei acosta barca
gata de plimbare.
Întotdeauna Oarba din Sorrento, cu râsul ei argintiu, s-arunca de pe
cheul înalt în barca prea joasă ca s-o prindă în brațe Emil Trubaduru.
Într-o sară, când cerul cu stelele lui toate tremura tainic în oglinda
apei mișcătoare, el, dând drumul lopeților în voie, lăsă barca singură
să lunece călcând peste lumini ca pe o dâră de pulbere fosforică. O
adiere rece sufla din largul mării. Pe când se alipea de trupu-i cald ca
s-o învelească în pelerina lui, ea, făcând ochii mai mici decât erau,
c-o gingașă viclenie îi șopti la gâdilându-l în ureche:
— Vrei să-i facem o farsă Prințesei?
— Cum?
— Să combinăm niște scrisori de amor ca din partea unuia dintre ofițerii voștri.
Trubadurul stătu o clipă pe gânduri, apoi izbucni triumfător:
— Stai, c-am găsit soluția problemei... s-o încurcăm cu Radu Solitaru... el singur a rămas stingher.
Radu, poreclit Solitaru, era cel mai cuminte dintre ofițerii tineri.
Băiat sărac și muncitor, ieșise din școală șeful promoției; puternic și
tăcut, fugea de lume, stăpânit de două pasiuni: matematica și barca lui
cu pânze.
Până noaptea târziu, pe când ceilalți hoinăreau prin oraș, Radu
Solitaru, afară, pe punte, la lumina unui felinar de bord, sta singur
lucrând calcule nautice și astronomice; în zilele cu vânt prielnic se
pierdea în largul mării manevrând cu artă, în volte agere, pânzele
bărcii lui albe care zbura lucind ca o lebădă în zare.
De farsa ce i se pregătea cu scrisorile amoroase cătră Prințesa
Bibița, la început nu știau decât vreo câțiva ofițeri. Trei zile s-a
chinuit Emil ca să combine prima scrisoare. Înainte de a fi copiată și
închisă într-un plic mov, o ceti cu glas tremurător Oarbei din Sorrento,
seara, pe când ședeau lungiți, ca niște copii ștrengari, pe nisipul
cald al plajei. Atâta foc pusese în rândurile acele încât ea, veselă și
zglobie, ascultând din ce în ce mai atentă, se simți mișcată subt
farmecul frazelor înflăcărate. Își mușca ușor buza de jos și lacrimile
îi jucau în ochi; când nu se mai putu stăpâni izbucni mustrându-l ca un
copil supărat:
— Vezi, Emil, mie niciodată nu mi-ai scris așa scrisoare.
— Pentru că n-a fost nevoie. Amorul nostru a fost fulgerător, de la
prima vedere. Și, ca s-o împace, începu să declame c-o voce teatrală:
„Inimă de piatră fie, și-ncă s-ar zdrobi de-amorul ce-l aștern eu pe
hârtie”.
Factorul poștal n-a dat scrisoarea decât în mâna Bibiței, când a
văzut-o singură pe sală. Ea s-a uitat întăi surprinsă la adresa c-un
scris necunoscut. C-un ac de cap a desfăcut frumos plicul și, deodată, a
tresărit oprindu-se la primele cuvinte. A întors foaia răpede cătând
iscălitura: Solitaru. Un fel de spaimă a cuprins-o; tremurând, ascunse
scrisoarea la piept, apăsând-o pentru a-și stăpâni bătăile răpezi ale
inimii. I se părea c-o urmărește cineva, c-o spionează sute de ochi.
Palidă, intră cu grabă în camera ei de culcare și închise ușa cu cheia.
Lângă fereastra cu storul coborât, ceti pe nerăsuflate întreaga
scrisoare. Rămase în picioare așa încremenită; nu-i venea să creadă.
Privi din nou plicul. Era numele ei scris corect. Scrisoarea asta de
amor era adresată ei. îi vorbea de mare, de vapor, de balconul
misterios, de oleandri și de lămâiul ei. Desigur, un ofițer de la
vaporul din față s-a înamorat de ea. Dar cine îi scria fără s-o
cunoască? Și prin minte, c-o repegiune uimitoare, îi treceau toate
tipurile văzute zilnic la vaporul din fața balconului. Și deodată gândul
i se opri cu îndărătnicie numai la unul singur. El era... desigur...
ofițerul acela înalt, frumos și tăcut, care umbla singur cu barca, își
amintea că auzise de atâtea ori pe ceilalți ofițeri strigându-l: Radu
Solitaru. El era... cu siguranță... nu putea să fie altul...
Începu din nou scrisoarea, cetind rar, savurând fiecare vorbă sonoră
care vibra repetată în minte, căutând să prindă înțelesul fiecărei fraze
înflăcărate de-o patimă adâncă. Cu scrisoarea în mână se întinse pe pat
simțindu-se biruită de-un val de căldură dulce care-i cuprinse toată
ființa. Era iubită... ea care a stat totdeauna deoparte, nu s-a
amestecat în lume, n-a vorbit cu nimeni... n-a făcut nici o
cunoștință... fără să știe era iubită în taină de un ofițer... tânăr...
frumos...
Jumătatea de soare, ieșită din sânul mării, arunca razele oblic ca
niște săgeți aurite în perdelele ferestrelor, poleind c-un roșu-auriu
păreții camerei de culcare. Bibița, întinsă în pat, cu ochii pe jumătate
închiși, prelungind dulceața amorțirii, căta printre gene la singurul
tovarăș de care dragostea o legase până atunci. Un pisoi bătrân, cu
blana tigrată, torcea somnoros, împletit ca o reptilă între pernele unei
sofale vechi. Semnalele de trompetă de la vapor o făceau să tresară
c-un fel de bucurie copilărească. Sunetele acelea metalice îi produceau
bătăi de inimă; la fiecare comandă ce auzea pe vas, își ascuțea auzul să
poată prinde și recunoaște vocile ce răsunau pe apă. Furtuna stârnită
în sufletu-i fecioresc îi ațâța o dorință de mișcare și de viață.
Fereastra o ispitea continuu. O neînfrânată curiozitate o atrăgea să
vadă, să spioneze orice mișcare de-afară. Cu picioarele goale în
pantofi, pe jumătate dezbrăcată, cum se scula din căldura patului, se
apropia încet, înfiorată ca la o întâlnire, ținându-și răsuflarea,
uitându-se împrejur cu teama de a nu fi surprinsă. Ridica discret colțul
perdelei și rămânea acolo cătând afară cu priviri ascuțite.
Dimineața, pe vasul inundat pentru spălarea punții, marinarii goi
până la brâu, cu pantalonii suflecați până la genunchi, alergau
nebunește aruncând cu lovituri de ciocan gălețile cu apă rece. Era un
amestec voios de brațe și picioare goale, vânjoase, cu mușchi încordați
într-un avânt de mișcare, de viață tânără și zburdalnică. Din port
plecau pescarii, chiuind în lotcile lor negre, alunecând pe luciul apei
care, la ora aceea a deșteptării, își schimba culoarea și îți încânta
ochii: albastrul cerului senin, oglinda apei mișcătoare, portul întreg
trezit din nou la viața apăreau scânteind în culori ca într-o prismă
minunată, în faptul dimineții, pe când marea își repeta eternul ritm
lovindu-se de cheuri.
Târziu, când se simțea pătrunsă de fiori reci și un tremur îi
cuprindea tot trupul, Bibița se așeza pe marginea patului, desfăcut
încă, și respira adânc, întretăiat, urmărită parcă de-o amenințare
nevăzută. Uneori, în beția dulce a parfumului acestei târzii iubiri
nevinovate, un fel de vanitate o cuprindea, răscolind dulapurile și
lăzile vechi până la fund. Își alegea bluzele în culori vii și
gulerașele cele mai fine și complicat lucrate în măiestrite broderii.
Singură, cu storul tras, se așeza în fața oglinzii, își potrivea părul
negru lucios, ridica sprâncenele îmbinate și, dând capul pe spate, se
retrăgea ușor pentru a-și admira talia zveltă, mlădioasă. Așezată în
colțul favorit, în balconul misterios, ținea o carte în mâini, dar ochii
îi lunecau pe rânduri și gândurile îi rătăceau departe. Din când în
când, pe subt frunzele oleandrilor, arunca priviri furișate spre puntea
vaporului din față. În orele de exercițiu al bărcilor cu pânze, ea,
ascunsă după perdea, urmărea cu binoclul zigzagurile voltelor schițate
de pânzele întinse în zare, ca niște fluturi albi, purtați de vânt la
suprafața mării. Și când bărcile se întorceau în port, întotdeauna ea
urmărea țintă numai pe cea din cap, care se oprea brusc la cheu printr-o
măiastră mișcare de cârmă, pe când pânza cădea deodată ca o aripă
rănită. Din fundul bărcii se ridica, înalt, puternic și calm omul pe
care-l visa și de care se credea iubită. Îl urmărea c-o scânteiere în
ochi, până ce intra la bord, călcând rar și apăsat, cu șapca albă lăsată
pe ochi — numai după mers l-ar fi cunoscut dintr-o mie.
După câteva zile urmă o altă scrisoare, mai înflăcărată. Bibița cetea
în taină frazele acele care îi dădeau fiori de voluptate, le savura
îndelung, repetând cu deliciu unele vorbe sonore și arzătoare, anume
alese ca să tulbure un suflet slab. Trezită la o nouă viață, plutind
fericită în visul dulce și neînțeles al inimii, își retrăia în minte
viața trecută, așa de tristă și de egală între balcon și camera de
culcare. Uneori o chinuia așteptarea aceasta misterioasă. C-un fel de
necaz se gândea la timiditatea lui. L-ar fi vrut mai îndrăzneț, s-o
privească în ochi, să-i vorbească deschis. Și adesea se înspăimânta
singură de gândurile care-i treceau prin minte.
Simțea nevoia de mărturisiri. Se apropiase din nou de verișoara ei.
Nu îndrăznise să-i vorbească despre scrisori, dar o ruga s-o însoțească
la plimbare pe cheu, la plajă și duminica, la biserică. Prin întrebări
timide cerea lămuriri, trădându-se la fiecare pas. Oarba din Sorrento,
c-o bucurie copilărească, abia stăpânită, urmărea efectele scrisorilor
la care și ea colaborase cu Trubadurul ei. În curând reușise s-o
convingă că oamenii de mare cei mai îndrăzneți sunt pe uscat cei mai
timizi oameni. Și Bibița, resemnată, aștepta ora care trebuia să
sosească odată.
La a treia scrisoare i se cerea o întâlnire. El avea s-o aștepte cu
barca la capătul digului, lângă farul de nord, la ora 11 noaptea. „Avea
să se încredințeze dacă ea îl iubește sau nu” — termina scrisoarea.
Bibița fu cuprinsă de o spaimă cumplită. Scrisoarea asta o lovise ca un
trăsnet. Sta paralizată, neputând lua vreo hotărâre. Nu se aștepta la
asta. I se cerea prea mult. Cum să plece ea la miezul nopții, pe ascuns,
din casă la o întâlnire. Ce-ar zice lumea? Dacă o vede cineva?... Nu...
imposibil să se compromită; era peste puterile ei ce i se cerea...
Zbătându-se în chinurile șovăielei, o prinse un tremur nervos. Se abătu
pe pat, cu capul în perne, pe când suspinele o năvăleau. Nevoia iubirii,
care se trezise deodată în toată ființa ei, o chinuia ca o durere
trupească și, ca într-o beție, se simțea biruită parcă de-un abur ce i
se ridica la creieri dându-i felurite închipuiri. I se părea că stă pe
marginea unei prăpăstii și cineva o îndeamnă să se arunce cu ochii
închiși în fundul abisului. După ce se potoli din prima criză, rămase
așa, întinsă, într-un fel de amorțire, pe când gândurile i se depănau în
minte.
Se vedea departe, în largul mării; portul în urmă nu se mai zărea;
ochiul roș al farului mai clipea în ceață; barca se legăna purtată în
voia valurilor... și ea, culcată, cu capul pe umărul lui... cele mai
romantice tablouri din cărțile cetite îi defilau prin mintea
înfierbântată. O clipă de întremare o făcu să se ridice drept în
picioare, hotărâtă, tare. Va merge... sigur... va merge la far, la
miezul nopții să-l întâlnească. Ce-i pasă de lume; poate să afle
oricine; nu-i copilă. Ce, nu-i stăpână pe viață, pe trupul ei? Cine
poate s-o oprească?
Hotărâtă, ieși din camera ei după ce își șterse ochii în fața
oglinzii, potrivindu-și părul la tâmple c-un gest nervos. Până la ora
mesei se agită întruna fără să-și găsească astâmpăr. Ieși în balcon, udă
florile, intră din nou în casă, mutând scaunele de la un loc la altul,
își perie haina, bău câteva pahare de apă, căci îi ardeau buzele
cumplit. Când se așeză la masă, printr-o privire aruncată în oglindă își
surprinse figura crispată și ochii scânteind. Se forță luând o expresie
de liniște sfâșietoare. Simțea că începe din nou a șovăi în fața
bătrânei mătușe care o întreba îngrijată ce are, de ce-i așa de
tulburată. „O migrenă care mă chinuiește teribil” — și-n modularea
glasului recunoștea bine cum i se trădează tot zbuciumul sufletesc.
Simțind că nu se mai poate stăpâni și lacrimile îi dau în ochi, se sculă
brusc de la masă intrând în camera ei cu pumnii strânși.
Nu, nu putea să meargă... i se cerea prea mult... și pe când se
frământa cu mâinile la tâmple, deodată un gând subit îi apăru ca o punte
de salvare. Îi va scrie o scrisoare lungă, își va vărsa tot focul care o
mistuie, își va așterne tot sufletul în ea. Încuie ușa. Se așeză la
masă. Reciti scrisoarea pe care o făcuse câteva zile înainte și pe care
nu se hotărâse s-o trimită. O rupse și începu alta. Toată comoara de
sentimente adunată din literatura romantică pe care-o cetise o risipi
într-o noapte întreagă, în rândurile înflăcărate care cuprindeau o
patimă până atunci înăbușită.
La bordul vasului-școală deși nu erau toți în curent cu farsa
scrisorilor, se petrecea de minune pe socoteala Prințesei din balconul
misterios. Fiecare recunoștea că farsa reușise; acum rămânea rămășagul
asupra întâlnirii. Va merge ea până la capăt? Va veni sau nu? Va vorbi
Sfinxul?
Radu Solitaru știa mai puțin decât toți ceilalți de farsa care se
făcea în numele lui. Preocupat de calculele lui favorite, nu mai punea
piciorul pe uscat, nu făcea nici o cunoștință și nu petrecea decât cu
barca în orele de repaus. Un ofițer mai vechi, care făcea haz de
nebuniile Crevetelor, începea mai totdeauna la masă atacul, zâmbind pe
subt musteață:
— Domnilor, să știți că numai sondând marea poți găsi un adăpost bun
de ancorat. E rușinos pentru un ofițer tânăr, debarcat nou, într-o
garnizoană să nu-și poată găsi singur cvartir din prima zi, sau din
prima noapte, dacă vreți. Dar stai în pană două luni; asta înseamnă că n-ai ochi format de marinar de lungă cursă.
— Nu știți că sunt marinari care au groază să navige cu remorcă, adăuga un altul.
— Depinde ce fel de remorcă ai.
— În sfârșit, din atâta tinereță a bordului trebuie să se găsească unul care să dezlege enigma, să moaie inima de piatră a Sfinxului, să facă să vorbească odată și Muta din Portici.
Un ofițer tânăr, ghiduș, c-o mutră serioasă, se ridică vorbind sentențios:
— Domnilor, pot să vă aduc la cunoștință că, grație muncii neobosite a
unuia dintre camarazii noștri, s-a ajuns, după nesfârșite calcule
savante de navigație și astronomie, cu ajutorul logaritmelor, să [se]
soluționeze problema. Vă pot asigura că enigma s-a dezlegat, inima de
piatră a Sfinxului s-a făcut deja moale ca ceara și că Muta va vorbi, domnilor, va vorbi în curând, revărsându-și toată Rezerva de tandrețe.
— Bravo!... bravo!... strigară mai mulți, aplaudând zgomotos.
Un alt ofițer se sculă cu paharul în mână.
— Nu uitați însă cât datorăm și concursului dat, dintre culise, de
concertul Trubadurului și a Oarbei din Sorrento, care cu privirea ei
pătrunzătoare... și vorbele se pierdeau în râsul zgomotos, pe când își
aruncau unul altuia glume, înțepături și crude ironii, în jurul mesei,
care se prelungea până târziu afară, pe puntea vasului-școală.
Dar... o întâmplare nenorocită veni să curme, pentru multă vreme, voioșia tinereții bordului.
Într-o duminică, pe timp frumos, fără nici o grijă plecase la larg,
cu barca lui cea albă, Radu Solitaru, singur, cum îi era obiceiul. De
dimineață, marea ipocrită părea că doarme calmă, netedă, scânteind în
bătaia soarelui de vară. Pânzele moi abia prindeau slabele adieri de
vânt care destrămau un petec de nor pribegind pe albastrul cerului.
Înainte ca soarele să se înalțe la amiază, se ivi la orizont, spre nord,
o creastă cenușie de nour. Deodată începu vântul să sufle c-un șuierat
ascuțit, prevestind vijelia care se apropia. În câteva minute
șuierăturile s-au prefăcut în mugete năprasnice, și creasta de nour,
într-o spinare de balaur, care creștea învinețind fața apei înspumate de
turbare. În port toate vapoarele își întăreau legăturile la mal. Iar
corăbiile își strângeau velaturile în grabă, descrucișând zburătorii din
înălțimea catargelor clătinate cu scârțâituri ca niște vaiete omenești.
De pe cheu, de pe puntea vaselor, priviri pătrunzătoare cercetau
orizontul închis, de culoarea aramei înroșite în foc. Vreo câțiva fulgi
albi mijeau în zare, apărând și dispărând în zbuciumul valurilor. Erau
bărci de pescari. Prinse de furtună în larg se luptau să ajungă în port.
Ca niște păsări cuprinse de groază zburau disperate, cu aripele
întinse, cătând scăparea în gura Dunării. Numai șase au izbutit să intre
la adăpost în port. Barca cea albă nu era printre ele. Tocmai subt sară
o pilotină reuși să iasă în larg. La câteva mile depărtare de țărm
întâlni plutind barca răsturnată, cu catargul rupt și pânza sfâșiată. Cu
mare greutate o luă pilotina la remorcă. Pe drum, aproape de port,
pescui o șapcă albă c-o singură tresă. Tocmai a treia zi, căpitănia
portului fu înștiințată de un pescar că valurile au aruncat pe plajă un
cadavru.
A fost o jale în tot portul când s-a aflat de moartea lui Radu
Solitaru. Coșciugul, învelit într-un pavilion tricolor de război, a fost
dus de marinari până la cimitirul de pe malul mării. Bubuitul unei
salve de pluton, trasă spre mare, încheie trista ceremonie. Vasul-școală
avea pavilionul coborât în bernă, în semn de doliu și, dintr-un respect pios, nu se mai auzi nici o serenadă în tot portul.
Pe mormânt trebuia să se pună o colonă ruptă, de piatră, și la
colțuri patru ancoroturi legate între ele cu lanțuri. Emil Trubaduru
avea să compună un epitaf pentru Solitaru, care se odihnea în nisipul
amestecat cu scoici, pe plaja mării ipocrite.
A doua zi, pe neașteptate, vasul-școală ridică ancora și întinse
pânzele. Un ordin telegrafic îl chemase în grabă la Galați. Se făceau
pregătiri pentru o lungă călătorie împrejurul Europei cu prilejul
deschiderii canalului de la Kiel.
După câteva zile, Emil Trubaduru primi din partea Oarbei din Sorrento
o scrisoare pe cinci coale, scrisă mărunt și pătată cu urme de lacrimi.
După ce îi arăta propriile ei dureri și mustrări de cuget, descria pe
larg disperarea și chinurile Bibiței. A leșinat de două ori. Doctorul
stă la patul ei. [I]-e teamă să nu se omoare, căci spune că nu mai are
de ce trăi după ce ea 1-a omorât pe Radu. E convinsă că bietul băiat s-a
aruncat în valuri din cauză că ea n-a venit la întâlnirea ce i-o ceruse
el. Ideea asta fixă i s-a pironit în creier și nimeni nu i-o poate
scoate. N-a putut să-i spună toată farsa cu scrisorile, dar s-a încercat
să-i arate că tot amorul ei e o iluzie, că nici nu 1-a cunoscut
personal pe Radu. Ea nu vrea să audă de nimic. Plânge, își smulge părul
și zice că ea știe bine că din cauza ei s-a omorât. Și Oarba din
Sorrento, ca un copil vinovat care a făcut o poznă și nu știe cum s-o
îndrepte, cere sfaturi lui Emil de cum trebuie să procedeze cu Bibița.
La urmă îl mustră și pe el, care s-a luat după capul ei și a combinat
scrisorile acele de amor așa de înfocate pe care Bibița le-a luat în
serios.
După alte câteva zile, o scrisoare scurtă îl anunță pe Emil că Bibița
s-a aruncat în mare, de pe cheu, de lângă farul de nord. Niște pescari
din apropiere au salvat-o. E bolnavă în pat și aiurează. Deși la toată
lumea s-a spus că a căzut din întâmplare, alunecând pe cheu, orașul tot
știe adevărul și nu se vorbește decât de asta. Ce e de făcut?
Cu o zi înainte de a pleca vasul-școală spre
Kiel, primi Emil a treia
scrisoare. După o serie de aspre mustrări, Oarba din Sorrento îi face
cunoscut că Bibița s-a îndreptat, dar e slabă, de nerecunoscut. A căzut
într-un fel de împietrire. Nu vorbește nimic. Pe fața ei citești un fel
de liniște sfășiitoare. În fiecare seară se duce la mormântul lui Radu.
Îi schimbă florile, i-a pus răsaduri și are să planteze doi plopi
argintii și două sălcii plângătoare în dreptul fiecărui ancorot; în
sfârșit, a făcut foarte drăguț acolo. Peste câteva zile ele amândouă vor
pleca la Constantinopoli c-un vapor al „Lloyd”-ului. Pe Bibița o cheamă
niște rude la Corfu,
ca să-și caute sănătate, căci, „fie zis între noi, mi se pare că e deja
atinsă la plămâni”. Iar ea o să rămână la unchiul ei, Xenofon, care are
o vilă adorabilă pe Bosfor, la Terapia în cartierul diplomatic.
Contează pe sentimentele Trubadurului că n-o s-o dea uitării, că are să
vie s-o vadă la vila „Mon Caprice”. O casă mare, cu terasa îmbrăcată în iederă, și doi migdali la poartă, în fața ambasadei rusești.
Numai după ce s-a întors de la Kiel, a găsit Emil acasă invitația la
nuntă. Oarba din Sorrento se măritase c-un secretar de la legația rusă
din Constantinopol. De Bibița n-a mai auzit.
Anii treceau. Alte promoții de Crevete se perindau pe vasul-școală,
care din când în când se oprea la gura Dunărei și arunca ancora tot în
același loc, prăjindu-și coastele vechi la cheu, în fața fostului
consulat grecesc.
Casa se vânduse unui cafegiu levantin, îmbogățit ca ceauș de hamali
în port. În etajul de jos avea cârciumă și coloniale, debarcate din
vapoare pentru a fi trimise prin contrabandă în porturile dunărene. În
etajul de sus făcuse o cafenea-varieteu. Pe-o firmă uriașă, așezată la
balcon, erau zugrăvite două steaguri încrucișate, grecesc și românesc:
iar sub ele sta scris cu litere mari:
Varieteu
cu ȘambruriFurnisorul Marinei Regale
Unicul local familiar
SOCRATE FARDULIS
De la fereastra de unde altădată se auzeau serenadele dulci ale
Trubadurului și acordurile sonore ale Oarbei din Sorrento, acum scăpau
notele țipătoare de armonică și chiotele sălbatice ale cântecelor ce
pescarii ruși le scoteau din gâtlejele lor înăsprite de băutură și de
umezeala mării. Iar sus, în balconul închis ca o colivie de sticlă, în
care altădată Prințesa Bibița tânjea visătoare, cu zâmbetu-i de sfinx,
între oleandri și lămâi, se vedeau adesea femei spoite și dezmățate,
care-și făceau vânt cu șepcile marinarilor, pentru a se răcori din
năbușeala acră a sălii unde se cânta toată noaptea când portul lucra
bine și aur curgea la chetă.
Rar se întâmpla câte un ofițer din promoția Solitarului, plimbându-se
seara pe plajă, să ajungă până în dreptul cimitirului. Plopii argintii
creșteau drepți, deopotrivă, ca doi frați gemeni, șopotind veșnic în
limba lor la cea mai slabă adiere de vânt dinspre uscat sau din largul
mării. Sălciile creșteau aplecate; și-n plânsul lor se lăsau așa de jos
că acopereau cu totul movilița aceea de trei metri lungime sub care
Solitarul dormea uitat de-ai lui. În anii cu apele mari, când Dunărea se
revărsa în bălțile Deltei și se unea cu marea, mormântul acela, tocmai
la marginea cimitirului, era amenințat. Păzitorul, un moșneag șchiop,
fost pescar, spunea râzând:
— Pe ăsta îl cere înapoi apa... are să-l dezgroape... c-așa-i scris
la unii care se îneacă, să nu-i îngroape în pământ, că el nu-i vrea, îi
cere înapoi apa.
Trecuse multă vreme la mijloc. „Dacia”, mărețul vapor poștal acostat la cheul Galata
din Constantinopol, își flutura nerăbdător în vârful catargului
semnalul de chemarea pilotului. Gata de plecare. Lume multă. O varietate
de tipuri și culori se încrucișa pe scara vaporului în forfotul
zgomotos al orei de îmbarcare.
Comandantul, cu fața bronzată, cu părul alb înainte de vreme, se
plimba singur fumând liniștit, pe puntea care trepida în respirația
mașinei gata sub presiune. Pe lângă el trecu un grup de călători spre
cabinele de pe punte. O doamnă înaltă și uscată, în negru, cu bucle
argintii; o alta scurtă și groasă, trei fetițe și un lanț de hamali cu
geamantane.
Comandantul nici n-a observat privirea lungă, aruncată de una din
doamnele care trecuse pe lângă el. Când comanzi mai mulți ani un vapor
de pasageri, pe care se perindează zilnic atâtea tipuri de călători,
ajungi să nu mai poți deosibi figurile și ți se pare că toată lumea
întâlnită îți este de mult cunoscută.
Târziu, după ieșirea din Bosfor, pe când vasul, cu pieptul lui de
fier, își tăia drumul obișnuit prin largul mării, comandantul coborî
scările de la comandă pentru a-și face, ca întotdeauna, inspecția pe
punte. Cele trei fetițe, care se plimbau înlănțuite la braț una de alta,
trecură pe lângă el măsurându-l cu priviri furișate. De pe banca de sub
comandă se ridică o doamnă scurtă, groasă, și rotundă, cu părul sur și
niște ochi mici care îi surâdeau prin sticla ochelarilor. Se opri drept
în fața comandantului.
— Așa-i că nu mă cunoști? și obrajii i se înroșiră deodată. Vezi cât
m-am schimbat? Iată eu am recunoscut imediat pe Emil — și într-un râs
sănătos complectă — Trubadurul de altădată. El, surprins și tulburat, cu
sângele în obraz, zâmbea, cu toate că își strângea sprâncenele
chinuindu-și mintea. Și deodată își scoase șapca din cap, trecând mâna
prin păr:
— A!... da... d-na... și se opri negăsind numele.
— D-na Savici... dar spune-mi ca altădată cum ți-am spus și eu, Luluca, Oarba din Sorrento.
Zăpăcit, înduioșat, cu capul gol, se aplecă sărutându-i mâna moale și
grasă. Se așezară alături pe bancă. O apăsare parcă îi ținu pe amândoi
tăcuți câteva clipe. Năvălită de-o bucurie neînțeleasă, ea începu întăi:
— Mergem la Constanța. Avem un proces de moștenire. Uite, cele trei
fetițe de acolo sunt ale mele. Vezi ce mari sunt? Cât am îmbătrânit...
Stai să văd câți ani sunt de atunci... și începu o socoteală răpede cu
datele de naștere a fiecărui copil, măritișul, plecarea din țară.
El tăcea și asculta c-un surâs pierdut. Se simțea moale, tulburat de
suvenirul vieții de mult trecute, de întreaga tinereță, într-o singură
clipă răscolită deodată.
— Știi că sunt și cu Bibița aici. Săraca a rămas singură. Stă la
mine. Mi-i milă de ea. O viață pierdută. Închipuie-ți, că a rămas
aceeași, cum o știi.
— Cum, nu s-a măritat? Biata Prințesă!...
— Nu, deși a avut partide admirabile. Și azi îl plânge pe ofițerul
acela care s-a înecat. Păstrează cu sfințenie și citește scrisorile
acele combinate de noi. A rămas până acum convinsă ca el a iubit-o și că
s-a omorât din cauza ei. N-a fost chip să-i scoatem din cap ideea asta
fixă. Umblă totdeauna în doliu și-i face rău să vadă o îmbrăcăminte de
marinar.
Dintr-o cabină de pe punte ieși o femeie înaltă, uscată, îmbrăcată în
negru. Vântul îi flutura crepul de sub care scăpau șuvițele de păr alb
ca zăpada. Pășea ușor căutând drept înainte. Când ajunse în dreptul
băncii se făcu deodată tăcere. Emil tresări și instinctiv se ridică,
salutând respectuos. Ea abea își înclină capul și, c-un fior trecător,
își strânse șalul negru la piept, călcînd lin, cu pași măsurați până la
capătul punții; se înapoie trecând ușor, ca o umbră, până se pierdu în
penumbra cabinei. Ușa se închise încet și o mână diafană, fină, ca de
ceară, apăru trăgând discret perdeluța de mătase, care masca ochiul
rotund de geam al cabinei inundate de magica lumină argintie a lunii
pline.
Sulina, 1916