vineri, 22 iulie 2016

O AVENTURA GALANTA - de Ioan Slavici


http://dragusanul.ro/wp-content/uploads/Slavici-Ioan-LUCEAFARUL-n-15-16-1905-p-297.jpg

1848 - 1925




„Nostimă - Pui de drac împelițat ! ” își zise Nicu, răsucindu-și mustăcioara.

De ! tânăr cu temperament, băiat de bani gata, sublocotenent de roșiori, trăit de câteva luni acum într-o garnizoană dosnică și scăpat, în sfârșit, pe câteva săptămâni în concediu, ce-ar fi avut să caute în lume dacă nu femei frumoase ?

Nu-i vorbă, nici afară din cale frumoasă, nici cu deosebire elegantă nu era, dar avea talie minunată, se mlădia ca o păunită în mersul ei și trăgea și ea cu ochiu - așa, mai pe furiș, ca să nu bage de seamă domnul cam bătrânior, după toate semnele, soțul ei, care-i scosese biletul și se dusese acum să expedieze bagajul.

Trenul nu era încă aranjat și se plimbau ea în sus și Nicu în jos, ea în jos și el în sus, uitându-se la fiecare întâlnire ea la el și el la ea, căci gând cu gând se potrivește când inimile bat la fel.

El pleca la Sinaia, unde avea de gând să-și petreacă concediul, iar dânsa-și luase biletul pentru trenul de Galați, care pleca cu vreun sfert de ceas mai înainte.

Ei și ? Nu era lucru mare să-și ieie și el bilet până la Ploiești, iar de acolo-și schimbă trenul.

S-o facă ?… să n-o facă ?

N-ar fi făcut-o, poate, dar strașnic jucau ochii în capul ei, încât parcă-i zicea în fiecare clipă: „Dă înainte”.

Ea însă nu era singură; ce făcea cu morocănosul acela ? cum îl dădea la o parte ? cum trecea peste el ? cum îl prostea ?

Tocmai aceasta-l ispitea pe Nicu, care simțindu-se irezistibil, se sucea și se învârtea ca curcanul care se umflă în pene.

Femei sunt, la urma urmelor, destule. E plină lumea de ele ! Pentru oamenii ca dânsul însă farmec adevărat au numai femeile măritate, care se cuceresc cu anevoie și la care răzbești trecând cu inima în dinți prin mii și mii de primejdii.

După ce bagajul fu expediat, ea se depărtă, ca să iasă pe peron, dar se uită în câteva rânduri înapoi ca cea mai rafinată actriță, parcă ar fi voit să-i zică: „Nu mai sta pe gânduri ! ”

„Haid’ ! O iau cu asalt”, își zise el, apoi își luă bilet până la Ploiești,  își expedie și bagajul până acolo și grăbi în urma ei.

Altă încurcătură însă.

El își luase, ca de obicei, bilet de clasa întâi, iar ea se urcase în clasa a doua.

„Ei și ! își zise el iar. Parcă cu bilet de clasa I nu poți să treci în clasa a II-a ? ”

Da, se poate; dar dacă soțul ei, cârcotaș ca toți soții, i se pune-n față, i se uită în ochi și-i zice: „D-ta, domnule sublocotenent, de ce ai trecut din clasa I ? ce cauți aci ? de unde te-ai pomenit tocmai în vagonul acesta ? ”

Era o mică prostie ceea ce făcea el.

Cum adică, cum ar fi putut să se apropie de dânsa ?

Două minute mai înainte de a se fi pus trenul în mișcare, el simți că-i trece un fel de junghi prin inimă și că picioarele încep să-i tremure; bătrâiorul nu pleca și el și ea rămânea singură.

Acum erau hotărâte toate.

Nu o dată li se întâmplă oamenilor tineri că urmăresc cu o stăruință oarbă vreo femeie, iar în clipa când se văd, în sfârșit, aproape de ea, se opresc cuprinși de spaimă și-o iau la fugă.

