joi, 12 mai 2016

LENE - de Barbu Stefanescu Delavrancea



https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/99/Barbu_Stefanescu_Delavrancea_-_Foto05.jpg/220px-Barbu_Stefanescu_Delavrancea_-_Foto05.jpg


Barbu Ştefănescu Delavrancea  1858 - 1918

Eram mai mulți în drumul-de-fer. Calea lungă, zăpușeala nesuferită și uruiala monotonă ne aromniseră pe toți; pe unul cu capul pe spate, pe altul cu capul între mâni și cu coatele pe genunchi. Al treilea moțâia; al patrulea sforăia; ș-altul se încerca să doarmă iepurește, cu ochii deșchiși.
La scăpătatul soarelui un vânt răcorel începuse a sufla. Căldura se micșorase, zăpușeala încetase; aerul nu mai semăna cu o apă încropită. Îndată ce nădușeala de pe tîmplele celor somnoroși și adormiți se răcise, mânile lor începuse a se mișca, pleoapele trăgeau una în sus si cealaltă în jos, capetele se învârteau în osia gâtului, picioarele hârâjâiau tocurile pe mușamaoa tocită a vagonului. Viața să deștepta încetul cu încetul. Când soarele apusese desăvârșit, întinzând pe cer fășii lungi și roșii, prietenii să deșteptaseră întremați și cu poftă de vorbă.

Anecdotele, amintirile din liceau, ștrengăriile din facultate, dragostele și politica să amestecau fără nici un șir, fără nici o ordine. De multe ori vorbeau doi și trei dodată. În sfârșit, spuseră tot ce puteau să spuie, învălmășit, până ce ajunseră la patimile lor. Aci să vedea bine că sunt buni prieteni și, lucru rar printre tineri, își povesteau slăbiciunile într-un chip omenesc și sincer.

Concluziile a patru din ei erau cele următoare:

- Mie îmi plac la nebunie femeile frumoase și Alfred de Musset.

-  Mie îmi plac femeile tinere și vinul roșu și bun.

-  Și mie, țărancele răscoapte de soare, voinice, cu părul fără coloare, cu ochii negri, cu sânul micșor și pietros, și vânătoarea.

-  Iar mie îmi plac fetele sfiicioase, fragede, neștiutoare, în ochii cărora se vede ciuda curiozității, și în al doilea rând, un cal negru cu trapul deschis, repede, cu nările răsfrânte și cu răsuflarea abia simțită.

Cel d-al cincilea, care în tot timpul căldurii stătuse cu capul între mâini și cu coatele pe genunchi, deschise gura și începu să vorbească încet și pe gânduri:

-  Pe mine mă cunoașteți din liceu; eram un copil ciudat, cu o viață...

-  Mai tare, mai tare, ziseră ceilalți, n-auzim nimic în uruiala asta nesuferită.

-  Mie nu mi-a plăcut niciodată ce a plăcut celorlalți, nu pentru că plăcea celorlalți, dar pentru că nu-mi plăcea mie. Cât despre gusturile mele, destul de pronunțate, le-am închis în mine, nu le-am dat pe față și nici n-am îndemnat pe cineva să le împărtășească. De regulă, pe la 18 ani, studenții au un obicei nesuferit d-a se îmboldi între ei la lucruri rele sau bune, și mai ales rele, cari din felul lor nu le-ar plăcea. Cei cari fumează îmbie cu țigări pe cei care nu fumează. Tutunul este sănătos chiar, te apără de molimă, îți ia greața bucatelor după masă, ș-apoi, într-o țigare de tutun cîte idei nu stau ascunse ? Când fumezi, găsești frazele cele mai bune; când fumezi, îți legi mai bine ideile între ele; dacă ești trist și fumezi, gîndurile cele triste să risipesc ca și fumul de la țigare; dacă n-ai parale, fumezi, te gândești, și pe loc găsești mijlocul d-a le găsi; când nu mai ești iubit, o țigare, două, trei, patru, și tortura amorului să schimbă în senin și liniște. După două zile de discursuri de felul acesta, ba și mai neghioabe, cel care nu fuma s-apucă de tutun, varsă de câteva ori și, în așteptarea bunelor cari țin de tutun, bietul băiat prinde patima fumatului contra căreia să luptă apoi o viață întreagă, fără a izbuti să se dăzbere de ea. Cei cari beau d-asemenea cad pe cei cari nu beau decât apă, și încep: dar ești ca un copil mic, ca o fată de pensiune, ar trebui să fii mai bărbat. Un pahar de vin este furat din buzunarul doctorului; vinul îți dă sânge, te face mai viu, îți dă mai mult curaj d-a gândi, te face mai îndrăzneț, ți-aprinde închipuirea. Încearcă-te după câteva pahare de vin să scrii. Vei vedea câtă imaginație ai, și ce vie este, și ce puternică este, și cât de caprițioasă și de fermecătoare este. Ce fel de literatură faci și tu ! Literatua modernă fără vin aste ca un zmeu fără vâjiâetoare. Și bietul băiat, după numeroase îndemnuri, cearcă un pahar de vin, cearcă două, bea apoi binișor, până când începe să bea bine. În sfârșit, începe a face ș-a tipări stihuri. La urmă, de patima vinului și de boala stihurilor nu să mai poate vindeca. De amețeala vinului și d-a stihurilor, căci vinul amețește cu spirtul, iar stihurile cu rima și cu lipsa de sirit, s-apucă de gazetărie. De aceea în toată țara abia să găses, printr-o mie de versificatori, doi-trei poeți originali cari pricep versul și crează câte ceva. Tot așa să întâmplă cu bileardul, cu femeile, în sfârșit, cu toate abuzurile cari se prezintă închipuirilor naive într-un chip fermecător de către cei șireți și răi. Am băgat de seamă însă că cei cu viții, dacă au și ceva bun în ei, acest bun îl ascund cu îngrijire, de teamă d-a nu fi concurați în ce le-a mai rămas ca valoare. Astfel, vă previu că eu am avut și am o patimă primejdioasă, pe care am păstrat-o cu îngrijire numai pentru mine și am ascuns-o cu atât mai mult cu cât se poate împrăștia mai lesne decât toate celelalte patimi și viții. E destul s-o vezi ca să te și molipsești. Ea, de la ea însăși, este un adevărat discurs atrăgător.

- Să vedem, ce patimă, spune-ne ! ziseră ceilalți patru.

- Lenea, răspunse cel d-al cincilea. Lenea, care te fură, te moleșește, te descântă și-ți povestește în urechi o mulțime de basme fermecătoare și-ți desfășură înaintea ochilor tablouri cu mult mai frumuoase decât priveliștile reale și te ridică de pe pământ, legănându-te în aer cu mult mai dulce decât cum te cleatănă o barcă pe apă. [...]

Este vorba de lenea care mă împiedică d-a fi om ca toți oamenii, făcându-mă însă să gust plăceri pe cari alții nu le pot nici înțelege, nici gusta. Când se înoptează și cerul să spală de albastrul zilei, și stelele strălucesc ca niște ținte lustruite, clipesc ca niște ochi de argint și spuzesc nemărginitul coviltir al cerului, când luna, ca un taler luminos și rece, să ridică liniștit, eu mă lungesc în mijlocul curții, pe moalele florilor sălbatice, și nu vă puteți închipui cum mi se apropie tot văzduhul de ploapele moleșite ale ochilor. Și basmele încep să mi se deștepte în cap. Și din când în când cerul mi-apare și dispare ca un tablou care se întoarce când cu fața, când cu spatele înaintea ta. Ziua, când soarele inundă lumea cu un potop de lumină stau ceasuri întregi privind în vag, printre gene. Și micul curcubeu lipit de grăsimea genelor să aprinde, și să desfășuară, și să precipită pe albastrul străveziu al cerului. În diminețile de iarnă, focul s-a stins de mult în sobă, este frig în odaie, obrajii și vârful nasului sunt reci, și stând ghemuit în plapumă, simț, gust cu plăcere, mă îmbăt din căldura care să înconvoaie după trup, între mine și plapămă, ca o vată moale și căldicică. În această căldură mă afund ca într-o baie încropită. Închiz ochii, răsuflu ceva mai greu, dar nu adorm. Între a dormi și a fi deștept este o viață nespus de plăcută: orce închipuire este o realitate, cu formele, cu colorile, cu mișcarea și cu viersul ei fericit. De ființa pe care o iubești te apropii sfiicios și o săruți, dar o vezi bine și-i guști carnea fragedă, rumenă și parfumată. Paralele care-ți lipsesc le găsești și ai trecut hotarele în țara minunilor. Volumul pe care nu l-ai scris încă și poate nu-l vei scrie niciodată îl alcătuiești în câteva minute mai frumos decât ai putea, mai frumos chiar decât ai vrea. Lenea la mine este adormirea a trei sferturi din viață și mărirea colosală a rămășiții ei; lenea la mine este o stare de magnetism animal; este o realitate mai puternică decât adevărata realitate. În așa stare, fiind culcat pe un dig, am căzut în mare; în așa stare fiind, am căzut după cal; în așa stare fiind, când am deschis ochii și m-am văzut într-o oglindă, am înghețat de frică, crezând că m-am înșelat, și m-am culcat într-o odaie străină, cu un străin alăturea. Închideți ochii cu toții și spuneți-vă un basm în minte, ca și cum l-ați spune altora, și veți vedea ce fericită stare este această lene.

Într-adevăr, cu toții au închis ochii, foarte convinși că vor gusta o fericire ciudată. În capul fiecăruia să deșira un basm. Unii râdeau, alții să încruntau. Toți erau cu ochii închiși.

Când s-au deșteptat, trecuseră de orașul în care trebuia să rămâie.


http://www.mkheritage.co.uk/cv/images/railway/stpainting.jpg


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu