TO MY BELOVED - by Dobhran

TO MY  BELOVED by  Dobhran You are to me, so bright and fair A friend so thoughtful, kind, so rare! I ask you , "Come! To me with bliss" On rosy cheek, I place sweet kiss! Up the mountain, on summit peak I sing my joy, my love I speak! No finer one can make me whole Than you, the lightener of my soul! Hold me, Lover! With pure delight My darkness fades; your healing light! On this, the day, oh true, divine I am blessed you are mine, all mine!

GIF - ANIMAȚIE - (Animated GIF)

OCHII ADEVĂRULUI - Poveste Egipteană Antică

Odinioară, când zeii  înșiși judecau pricinile ivite pe pământ, Minciuna se înfățișă înaintea dregătorilor dreptății pentru a-l pârî pe fratele său, Adevărul.

Adevărul

Cu greu ai fi putut afla pe lume ființe mai deosebite decât ei. Adevărul era un bărbat fără cusur: înalt, voinic, cu o fire deschisă și cu niște ochi totdeauna plini de blândețe și înțelepciune. În schimb, Minciună era mic de statură, pus pe harță și cu o căutătură care ascundea numai cu viclenie și ură. Ochii fratelui mai mare citeau fără greș în inima întunecată a mezinului, ferindu-se să-l stârnească cu ceva și căutând să-l facă mai bun și mai blând. Cu toate acestea, Minciună se hotărî să se  descotorosească de el, cu atât mai mult cu cât Adevărul era cel ce urma să moștenească averea părintească.

Minciună

Dădu, așadar, fratelui său în păstrare un cuțit mare. Pândi ziua când el era dus de acasă și, furând cuțitul,  îl ascunse undeva. Când ceru Adevărului lucrul încredințat - ia-l de unde nu-i !

Pârâtul recunoscu că primise cuțitul, dar că nu știe nici el cum de-a dispărut din locul în care l-a pus. Se lăsă târât în fața judecății celor nouă zei mari ai Egiptului, hotărât să-l împace pe fratele său după cum se cuvine. Nu știa sărmanul ce-l așteaptă...

Unul dintre zeii judecători

Iată cum suna pâra ticluită de Minciună:


Un strașnic cuțit am avut
Și fratele meu l-a pierdut,
Deși i l-am dat în păstrare.
Era cât o stâncă de mare;
Mânerul întins ca o punte -
Putea să despice un munte.
Iar teacă-i pusesem o peșteră
Nu știu lucrătură mai meșteră !
Vădiți-vă astăzi puterea
Voi, zei, și răpiți-i vederea,
Să bâjbâie-n orice ungher,
Să-mi fie la casă ușier !


Când Adevărul ridică ochii spre judecătorii săi, cerând îndulcirea pedepsei, se trezi învăluit de bezna orbirii. Și astfel, în loc de stăpân, ajunse ușierul casei părintești.

În fiecare zi Minciună întâlnea la intrare pe fratele său. Ochii lui, lipsiți de vedere, îl sfredeleau parcă mai puternic ! Chemă atunci la el pe cele două slugi credincioase ale Adevărului și le porunci:


Duceți-vă stăpânul în pustie,
Ca leul sau leoaica să-l sfâșie !


Adevărul fu înșfăcat și dus spre podișul unde colindau cele mai temute fiare ale deșertului. Cu toate că nu  vedea locurile pe unde trecea, orbul zise slugilor sale:


De ce mă duceți voi înspre podiș ?
Lăsați-mă aici și, pe furiș,
Jertfească unu-n locul meu un câine,
Iar altul să-mi aducă zilnic pâine !


Prima slugă prinse un câine și-l jertfi pe marginea podișului pustiu, unde colinda leul fioros. Apoi se duse la Minciună și-i spuse:

Dorința ta o ascultară zeii
Pe Adevăr îl sfâșiară leii !

Crezându-l pe cuvânt, Minciună nici gând să-și ascundă bucuria pe care i-o pricinuia solia !

Cea de-a doua slugă se duse la bucătar și cum își primi mâncarea, duse pe ascuns Adevărului bucata de pâine cerută. Câteva zile își hrăni astfel stăpânul părăsit la poalele unei coline din marginea orașului.

Prin apropiere se afla casa unei femei de neam mare, al cărei bărbat murise într-o luptă cu vrăjmașii faraonului. Slujnicele ei trecură pe lângă colină și îl văzură pe chipeșul orb părăsit în voia soartei. Stârnită de vorbele lor, stăpâna se duse să-l vadă pe cel năpăstuit. La porunca ei, slugile îl călăuziră la palat. Acolo, sărmanul fu îmbăiat și îmbrăcat în straie curate, recăpătându-și înfățișarea de mai înainte. Păsămite, femeia bogată se îndrăgosti de Adevăr și vru să și-l aleagă de soț. Dar știindu-l fără avere și fără vedere, își tăinui iubirea față de rudele sale îngâmfate. Pentru a nu trezi bănuiala nimănui, Adevărul deveni ușierul casei.

După câtăva vreme, femeia de neam mare născu un băiat neasemuit de frumos. Îl trimise de timpuriu la școală și el se arătă foarte destoinic la învățătură, pe lângă faptul că era cel mai isteț dintre toți. Scria fără greșeală și în toate întrecerile cu colegii săi era întotdeauna primul. De aceea toți prinseră pică pe el și începură să strige batjocoritor:

Tărtăcuță învățată,
Are mamă, n-are tată !

Mâhnindu-se de aceste cuvinte de ocară, băiatul se duse la maică-sa și o întrebă cine este tatăl lui. Aceasta îi spuse:

Tatăl tău e orbul care
Șade colo, la intrare !

Atunci băiatul se duse la ușierul palatului, îl așeză pe scaun și-l ospătă din belșug, dându-i să bea vin după pofta inimii lui. Apoi îl întrebă:

Cine te-a orbit, doresc să știu,
Vreau să te răzbun, fiindcă ți-s fiu !

Adevărul îi răspunse fără ocol:

Pricina e frate-meu, Minciună
M-a orbit și-a vrut să mă răpună !

Apoi îi povesti amănunțit cât de viclean și hain s-a arătat mezinul la judecata zeilor. Băiatul învăță pe dinafară pâra ticluită de Minciună și a doua zi se puse pe treabă.

Luă cu el zece pâini, un toiag, o pereche de sandale, un burduf cu vin și o sabie. Alese din turma mamei sale taurul cel mai falnic și mai arătos. Puse desaga la spinare și mână taurul spre imașul unde pășteau vitele pricăjite ale lui Minciună. Află pe păstorul acestuia și-i lăsă în seamă toată averea sa, spunând că a venit de  departe și că are o treabă cu un negustor din oraș. Păstorul se învoi să-i îngrijească frumosul taur în schimbul pâinilor și al sandalelor nou-nouțe.

Taurul rămase două luni în grija păstorului lui Minciună. Acesta veni într-o zi să-și vadă cireada. Taurul băiatului făcea de rușine întreaga turmă, atât de gras și de mare era. Stăpânul bău vin din burduful străinului și, luând sabia, se duse să înjunghie buhaiul. Zadarnic se împotrivi păstorul, spunând că vita îi  fusese lăsată în păstrare de un drumeț și că acesta se  va întoarce negreșit după ea. Minciună îl liniști:

Taurul acesta nu-i zeiesc,
Doi în locul lui îi dăruiesc !

Doborî apoi frumosul animal, îl prăji pe jăratec și în câteva zile isprăvi și carnea, și vinul din burduf. După care se întoarse ghiftuit la casa lui. Fapta lui Minciună ajunse la urechile băiatului, care de îndată se înfățișă păstorului, cerându-și taurul ! Mare-i fu mirarea neaflându-l pe imaș. Sluga încercă să-l îmbuneze:

Tauru-l mâncă stăpânul turmei -
Doi îți dau în schimb, la urma urmei !

Băiatul se răsti la păstor, spunându-i:

Taurul pe care voi l-ați fript
Nu-i găsești pereche în Egipt..
Trupul său se înălța cât munții,
Norii îi treceau prin dreptul frunții;
Coarnele, ca două piramide,
Răscoleau nisipurile-aride,
Când căsca un bot de crocodil
El făcea să scadă-ntregul Nil !

Păstorul se minună auzindu-l și-i răspunse:

Unde ai văzut, drumeț poznaș,
Taur ca al tău de uriaș ?

Dar băiatul îl înșfăcă și, după ce îl află și pe Minciună, de îndată îi duse pe amândoi la judecată.

Zeii spuseră păgubașului:

De când această lume am făcut,
Un taur ca al tău noi n-am văzut !

Atunci băiatul îi întâmpină cu aceste cuvinte:

Dar unde ați văzut cuțitul care
Avea tăișul cât o stâncă mare,
Mânerul lui întocmai ca o punte -
În stare să despice și un munte ?

Apoi adăugă cu hotărâre:

Sunt fiul Adevărului orbit
Și pentru răzbunare am venit !

Știindu-l pe fratele său sfâșiat de lei, Minciună se grăbi să facă următorul jurământ:

De-l veți afla pe Adevăr în viață,
Să fie ochii mei cuprinși de ceață
Să bâjbâi pururi prin orice ungher,
La casa lui să mă vedeți ușier;
Iar cel ce mi-l aduce azi încoace
Să-mi dea pe loc cinci sute de gârbace !

Băiatul aduse de-acasă și înfățișă judecătorilor pe vârstnicul său tată. Aceștia îl recunoscură și, dovedindu-se netemeinicia pârei ticluită cândva de Minciună, redară Adevărului vederea. Fratele hain și viclean primi pedeapsa pe care singur și-o alesese: cele cinci sute de gârbace cu care îl răsplăti fiul Adevărului șiorbirea, darul judecătorilor înșelați de el.

Și de atunci ochii Adevărului licăresc la fel de sfredelitor ca acum câteva mii de ani.....

RONDELUL UNEI PLECĂRI de Radu Gyr

RONDELUL UNEI PLECĂRI de Radu Gyr De veacuri plec, de veacuri pleci, Noi toti si-o singura poveste. Si-am strans atatea lumi sub teste Si-am despuiat biblioteci. Si toate tainele celeste Le-am calculat in cifre reci. De veacuri plec, de veacuri pleci, Noi toti si-o singura poveste. Noi toti, si soarele pe creste, Noi toti, si luna pe poteci, Noi toti, si noaptea care este... Noi toti si-o singura poveste, De veacuri plec, de veacuri pleci.

LEONIDA LARI - POEM

VREAU SĂ TE UIT... Vreau să te uit, iubire ce cu-aripa, Ai șters un cerc de viață-așa ușor, Vreau să te uit și sufăr ora, clipa, Tot timpu-acesta nesuferitor. Căci timpul nu-mi surâde, mă veghează Din multele, dar dreptele oglinzi Și între noi necruțător se-așază, Când brațele spre mine le întinzi. Căci timpul nu suportă nici cuvinte De dragoste ce suflu-mi bântuiesc Și-n vise-mi intră și-mi aduce-aminte Că nu am niciun drept să mai iubesc. O rană vie mi-e întreaga soartă, Prin care timpul trece triumfând, Vreau să te uit, iubirea mea, mă iartă, Vreau să te uit, de timp nemaiuitând. Și-l las să-și poarte apa lui sălcie Oriunde-aș fi, în casă sau în câmp, Vreau să te uit, iubirea mea târzie, Dar tu țâșnești năucă peste timp. Leonida Lari

POEM de ROMULUS VULPESCU

ÎN FIECARE ZI de Romulus Vulpescu În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire și de mare, Și nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deșert de disperare. Ne amăgește lenea unui vis Pe care-l anulăm cu-o șovăire Ne reculegem într-un cerc închis Ce nu permite ochilor s-admire; Ne răsucim pe-un așternut posac, Însingurați în doi, din lașitate, Mințindu-ne cu guri care prefac În zgură sărutările uzate. Ne pomenim prea goi într-un târziu, Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă: Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu, Ca să mai știm că dragostea există. În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire și de mare Și nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deșert de disperare.

ENCICLOPEDIA FRANCEZĂ - 1751 - ARTICOLE DESPRE „ UMANITATE ” și „VICLENIE ”

                                        

                                           UMANITATE
                                               (nesemnat)



Sub influența filozofilor, secolul al XVIII-lea s-a eliberat de jugul Bisericii. Rațiunea înlocuiește credința. Carității îi urmează binefacerea și omenia; impulsurile firești de umanitate au înlocuit resortul mistic al carității. Umanitatea este o datorie care se îndeplinește prin binefacere. Dacă umanitatea este o formă a sensibilității în raporturile cu semenii noștri, fondul ei rațional este tot atât de evident și pentru filozofi. Acest acord al experienței și al rațiunii explică avântul rapid al sentimentului de umanitate în lume și în literatura secolului al XVIII-lea.
A se referi la articolul SENSIBILITATE din aceeași Enciclopedie.



UMANITATEA (morală) este un sentiment de bunăvoință pentru  toți oamenii, sentiment care nu se ivește decât într-o inimă mare și simțitoare. Acest nobil și sublim entuziasm este preocupat de necazurile altora și de nevoia de a le alina; el ar fi în stare să străbată universul ca să desființeze sclavia, superstiția, viciul și nenorocirea. Ne ascunde greșelile semenilor noștri sau ne împiedică să le simțim; dar, în același timp, ne îndârjește când e vorba de crime. Smulge din mâinile sceleratului arma care ar putea să amenințe un om de treabă; nu ne îndeamnă numai să ne îndeplinim îndatoririle noastre, ale fiecăruia, ci dimpotrivă, să fim mai buni prieteni, mai buni cetățeni, mai buni soți; îi e plăcut să-și deschidă sufletul prin binefaceri față de ființele pe care natura nu le-a pus în preajmă. Am văzut această virtute, din care izvorăsc multe altele, în multe minți și în foare puține inimi.

VICLENIE

Autor: M. Le Blond

VICLENIE, abilitate, artă, finețe, mijloc subtil de care ne folosim spre a ne impune altora. Singură, are un caracter negativ; nu-i recomandabil să te folosești de viclenii; viclenia e arma caracterelor false și a spiritelor mici. Se spune că există viclenii inocente; sunt de acord, dar eu personal nu le agreez pe nici unele; se spune „viclean” și „a folosi viclenia”.

Abilitatea este arta de a-ți conduce cu succes afacerile; suplețea este dispoziția de a te acomoda împrejurărilor și întâmplărilor neprevăzute; finețea este un anumit fel de a lucra discret și pe ascuns; viclenia este o cale mascată de a-ți atinge ținta; șiretlicul este un mijloc  prefăcut pentru realizarea scopurilor.

Primii trei termeni au un sens pozitiv în comparație cu ceilalți doi. Abilitatea folosește lucid mijloacele, ea cere inteligență; suplețea evită obstacolele, ea urmărește siguranța; finețea se insinuează pe nesimțite, ea presupune putere de pătrundere; viclenia înșeală, ea are nevoie de o imaginație ingenioasă; șiretlicul surprinde, disimulează în mod preconceput.

Vicleniile militare (Arta militară), sunt, în război diferitele mijloace folosite pentru a înșela și surprinde pe dușman. Vicleniile militare se numesc de obicei statageme.

După Thucydide, cea mai frumoasă laudă care i se poate aduce unui general e aceea câștigată prin viclenie și stratagemă.

Grecii erau mari meșteri în această artă; este mai curând o știință, căci arta de a înțela cu iscusință în război poate fi ușor formulată în principii și metodă. În acest domeniu reușești mai ușor prin experiența câștigată decât prin spontaneitate, fiindcă într-adevăr războiușl este știința înșelătoriilor...Plutarc spune că în Sparta se făcea o diferență netă între cei care-i dominau pe dușmani prin viclenie și cei care-i nimiceau prin forță fățișă, și că cei dintâi făceau mai multe victime.

Homer, care este sfetnicul războinicilor, spune că trebuie să-i faci cât mai mult rău dușmanului și că orice fel de înșelătorie este permisă. Se pare că Grotius este de aceeași părere în excelenta sa lucrare „De jure pacis ac beli ” (Dreptul păcii și al războiului), pe care puțini oameni de arme o citesc. El amintește un număr mare de personalități respectabile, care sunt de acord cu vicleniile și înșelătoriile militare. Totul le este îngăduit, până la minciună. El pomenește un mare număr de teologi și chiar unii sfinți, printre care sfântul Chrysostom, care spune că împărații care au folosit surpriza, viclenia și șiretlicul spre a-și atinge scopul sunt demni de laudă. Și are dreptate.

Victoria câștigată prin forță și superioritate numerică este mai curnd o treabă de soldat decât de general, pe când cea dobândită prin viclenie și abilitate este opera exclusivă a generalului. Atât viclenia cât și abilitatea constituie stratagemele armatelor mici împotriva celor numeroase; și amândouă, pietre de încercare a valorii inteligenței (militare).

MODA DE VARĂ - FASHION - CASUAL

 

http://pinterest.com/pin/110619734570315126/