De acest simțimânt oarecum copilăresc era cuprins Nicu văzând c-a rămas singură tânăra femeie care-i trăsese cu ochiul.

Nu-i mai venea acum să dea asalt.

Deși de abia împlinise douăzeci și doi de ani, cocoana Lucica, mama lui, n-avea dorință mai fierbinte decât să-l vadă cât mai curând căsătorit cu vreuna din fetele drăguțe și bune pentru care avea dânsa slăbiciune.

De zestre n-avea nevoie și putea să-și aleagă după plac. El însă voia luptă și ținea să se mai bucure de libertate, să-și mai petreacă tinerețele cu prietenii lui.

„O să te încurci, băiete, cu vreo smintită ori cu vreo ticăloasa - îi zicea dânsa - încât o să-ți muști degetele că nu o să știi cum o să scapi, și o să-mi amărăști și mie viața. Câte nu sunt mumele care o patit așa ?! ”

„Aș ! vorbe de babă fricoasă ! ” își zicea el, care cunoștea lumea mai bine.

Nu vedea el cum se petrec lucrurile în societate ?

Unul zboară ca fluturele din floare în floare, altul toacă pe vreo bătrâioară, iar altul e tocat de una mai tânără, pune coarne vreunui prostănac de bărbat ori își are puiculița ascunsă unde numai el o știe, și toți se simt bine.

„O duci cât o duci, iar după ce te-ai săturat, dai acolo ceva și scapi”, își zicea el.

Acum însă se temea.

De unde știa el ce poate să iasă de aci, până unde se duce și cum se încurcă.

„O las eu, dar nu mă lasă ea, își zise. Nu ! N-am să trec în clasa a ll-a. ”

Nici n-a trecut până la Chitila.

De la Chitila până la Buftea e lung drum, și-l străbați cu anevoie așa singur, căci îți ard scândurile sub picioare când o vezi pe dânsa stând pe coridorul vagonului la fereastră. Între Buftea și Periș el a trecut dar, așa, de încercare, ca să dovedească că poate s-o facă și fără de nici o teamă, că e om cu virtute, care nu se încurcă dacă nu vrea.

Ea stătea sfiicioasă ca o mironosiță, cum se cuvine unei femei care călătorește singură, iar el se făcea din ce în ce mai îndrăzneț.

Pe la podul Ialomiței el a pornit atacul, constatând că e foarte cald.

- Da, domnule, răspunse ea, fără ca să-și ridice ochii.

- Călătoriți la Iași ?

- Nu, domnule.

- La Galați ?

- Da, domnule.

- Lung drum așa singură !

- Da, domnule, foarte lung.

- Soțul d-voastră e bucureștean ?

- Soțul meu ? strigă dânsa ridicând ochii și uitându-se la el oarecum rușinoasă, ca orișice femeie cumsecade care călătorește singură. Nu, adăugă peste puțin. Cardini mai are la București oarecari afaceri, vreo două-trei zile.

„Cardini ? își zise Nicu în gândul lui. Care va să zică, doamna Cardini, iar soțul ei mai are treabă Ia București”.

Mare ispită pentru un locotenent ieșit abia de curând în lume.

De la Ialomița la Ploiești drumul e însă de tot scurt: abia ai intrat în vorbă, abia ți-ai aruncat mrejele și ai și sosit.

Ce era adică dacă lua bilet spre Buzău?

La Sinaia nu-l aștepta nimeni, bani avea cu ridicata și putea să se întoarcă și mâine și poimâine și peste câteva zile la Sinaia.

„Haid’! ” își zise, iar după ce sosi la Ploiești, își luă bilet până la Galați.

Ce nu faci de dragul unei femei tinere, care-și aștepta bărbatul abia peste câteva zile ?!

Om cu gânduri ascunse, el a început s-o ieie pe departe, și s-o descoasă, ca să afle ce-ar zice ea dac-ar voi s-o întâlnească la Galați, undeva la vreun loc mai retras. Ea se cutremură: la Galați, unde toată lumea o cunoștea ?! Peste putință.

El nu era însă om care se sperie de greutăți.

Era tocmai pe la amiază când se apropiau de Focșani.

- Ar fi, zise, o minunată idee să ne oprim, să luăm masa aici, să facem o plimbare prin oraș și să urmăm cu trenul deseară drumul spre Galați.

Ea se uită speriată la el, voi să-i întoarcă spatele, dar Nicu, oștean în putere, nu se da, s-a avântat în luptă crâncenă și a ieșit în cele din urmă biruitor.

Degeaba ! În fața unui om ca dânsul nu putea să reziste o femeie care călătorește singură și-și aștepta bărbatul abia peste câteva zile.

Abia acum se simțea el ridicat în șea.

Opriți odată, au căutat cel mai bun restaurant din oraș, au luat o masă cum el știa s-o comande, au deschis o sticlă de șampanie, apoi încă una, și inimile s-au încălzit, sufletele s-au apropiat, încât toată lumea-i credea însurăței.

Țiind apoi s-arăte că nu e numai berbant, ci și galant, au ieșit după masă la plimbare și s-au oprit ici la un magazin de modă, colo la un giuvaergiu.

În zadar, însă, căci ea strâmbă mereu din nas. Nu-i era nimic pe gust.

Cine vine de la București nu se poate mulțumi cu ceea ce găsește la Focșani. Acolo ar fi voit ea să-l plimbe, să-i pună galantonia la încercare.

El avea însă planurile lui, croite cu multă viclenie.

Va fi fost de vină el, va fi fost ea, vor fi fost amândoi, destul c-au scăpat trenul. Ea era nemângâiată, deznădăjduită, iar el râdea, bucurându-se-n fundul inimii lui.

- Nu e nimic, doamnă, îi zise, un episod plin de haz, de care mai târziu vă veți aduce aminte cu plăcere. Ne întoarcem în oraș, luăm o odaie pentru d-voastră, altă pentru mine, mai petrecem o seară împreună, iar mâne dimineață ne urmăm drumul, și soțul d-voastră n-are să afle nimic.

- Nu, domnule, nu ! îi răspunse ea. Aici nu rămân cu nici un preț. Ce să fac eu la Focșani ? Pun biletul de bagaj în plic și-l trimet la Galați, ca să nu-mi zacă bagajul în gară, iar eu mă-ntorc la București. Sosesc acolo pe la zece, trag la o prietenă și spun că am uitat ceva.

Nicu rămase zăpăcit, ca pescuitorul care a scăpat peștele cu undiță cu tot.

- Dar soțul d-voastră ce o să zică ? întâmpină el.

- N-am nevoie să-l văd, grăi dânsa. Bucureștii sunt mari, el umblă cu trebile lui, și aș putea să stau și mai multe zile fără ca să ne-ntâlnim.

Mai multe zile ! ? În gândul acesta era și pentru dânsul mult farmec.

Ar fi râs camarazii lui cu hohote dac-ar fi aflat că el a plecat la Sinaia și s-a pomenit la Focșani, ca să rămâie acolo ca un caraghios.

Cu totul altfel se prezentau însă lucrurile dacă se întorcea cu dânsa la București și petrecea acolo câteva zile.

Ar  mai fi stat, poate, pe gânduri, dar trenul nu aștepta.

„Haid’! ” zise dar și acum și iar și-a luat bilet.

În zadar ! e adevărat că omul știe unde pleacă, dar nu poate să știe unde va ajunge.

Ce se va fi întâmplat apoi pe drum, cum va fi potrivit el lucrurile, destul că de la gară ei au plecat în aceeași trăsură și el n-a dus-o la prietena ei, ci, mai de nevoie, mai cu dragă inimă, la hotel, unde n-au luat două odăi, ci deocamdată una singură.

- Ce mi-ai făcut, domnule ?! se tângui dânsa când se văzu singură, în sfârșit, cu dânsul. Ce o să se aleagă de mine ?!

Nicu, stăpân acum, se plecă ca s-o mângâie, strângând-o în brațe și sărutând-o.

Ea nu mai făcea fasoane, ci se lăsa în voile lui ca o biată mielușea jertfită care se supunea cu ochii închiși. După ce s-au coborât însă în restaurant, ca să-și ieie supeul, ea s-a mai dezghețat.

Iar s-a făcut însă rușinoasă când s-au întors în odaia lor.

Nu voia o dată cu capul ca dânsul să aprindă becul și ținea să se dezbrace pe întunerec. El însă ținea cu atât mai vârtos să o vadă în cămașă și, în cele din urmă, după ce ea s-a dezbrăcat, tot a aprins prin surprindere becul. Cuprinsă de o spaimă, ea a fugit într-un colț. El după ea. Era ceva nespus de încântător. Numai începutul e însă greu, și el era din ce în ce mai mirat și mai încântat de rafinăriile ei. Pornită odată pe calea cea bună, ea era parcă toată viața și-ar fi petrecut-o împreună cu dânsul și ar fi fost în stare să fugă cu el în străinătate.

Amețit de simțimântul celei mai depline biruințe și de fericirea omului ce nu mai are nimic de dorit, Nicu ar fi fost în stare s-o facă și aceasta, căci o dată sunt tinerețe, dar pentru așa ceva erau prea puțin cele trei mii de lei pe care i le dăduse cocoana Lucia, ba și din aceștia cheltuise o bună parte.

Dimineața zilei următoare ea nu se mai rușina, da’ era nemângâiată.

Ca s-o mângâie, dânsul a scos-o la plimbare, și acum dânsa nu mai strâmba din nas nici pe la magaziile de modă, nici pe la giuvaergii, ci ținea să arate că are gust și știe să aleagă. A și ales, încât mai pe înserate Nicu era neliniștit de gândul că n-o să-i ajungă banii pentru cele două-trei zile ce dânsa putea să petreacă la București și a început să mai strângă băierile pungii.

Femeie de o delicateță rară, ea a simțit lucrul acesta și a început să-și facă, cuprinsă de o vie durere, pregătirile de plecare.

„Adio ! parcă zicea. Adio pentru vecie. ”

El ce putea să-i facă ?!

Acum era mâhnit, peste puțin se bucura că scapă, dar în cele mai multe clipe îi era rușine, și atunci îi venea să alerge și să caute vreun camarad care îi mijlocește un împrumut de vreo mie de lei, ca să iasă cu obrazul curat din încurcătură.

Un om ca dânsul găsea totdeauna, fie chiar și cu camătă ceva mai mare, ajutor la strâmtorare.

„Uite ! - îi șoptea însă la ureche un glas tainic - vezi, așa se încurcă oamenii tineri”.

Nu ! el era om cu virtute, care nu se dă; a lăsat-o să plece, cu durerea-n inimă și cu rușinea-n obraz, dar a lăsat-o parcă n-ar fi fost niciodată nimic între el și ea.

După plecarea ei, însă, umbla buimac, ca omul care nu mai știe ce să facă.

Să plece, în sfârșit, la Sinaia ?!

Abia vreo șaizeci de lei îi mai rămăseseră.

Să ceară bani de acasă ?

Îi era greu.

Tot numai la un camarad putea să-și găsească scăparea.

Lua vreo cinci sute de lei, cu care o ducea mai pe sărăcie vreo două-trei săptămâni, apoi scria acasă.

I-a și găsit unul dintre camarazi un bancher, care, om bine informat, o știa și pe cocoana Lucia.

Acesta se uită însă lung la el.

- Cinci sute de lei ? îi zise. Numai atât ?! Oameni ca d-ta nu se încurcă cu sume atât de meschine: cel puțin cinci mii !

Altă ispită !

N-avea Nicu decât să-și pună iscălitura pe o bucată de hârtie și făcea de rușine pe orișicine care ar fi îndrăznit să-l ieie drept un pârlit.

Făcea, nu-i vorbă, o prostie și se încurca, dar avea și o satisfacție, și nu-i mai era de nici un folos bogăția dacă nu se folosea de ea ca să-și facă cheful.

„Haid’! ” zise și acum și luă banii, apoi plecă cu cel mai apropiat tren, dar nu la Sinaia, ci la Galați.

Ar fi râs camarazii lui cu hohote dac-ar fi aflat că se plimbă zăpăcit prin orașul depărtat și caută, el singur nu știa pe cine, pe o doamnă Cardini, cum știa el, pe care nimeni n-o știa acolo.

„O găsesc - își zicea e - îi dau de urmă, o scot din fundul pământului. De mine nu scapă ! ” își zicea cutreierând străzi și piețe și grădini publice, ca doară să deie, din întâmplare, de undeva peste ea.

Pretutindeni pe unde ajungea, pe pereții caselor, pe uluci, pe porți erau lipite mari afișe, prin care i se aducea publicului iubitor de artă la cunoștință că seara se va da la grădina „Paradis” o mare reprezentațiune extraordinară pentru debutul domnișoarei Evelina, celebra cantatrice lirică și melodramatică, a căreia sosire de mult anunțată fusese amânată în urma unei împrejurări neprevăzute.

„Acolo am neapărat s-o găsesc ! ” își zise el, convins că de la o asemenea reprezentațiune extraordinară o damă ca dânsa nu poate să lipsească.

Seara, dar, el a fost între cei dintâi sosiți la grădina „Paradis” și a rămas înfipt la intrare, ceva mai la o parte, ca nu cumva să-i treacă cineva pe nevăzute.

Venea lumea ca la comedie, dedea năvală ca la pomană, dar frumoasa lui, gingașa lui, dorita lui nu se ivea nicăiri, și e urât lucru să stai și să aștepți fără ca să știi dacă o să vie ori nu cine-ți este în gând.

Nicu însă, om neînfrânt, nu s-a mișcat de la locul lui nici după ce s-a început reprezentația.

Deodată s-a pornit un vifor de aplauze și de urlete frenetice:

Domnișoara Evelina, celebra cantatrice ea însăși, se prezentase pe scenă cu un mare buchet de flori și făcea cu multă grație complimente la dreapta și la stânga.

Nicu rămase pe o clipă într-un fel de aiurire.

Îi semăna leită grațioasa cantatrice cu doamna Cardini a lui: aceeași față, aceiași ochi, aceleași buze, aceleași brațe, aceeași talie, aceleași pulpi. Ce păcat ! ? el o cunoștea, slavă Domnului, destul de bine, până în cele mai ascunse amănunte.

„Ei ! drăcia draculu - zise peste puțin -, dar asta nu seamănă, ci e chiar ea ! Spurcăciunea naibii ! ”.

Îi venea să se ascundă sub vreo masă, ca nu cumva ea să-l zărească și să alerge la dânsul, și se uita sperios împrejur, parcă toată lumea îi striga, râzând în hohote: „Care va să zică de dragul ăștia ai umblat tu pe la Focșani și ți-ai cheltuit banii pe la București și-ai subscris polițe și alergi ca un smintit pe aici. Subțire cavaler ! Deștept băiat ! ”

S-a mai uitat o dată spre scenă, apoi și-a luat capul între umeri și-a ieșit ca pe furiș din grădină, hotărât acum să se întoarcă, nici acum însă nu la Sinaia, ci acasă, și să-i spună mamei sale că tot are ea dreptate când vrea să-l știe căsătorit.

http://www.radford.edu/rbarris/Women%20and%20art/amerwom05/gibsongirldet.jpg


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu