marți, 18 octombrie 2016

OM MILOSTIV de Emil Gârleanu


https://s3-us-west-2.amazonaws.com/find-a-grave-prod/photos/2009/124/21390144_124157300778.jpg


Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878, Iași, d. 2 iulie 1914, Câmpulung) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român. Fiul lui Emanoil Gârleanu, colonel și al Pulcheriei, născută Antipa. Începe liceul la Iași în 1889 dar se retrage și se înscrie la Școala fiilor de Militari, unde devine coleg cu Jean Bart, apoi intră la Școala de Ofițeri de Infanterie, unde devine coleg cu Gheorghe Brăescu. A fost sublocotenent în armata română, dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.

PUBLICISTICA LITERARĂ  

A debutat la revista ieșeană „Arhiva” în 1900 cu schița Dragul mamei și cu poezia Iubitei sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhiva, Evenimentul, Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos” și colaborator la „Convorbiri critice”. A participat activ la înființarea Societății Scriitorilor Români în 1908, al cărei președinte a fost între 1911-1912. Reprezentant de frunte al Semănătorismului. Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu.

OPERA 

    A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocați boieri de viță veche, patriarhali și visători, superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat.
    Cel mai cunoscut volum a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a relatat întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.
    Un alt volum, Nucul lui Odobac (1910), dezvoltă tot o temă semănătoristă: dispariția țărănimii patriarhale și a obiceiurilor tradiționale.

sursa:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_G%C3%A2rleanu


http://keyassets.timeincuk.net/inspirewp/live/wp-content/uploads/sites/34/2014/01/000006cd5-31avFranklinRoosevelt.jpg

— Ei, acu i-acu, neică ! zise el.
Iar nașu-său îi răspunsese fără înconjur:
— Ascultă-mă ce-ți spun eu: nu fi papă-lapte; du-te la conul Mitică Limbă-dulce, că altminteri mergi la pușcărie cu mânile în buzunar… Du-te la el; ți-o face el ce ți-o face, și-i scăpa. Dă, îi avocat mare, îi om cu trecere, și-i d-ai noștri, din popor.
Și iată-l acum pe Ghiță Pașalău mergând la deputatul și avocatul Mitică Limbă-dulce, care are casa în strada Justiției nr. 5, și care primește între șase și șapte seara, chiar dumineca și sărbătorile.
Dimineața fusese o zi frumoasă - soare și cald, adevărată zi de început de primăvară: e pe la mijlocul lui martie. Ghiță Pașalău și-a făcut ghetele, și-a scos pestelca de piele de căprioară, a închis sticla cu mastică de Hio, din care numai dumnealui turna la mușterii, și-a înfășurat gâtul cu o legătură roșie, a luat pardesiul, pălăria cea tare și a plecat. Dar iată, când nici nu se aștepta — că de atâtea gânduri n-avusese vreme să se mai uite spre cer — se trezi, pe drum, că începe să bureze. Dracul s-o ia de ploaie! Poftim! Asta îi trebuia?… I se strica lustrul la ghete și i se muia pălăria… Pană la avocat mai era doar o bucată bună. De-abia e în strada Mitridate și pană în acea a Justiției mai avea de străbătut două: a lui Gambetta și-a lui Popa Prescură… Iuți pasul. Ploaia se-ntețea și, după câteva clipe, auzea cu groază cum îi lipăiau picioarele în apa strânsă repede, prin adânciturile lăsate de tăbliile sfărâmate ale trotuarului.
A ajuns. O casă la stradă, cu o poartă mare de fier. Înainte de a intra în curte, Pașalău se opri privind în toate părțile dacă nu-i văzut, apoi ridică repede picioarele pe rând, le șterse cu cele două colțuri ale pardesiului, și încet-încet sui scările, gâfâind, ca și când ar fi călcat postii. Bătu mai întăi în geam; dar în sala luminată strălucitor, nu răsări nimeni. Atunci își aduse aminte de sonerie; se uită, caută. O găsi, e la-ndămână, în stânga, lângă ușorul ușii, dedesuptul unei tăblițe, pe care, lui Pașalău, i se păru că scrie „curaj”!
Și, într-adevăr, ridică mâna, de-abia atinse bumburuzul alb și-și trase degetul, ca și când s-ar fi fript.
Ușa dinăuntru, de la sală, se deschise, apoi cheia se-nvârti și-n broasca ușii cesteilalte, și un fecior în livrea se plecă puțin, ca și când i-ar fi fost frică să nu i se umezească frizura de aerul jilav de afară:
— Poftiți, domnule!
Pașalău nici nu apucă să pășească bine pragul, și feciorul îl și descheia la palton, în aceeași vreme în care îi și smulgea pălăria din cap; apoi, întorcându-l în loc, pe călcâie, ca pe-o păpușă, îl dezbrăcă, lăsându-l în redingotă.
Pe urmă feciorul se înclină mai adânc:
— Mă rog, poftiți!
Il luă de mijloc, îl trecu printr-un antreu lustruit așa de tare, că lunecă de două ori pe spate, apoi îl aruncă într-un salon. Pașalău rămase buimac, în mijlocul odăii îmbrăcată toată în albastru, cu oglinzi mari, drepte, de sus până jos, cu două policandre atârnate de tavan — o lumină orbitoare. În oglinda din față omul se văzu bine, deși la-nceput nu-i venea să creadă că e el. Pentru întăiași dată se privea întreg, bine și amănunțit. Niciodată nu se văzuse atât de subțire, că parcă redingota măslinie — el o crezuse neagră cum e cărbunele — îi ținea oasele strânse la un loc, să nu se risipească pe jos. Și nasul lung i se scobora așa de adus înăuntru de vârf spre gură, ca un clește ce-ar fi vrut să-i smulgă ceva — cuvintele care acum simțea el bine că n-o să-i vie pe limbă. Ochii șterși: cărunt, zgribulit… Tare-mbătrânise!… I se părea că-i la un vrăjitor. Atâta sclipire, de sus de pe pereți, de jos, îi făcea rău, îl amețea. Pașalău se uită prinprejur; chiar lângă el era un jâlț; îndoi încet genunchii și se lăsă ușor pe marginea scaunului. Deodată, în trei oglinzi, alți trei oameni se lăsară odată cu dânsul, ca  niște umbre ce-i urmăreau mișcările. Pașalău răsuflă adânc… Cine-l pusese să vie la un avocat așa de mare! Parcă-i încolțise în minte un gând: s-o șteargă frumușel. Dar ușa se deschise din nou, și un alt fecior — ăsta îmbrăcat în negru — răsări în prag.
— Dumneavoastră vroiți să vorbiți cu domnul avocat?
Pașalău se gândi că doar la asta venise; înghiți mai mult decât răspunse:
— Hâhî!
—Atunci, poftim dincoace!
Și omul iar îl luă de spate, îl duse binișor pe covorul moale, pe care Pașalău, din prevedere, se ferea să nu mai lunece ca-n sală: și pe o altă ușă, intră într-o altă odaie:
— Așteptați!
Rămase iarăși buimac, în mijlocul salonului mare, îmbrăcat în mobilă roșie, cu tricheluri în păreți și cu oglinzi rotunde, atârnate plecat, sus, încât odaia se arăta în ele prăvălită, gata-gata să se răstoarne. Și lui Pașalău din nou îi veni să creadă că visează. Iar se așeză pe marginea unui jâlț. După câteva clipe se liniști și răsuflă mai ușurat. Gândurile i se mai limpeziră, și atunci îi trecu prin minte vorbele lui nașu-său: „Ți-o face el ce ti-o face și te-o scoate din încurcătură… că-i și el… de-ai noștri… din popor!” Așa e, i-o face conul Mitică Limbă-dulce ceva… E deputat… L-a votat doar de trei ori, el, Ghiță Pașalău, crâșm…
…Un scărțâit, și de unde nici visa, se deschise o altă ușă ca ruptă din părete, și feciorul îl întrebă, de două ori, până să primească răspunsul:
— Numele dumneavoastră?… Numele dumneavoastră?…
— Ghi… Ghiță, Pa… Pașalău!
Feciorul întoarse capul și aruncă vorbele ca dintr-o goarnă, dincolo în odaie:
— Domnul Ghiță Pașalău!…
Pe urmă se întoarse de-l chemă:
Poftiți, mă rog…
Merse ca tras de-o sfoară, intră în a treia odaie; numai scaune, canapeluțe: roșii, galbene, și oglinzi, și…
— Așteptați puțin…
Omul rămase o clipă locului, și cum își trecea mâna peste ochi, să ieie de pe dânșii ca o perdea ce-l împiedica să vadă, un braț îl împinse din nou. Iar feciorul. Trecu deodată în altă încăpere, statura feciorului se șterse și-n fața lui Pașalău răsări, ca din pământ, un om scurt, burtos, chel ca-n palmă, încât capul lui se părea că-i un alt  glob de lampă supt care ardea o lumină la fel cu cea din mijlocul odăii, de sus, ce arunca rotogoale, clătinându-se; și supt globul acesta, două scântei ascutite: ochii conului Mitică Limbă-dulce, chiar domnul deputat și avocat.
Pașalău îl cunoștea, îl auzise vorbind, și totuși i se părea acuma că nu-l văzuse în viata lui. Vroi să se închine, să zică: „sărut mâna!”, dar nu putu măcar crâcni.
Avocatul îl apăsă de umăr:
— Stai, suflete.
Și, fiindcă Pașalău tăcea mereu, conu Mitică începu să-l
Întrebe dulceag:
— Ești din coloarea noastră?
— Hâhî, săr’t mâna…
— Bine, tare-tare bine… Ești… ești… negustor? Cu ce te ocupi?
Pașalău înghiți, mai luă suflet.
— Cârciumar… coane Mitică.
— Aha!… cârciumar. Iată, domnule, un negoț, un negoț fain! Cu cârciumăritul faci bani, știi, berechet, colea.
Și avocatul încovoie palmele una peste alta, făcându-le scoică, cântărind în aer, ca și când ar fi ținut o pungă grea.
Crâșmarul începu să se simtă mai la largul lui…
— Săr’t mâna… nu prea, acum nu prea… al’dată… că și oamenii au mai calicit…
Dar conu Mitică îi lua repede vorba din gură:
— Orișicum, suflete, orișicum, tot câștigați bine… Unde ți-i cârciuma?
— In Plopii cu soț, la colț în fața Hengherigiului… cum o iei la barieră… La dreapta, când mergi încolo… la stânga…
— Când vii încoace… Bun loc… Și…
Avocatul își scoase batista și-o trecu pe față, răspândind un miros de „Ideal”, parfumul dumisale, apoi, așa, într-o doară:
— Trebuie să-ți iasă zece mii de lei ca popa… cinci sute pe lună… Ehei… bună treabă!…
Dar, fiindcă Pașalău se pregătea să-i răspundă, conul Mitică nu-i dete vreme să înceapă, se lovi cu amândouă palmele peste genunchi, se plecă puțin înainte, și, grăbit:
— Ei, chestiunea, chestiunea noastră!
Omul nu pricepu:
— Ce e? Ce daraveră ai? îl mai întrebă avocatul.
Crâșmarul se așeză pe scaun, căută să-și amintească cele dintăi trei cuvinte cu care începea să-și povestească, de-o săptămână, întâmplarea la toți, cuvinte de cari celelalte se țineau lanț, și începu:
—…N-ai să crezi!… Nici să mă gândesc, așa să am parte de ceva pe lume, nici să mă gândesc, nici dumitale prin gând să-ți treacă, mă rog, că fusese ceva pregătit de mai nainte. Eu n-am cu nimeni nimica… Un sfrijit ca mine să-l doboare, da știi, dintr-o lovitură. Vine în cârciumă și cere un chil. „Bine, îți dau, da banii, ici, pe tejghea.” Că veșnic mă băuse și bani, canci!… Plătește un chil… Da venise trăsnit de-aiurea; că cine nu-l știe pe Mitu Becheru din Zlătari? Să dai, și să fugi! Asta pe la două după douăsprezece, ziua. Bea chilul — să-i dau altul! „Bine, altul; da banii pe tejghea.” Nu, că el nu dă banii. „Măi — zic — banii, altfel nu-ți dau.” „Ba să-mi dai, că-ți stric tot…” Și nici n-apuc bine să-i prind vorba, și pleosc ia două sticle de borviț de pe tejghea și le lățește pe dușumea. Și dă să se ducă. Pe mine mă țineau bani… Dumnezeu știe cum… Mi se ridică sângele la cap, pun mâna pe stinghia cu care proptesc ușa, și-o arunc, să-l ologesc… Dracu știe cum am aruncat. Mi se suise sângele la crier… ÎI pocnesc în cap, drept în ceafă, și pac! se-ntinde Becheru meu la pământ. Sânge năvală; du-l la spital… Vin oamenii, secția, hai la poliție… Mai dă-i unuia un leu, celuia doi, scăpasem. Da Zăludu, Toma Zăludu, celui de i-am luat vinul cel roș de sub nas, acu un an, a-nvățat pe nevasta lui Becheru de necaz… pârlitu… și m-a dat în judecată… Ș-acu… Răsuflarea cârciumarului se curmă…
— Ș-acu vii să te apăr.
Avocatul mai stă puțin pe gânduri, apoi:
— Greu… oricum, o palmă-două, mergea să-i fi dat. Dar capul? Ha?… Capul, cea mai fragedă parte a trupului și cea mai prețioasă… Ce facem?… Ce facem cu capul?… Greu, suflete, neică… am uitat cum îți zice.
— Pașalău, Ghiță Pas…
— Greu, neică Pașalău…
Avocatul își dădu mâna peste frunte, ca și când și-ar fi ridicat părul, se frecă pe față, apoi repede:
— Ei, dar pentru dumneata… că ești din coloarea mea, oi face totul.
Apoi și mai repede, așa din treacăt numai, așezând niște hârtii:
— Scoate cei cinci sute de lei ce spuseși că mi-i dai, vii poimâine, mergem împreună, să vedem când e termenul…
Pașalău îngălbeni. Când spusese el de cinci sute de lei? Nu-și aducea aminte. Se zăpăci, se sculă în picioare și bâigui:
— Săr’t mâna… vorba-i că n-am… decât… optzeci de lei, coane Mitică…
Avocatul încreți fruntea.
— Ei, frate… parcă ziseși… Știi… vroisem, pentru dumneata… Altfel eu nici nu fac afaceri de astea… mici. Eu nu iau decât de la o mie în sus… Unde am vreme, domnule Pașalău?… Unde am vreme să mă ocup de toate bagatelurile?…
Pentru astfel de sume nici n-am deschise rubrice în registru…
Să-ti arăt.
Avocatul întinse mâna, prinse bumburuzul clopoțelului de pe birou, îl învârti, și târâitul prelung aduse pe un tânăr roșcat — secretarul domnului avocat.
— Adu registrul de afaceri! îi porunci.
Secretarul se făcu nevăzut și peste o clipă veni cu o condică mare, legată în piele verde, cu marginile aurite, o lăsă pe birou și se duse. Avocatul o deschise, întoarse cea dintăi foaie, de mătase, care foșni ca o rochie, apoi răsfoi repede, se opri și arătă cu degetul:
— Uite, azi spre pildă… uite, domnule Pașalău… mă rog… 19 martie… Știi citi…
Și începu să silabisească:
— Pro-ce-sul… domnului… numele nu te privește — trecem mai departe; așa: ce-re-re de punere supt interdicție… Uite ici.„ la coloana asta: Onorariu: 4.000 de lei — 2.000 încasați. Astălalt… domnul… Hm-hm-hm-hm… În-ves-ti-rea cu formula executorie… 2.500 lei încasați… Mai departe: Frații… pentru ieșirea din indiviziune, 5.000 de lei… domnule Pașalău… În-ca-sați…
Apoi închise condica și se întoarse către cârciumar:
— Ei, unde să te vâr pe dumneata cu patacele dumitale? Unde? Pentru numele lui Dumnezeu, unde?…
Și începu a se tângui:
— Ce să fac! Ce să fac!…
Dar pesemne că o idee fericită îi străbătu mintea. Se lumină la fată:
— Știi ce?…
Avocatul sună iar. Secretarul sosi:
— Cât ai zis că ai, suflete, întrebă conul Mitică Limbă-dulce pe crâșmar.
— Optzeci de lei!
Conu Mitică porunci mai întâi secretarului:
— Domnule secretar, ia ăștia optzeci de lei de la dumnealui… pentru cheltuieli de cancelarie. Apoi, cu hotărârea omului care știe să-și calce pe inimă, bătu pe Pașalău prietenește pe umăr:
— Te apăr degeaba!


http://www.oldpicz.com/picz/2016/05/Poor-families-during-the-Victorian-era-16.jpg



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu