sâmbătă, 31 octombrie 2020
FLIRT CU VIAȚA - de Elena Oprică
TĂCEREA TA - de Larysa
joi, 29 octombrie 2020
GLASUL COPILĂRIEI - de Ioan Ciorănescu
Era
la începutul vacanței Paștilor. Gările erau pline de copii și de
părinți cari se întorceau acasă de sărbători, sau cari se duceau să se
recreeze de zarva orașului, în vre-un sat dela munte, sănătos și
înconjurat de priveliști minunate.
Dar
dacă ai fi observat în Gara de Nord din București fețele tuturor cari
se pregătiau de călătorie, începând cu cei cari ședeau la rând să-și
scoată bilet și sfârșind cu ștrengarii de elevi cari, cățărați pe
scările vagoanelor se strigau unul pe altul, n’ai fi văzut o față mai
veselă decât a lui Mircea Claudiu. Student în anul I de medicină, Mircea
Claudiu nu văzuse de multă vreme satul în care se născuse și
copilărise. Tatăl său, notar, îl trimesese să facă liceul în București
ca intern ; iar când li se dedea școlarilor vacanță, în tot timpul
acestor lungi opt ani de școală, el șezuse la unchiul său, advocat în
București. Acesta n’avea deloc greutăți familiare și primise să ia în
gazdă pe Mircea, ca să mai ușureze pe bietul frate-său, care avea cinci
copii, împrăștiați și ei pe la alte școale : cei mai răsăriți în
Târgoviște, iar cei mai mărunței la școala primară din satul Răsvad.
De
aceea, în ziua aceea frumoasă de Aprilie, când trenul de Târgoviște se
puse în mișcare, când locomotiva începu să șuere prelung, nu era
zugrăvită pe chipul nimănui o bucurie mai mare ca pe chipul lui Claudiu.
În legănarea mulcomă a vagonului pe șine, legănare pe care de atâta
timp nu o mai simțise, el incepea să fie vrăjit de un vis frumos, și
nu-și mai dedea seama dacă păpușoiul verde și înalt depe semănăturile
din dreapta și din stânga trenului, dacă grâul, orzul, ovăzul și pomii
cari începuseră să dea în floare, erau tablouri adevărate, sau el le
vedea aevea. Și atunci fruntea înfierbântată de fiorul înduioșării, și-o
rezemă de geamul rece și aburit al vagonului; și cineva care s’ar fi
uitat de-afară spre el, n’ar fi știut dacă o lacrima se prelinge depe
obrajii lui, sau daca aburul s-a prefăcut pe geam în picături ce curg
jos repede și voioase.
Abia
apucă el să se desmeticească bine, când controlorul ceru biletele
pentru Pucioasa. Puțin după aceea trenul se opri, și Mircea se dădu jos
sprinten privind cu părere de rău de trenul de care se despărția și cu
uimire și plăcere bătrâna gară, care se uita la el cu aeru-i măreț și
scurtător.
Mircea
trecu repede pe peron, printre călătorii care nu-l cunoșteau, și apoi o
porni pe șoseaua națională ce duce spre Râsvad. Mergea repede ca și cum
ar fi fost fugărit de cineva din urmă. Soarele se înălțase pe cer ca de
tei suliți, când el sosi acasă. Bătu de trei ori la poartă.
Un
câine lățos se ivi din fundul curții, hămăind și arătându-și colții, și
în acelaș timp ușa se deschise, și tatăl și mama lui Mircea deteră
năvală toți la poartă, întru întâmpinarea celui care venise atât de pe
neașteptate. După ce a mâncat, lucru care a fost luat drept motiv de
frățiorul lui mai mic, Costel, să mai capete o bucată de budincă, și
după ce a trebuit să povestească timp de vreo două ore la cei din casă,
ce i se mai întâmplase în timpul unei atât de îndelungate înstrăinări de
dânșii, Mircea se duse puțin să se odihnească. Prea era fericit, și
prea turburat, ca să mai poată sta de vorbă după ce îl descususeră
atâta.
Dar
odihna îi fu de scurtă durată. Ca răspunzând melancoliei pe care o
resimți el o clipită, gândindu-se la frumoșii ani ai copilăriei sale,
duși spre a nu se mai întoarce niciodată, se auzi un sunet trist de
clopot. Și sunetul era din ce în ce mai adânc, mai trist, mai grav, mai
prelung.
Și
par’că se adunau în sunetul acesta glăsuri omenești, cunoscute lui de
mult, din copilărie ; și par’că toate glasurile acestea se îndreptau
tânguitoare în spre el, cerându-i numai lui ajutorare.
Tresări
brusc și-și îndreptă fără să vrea privirea la fereastra care da spre
drum. Deodată văzu pe preotul satului, cu barba albă, tot așa cum îl
știa de mic, copil, și pe dascălul Simion care purta un steag ros de
vreme, pe care era zugrăvit chipul Sfântului Andreiu.
După
ei veniau patru oameni care duceau pe umeri un sicriu lung îmbrăcat în
catifea roșie, și o femee și o fată învestmântate în negru, al căror
plâns îți umplea inima de milă. Apoi urma un întreg convoiu de figuri
mâhnite, pe care durerea își dăltuise asprimea ei mută.
Când
zări fata îmbrăcată în negru, Mircea păli și se clătină pe picioare.
Da, ea era! Eră o fată cu care învățase clasele primare, și pe care de
opt ani de zile nu o mai văzuse. Era Tania (așa o botezaseră cu un nume
mângâetor cei de-acasă), și nici nu se putea să fie alta căci nimeni
afară de ea nu avea obrazul atât de alb și fraged, părul atât de
castaniu și strălucitor, ochii atât de negri și talia atât de sveltă.
Și
Mircea căută în grabă o pălărie, își aruncă o haină pe dânsul, și ieși
afară să urmeze convoiul. Lumea nici nu-l observase, când, încet-încet,
sosiră la cimitir. Printre crucile vechi, strâmbe și cu inscripțiile
șterse, era săpată o groapă proaspătă, umedă. Și când groparii lăsară să
se scufunde sforile cu care țineau coșciugul, când sgomotul de bulgări
care se rostogoleau ne-ndurători fu acoperit de glasul preotului care
cânta : „Veșnica lui pomenire!“, se auzi un țipăt sfâșietor, întretăiat
de suspine. Mircea, care rămăsese pironit locului, simți că trebue să
fugă, să nu mai vadă chinurile ființei care îi fusese odinioară dragă.
El
se gândise pe drum la o cuvântare pe care s-o țină înaintea
mormântului, dar acum înțelegea că e o zădărnicie, față de nemărginita
durere pe care cineva o încearcă atunci când pierde un tată.
Când
se întoarse acasă, Mircea Claudiu fu trist cum niciodată încă nu
fusese. Rând pe rând i se perindau în minte întâmplări din copilărie,
peste care predomină chipul luminos al prietenei sale Tania, și pe urmă
se gândia la anii pe care-i petrecuse el în liceu, la uitarea care i se
așternuse în suflet. Se gândia la nestatornicia simțămintelor sale, și
la ore libere din anii de școală, pe care le întrebuințase fără folos.
Însă își aduce acum bine aminte o mulțime de amănunte care trecuseră în
ochii lui pe atunci nebăgate în seamă.
Ducându-se
odată la un coleg, surora acestuia, care îi făcuse o deosebită impresie
lui Mircea, citia: „Călugărul criminal“. Pe alte fete le suprinse
vorbind în taină de Sherlock Holmes și de Hick Winter, sau de
senzaționalele romane de aventuri ale d-lor Vasile Pop și
Rădulescu-Niger. Pe fața multor din aceste fete întrezărise Mircea încă
depe atunci cochetărie și fățărnicie ; întrezărise în convorbirile cu
ele încă depe atunci o pornire firească a lor de a-l ului prin
cunoștințele lor profunde asupra secretelor dansurilor moderne și
eroilor atât de simpatici ai filmelor de cinematograf. Poate că
prietenii pe care și-i făurise Mircea în școală, nu erau ei îndestul de
bine văzuți ca să-l facă să lege prietenie cu fete cu altfel de
simțăminte și altfel de cultură; poate că chiar exista astfel de fete,
dar nu le-a cunoscut. Mircea nu putea ști cum sunt celelalte, dar după
cât putuse el să vadă, se gândia acum cu tristețe la marea deosebire
dintre „școlărițele“ dela oraș, și simplitatea prietenei sale din
copilărie, Tania. Tot ceeace făcea ea nu era niciodată silit, și vorbele
îi erau atât de neprefăcute și sincere iar zâmbetul, par’că pornea din
fundul inimei.
Și
astfel Mircea fu mâhnit timp de trei zile de-a-rândul. Se mirau toți
cei din casă de această schimbare a cărei pricină nu puteau s’o
găsească, din cauză că la toate întrebările el rămânea posomorât și nu
răspundea nimica. Abia în seara Vinerei Patimilor, când auzi sunând
clopetele care chemau pe credincioși la sfânta slujbă, abia în seara
aceia când copiii treceau pe ulițele satului cu lumânările aprinse și cu
Prohodul în mâini, un zâmbet de nădejde se ivi pe buzele sale. Și
zâmbetul acesta fu împărtășit de toți, iar fratele mai mic Costel, sări
de gâtul lui Mircea și-l întreabă vesel: „Nene, melgi și tu la biselică
?“ Și fără să mai aștepte răspunsul, căci el se îmbrăcase de mult cu
hăinuțe noui și-și cumpărase din târg o lumânare de ceară învârtită în
spirală, Costel îi îndesă pălăria pe cap și-l târâ după dânsul. Alte
două surori ale lor veniau pe urmă, iar cel mai mic rămânea acasă.
În biserică era o îmbulzeală de nedescris.
Mircea
își făcu loc în grabă printre oamenii care se dedeau cu respect în
lături, și se urcă pe niște trepte sus, în așa numitul „pod“ al
bisericii unde era corul. O voce tainică îi spunea că și Tania trebue să
fie acolo. Și intr’adevar o văzu șezând rezemată de balustradă și
așteptând să înceapă răspunsurile corului la leturghie.
Privirea
par’ca îi eră ațintită în spre ceva pe care ceilalți nu puteau să-l
vază, și ochii ei par’ca erau răpiți de o contemplare mută și
neturburată. Când văza pe Mircea zâmbetul trist depe buze i se șterse și
el se îndreptă către dânsa ca spre o veche prietenă.
În
adevăr, emoția pe care o simția, era mai mare cu mult decât chiar aceea
pe care o avusese când da examen în fața profesorilor, ori când pe la
serbări recită vre-o poezie sau țineă vre-o conferință. Dar nu după mult
timp, corul începu să cânte. Mircea cânta alăturea de Tania și vocea îi
eră atât de frumoasă, cum nici el nu se așteptase.
Băeții
se uitau mirați spre „domnișorul“ care se întorsese dela București, iar
fetele trăgeau cu coada ochiului spre dânsul. El se simțea acum mai
fericit decât ori când în viață. Deodată începu să răsune acelaș clopot
care cu câteva zile mai înainte îi adusese o veste atât de tristă.
Dar
sunetul bătrânului clopot nu mai eră acum ca înainte, grav și
melancolic. Acum sună repede, viu, vioiu, sburdalnic. Și par’că se uniau
în sunetul acesta iarăși glasuri îndepărtate, necunoscute, care îi
șopteau la ureche : „Noi suntem glasul copilăriei tale! Întaarce-te spre
noi și spre Tania pe care atâta timp ai uitat-o ! Tania! Tania ! Da, da
! Bang, bang ! Noi suntem glasul copilăriei tale !“ Mircea simți că i
se umezesc ochii. Și, cine știe de ce, acelaș farmec desăvârșit, aceiași
vrajă adâncă el o văzu și pe fața prietenei sale. Îi strânse mâna în
tăcere, și privirile lor se îndreptară pline de recunoștință în spre
Christul răstignit, depe pânza acoperită cu flori, din mijlocul
bisericii.
Și
clopotul le cânta acum melodios fericirea viitoare, iar acum și
privirea lui Mircea era ațintită în spre un punct nevăzut, în spre cevă
ce nimeni nu putea să zărească, într’o contemplare mută si
neturburată...
FRUCTELE DE PĂDURE CONGELATE - beneficii si precautii
|
BENEFICIILE CONSUMULUI DE COMPOTURI
|
miercuri, 28 octombrie 2020
CIOBĂNAȘUL - de Artur Stavri - poet român din sec. 19
luni, 26 octombrie 2020
TOAMNA - de Alexei Mateevici - (Schiță din viața basarabenilor)
Prin
tăcerea nopții albastră-fumurie de toamnă, pe deasupra satului adormit
trecu un chiot ascuțit de câteva glasuri. Flăcăii umblau prin sat în
veselia lor zburdalnică, și noaptea, împreună cu lumina nelămurită a
lunii, ce părea înfumurată de norii trecători și de ceață, parcă se
zguduia și tresărea speriată. Apoi, în răstimpuri, cântecele prelungi
ale flăcăilor străbăteau negurile toamnei și se duceau departe-departe,
într-acolo, de unde numai spre primăvară se întoarnă păsările călătoare.
Era frumoasă noaptea în mâhnirea ei posomorâtă, și frumos sunau
glasurile flăcăilor. Melodia cântecului lor foarte bine se potrivea cu
noaptea tristă și somnoroasă, ca și când cântau ei noaptea de toamnă. Și
noaptea părea că ascultă această cântare în tristețea ei, în fâșâitul
frunzelor, ce cad din copaci și se duc cu vântul ușor și plângător. Și
după cântecele lor plângătoare, ca și vântul, iarăși porneau
nebunaticele strigăte de veselie. Așa petreceau flăcăii pân-în zori.
Dimineața
răcoroasă îi deștepta pe oameni, și satul se înviora în zgomotul
lucrului de toamnă, pe când cerul răsăritului își schimba minunatele lui
culori.
Toamna
era frumoasă și bogată. Anul fusese rodnic, și sătenii cu o bucurie la
fel își strângeau păpușoii și-i curățeau, și storceau vinul, și-l beau.
În fiecare zi se cununa câte vreo nuntă. Din aer nu lipseau sunetele
viorilor și ale fluierelor, iar pământul se zguduia de tropotele
acelorași flăcăi veseli și jucăuși. Și soarele zâmbitor scălda în razele
sale căldicele adunările pestrițe ale nuntașilor.
Într-o
astfel de zi de toamnă, ce urma o noapte luminoasă-fumurie cu chiote și
cântări de-ale flăcăilor, moșu Dumitru Putină s-a sculat
des-de-dimineață. El era un om nu prea bătrân, așa de mijloc, cu fața
întotdeauna rasă, și vioi, iar părul îi era tot negru, dar amestecat cu
arginteala vârstei destul de înaintată, în care se afla el. Tot satul îl
cunoșteala de un om foarte harnic și cinstit, așezat la minte. Moșu
Dumitru se apropie repede de baba lui, mama Zamfira, și zise răstit:
-
Da scoală, bre babă, fi-ți-a de dormit, că-i crăpa. Iaca se trezește
satul la lucru, numai tu dormi. Hai mai iute, zic, că păpușoi de curățit
mai avem, slavă Domnului. Leneși mai sunteți tu și cu fecioru-tău,
Doamne, Doamne!
Mama
Zamfira se trezi și cu răutate se uită la soțul său. Ei îi plăcea
somnul mult mai mult decât lui moșu Dumitru, și din pricina asta ei
foarte adeseori se sfădeau.
Lenea
mamei Zamfira curat îl mânca pe moșu Dumitru, nu alta. Și satul foarte
se mira văzând că așa un om mintios și cu dare de mână în mijlocul
sătenilor se sfădește cu femeia mai în toată ziua.
Mama
Zamfira, pe lângă că era cam nesilitoare la lucru, mai era și cam rea
la gură și iubitoare de fel de fel de vorbe atât bune, cât și rele, pe
care le purta prin mahalalele satului. Asta îl făcea pe moșu Dumitru s-o
urască pe mama Zamfira încă și mai mult, încât moșu foarte arareori se
unea cu ea și mereu căuta capăt de gâlceavă. Și acu moșului îi veniră
toanele de nemulțumire: - Bine-ți
mai seamănă ție fecioru-tău, bre babă, urma între acestea moșu Dumitru.
Amândoi fugiți de lucru ca dracul de tămâie. Una doarme pân' amiază, da
altul îmblă toată noaptea prin sat, stârnește câinii oamenilor și nu le
dă pace fetelor să doarmă. Ia, măi, hal pe capul meu, ce-i spânzuratul
ista de băiat. Mai bine, bre babă, murea de mititel să nu-l văd mare și
nebun, bre babă. Ia sunteți amândoi niște puturoși și de nimic.
Mama
Zamfira pân' acu tăcea. Sculată de moșu Dumitru, ea umbla prin odaie
dirdicând, bătrână, subțire, cu fața zbârcită, luminată de zorile
răcoroase ale toamnei, ce se strecurau printr-o ferestruică micuță. Ea
își aștepta rândul, ca să dea drumul puhoiului său de cuvinte.
-
Ce-ți este, mă rog, omule, hăi, de te-ai legat de mine și de Petriță?
Ce ți-am făcut, mă rog, noi ție? Am vrut să te omorâm? Să-ți furăm banii
din ladă? Să-ți dăm vin cu otravă? Spune.
-
Fa babă, ieșită din minți! Taci tu, mă rog, și nu da drumul morii tale
de vânt, c-apoi știi că asta nu-i bună la mine. Taci și nu vorbi cuvinte
de prisos. De-o sută de ori ți-am spus că lenea la Dumnezeu și la
oameni îi mai rea decât toate faptele cele rele. Ce mai lehăiești dar în
zadar? Știi foarte bine ce lucru faci tu și cu Petriță al tău.
-
Ce lucru! Ce lucru! Tot îmi dă cu lucrul lui. Dacă-ți par leneșă, apoi
de ce nu ți-ai cătat din tinerețe una mai harnică, să-ți facă mai mult
lucru? Toată ziua alergi, te mână în toate părțile, ș-apoi încă îți mai
scoate ochii că-i mănânci pâinea degeaba.
- Taci,
babă, și du-te de pune pe foc. Acuși o să răsară soarele, și trebuie să
ne apucăm de păpușoi. Las' că te știu eu prea bine. Iaca ștrengarul tău
nu vine, nici dimineața nu-l mai satură dracul de zbânțuit.
-
Ștrengar! De unde te-ai mai luat așa prea cuminte și de treabă? Băiatul
îi ca un băiat, cumințel, frumușel, n-are năravuri rele. Ei, negreșit,
că cum să nu se veselească, dacă-i flăcău? N-a ședea și el cu tine acasă
cu luleaua-n dinți. Poate-a da Dumnezeu și s-a-nsura și el în toamna
asta, cum se-nsoară alți flăcăi. Ce tot îl ocărăști și nu-i dai pace?
-
S-a-nsura, zise moșu Dumitru, oarecum cu deznădejde. Vei vedea tu cum
s-a-nsura el. Ți-a aduce vro fată pe cuptor, și atunci poftim de-o
primește. Atunci să taci mulcu și să nu lehăiești nimic.
- Măcar aducă-mi pe cuptor și zece fete, că nu le primesc.
-
Asta noi vom mai vedea-o, bre babă. Da eu așa-ți spun acu, că de
s-a-ntâmpla vro necinste de asta, apoi să nu te prea fudulești, că nu
ți-a fi ție nimine vinovat, decât numai tu însăți, că-i ții parte
spânzuratului nostru. Auzi?
- Ție, omule, hăi, hojma îți vine în cap câte una de cele gogonate.
-
Hai, hai, nu sta prea mult la vorbă, du-te și-ți cată de lucru. Iaca se
ivește de acu soarele. Și în cele dintâi raze ale soarelui, lungi și
ascuțite, ca niște sulițe străpungătoare, el ieși din casă și intră-n
ocol, ca să-și mai vadă vitele. Iar peste vreun ceas de vreme din
hogeagul casei lui se ridică iute un fum cenușiu, pierzându-se în zarea
albastră a depărtărilor. Mama Zamfira pusese la foc de mămăligă.
Încet se deștepta satul, și în răcoarea dimineții pornea lucrul de toamnă.
***
- Unde-ai fost, nemernicule? îl întreabă moșu Dumitru pe Petriță.
Petriță
venise din sat atât de beat, încât abia se mai ținea pe picioare. Ochii
lui mici și negri luceau și erau umezi. Ei cătau așa, parcă Petriță se
speriase și nu înțelegea unde nimerise. Părul îi era zburlit.
Moșu
Dumitru și mama Zamfira ședeau în harman și curățeau păpușoi. Moșu
Dumitru se uita la fecior cu asprime, iar mama Zamfira se făcea că nu-l
zărește și cu luare-aminte despărțea ciocălăii de pănușe. Petriță nu
zicea nici un cuvânt.
-
Ei, mamă, hăi, se îndreptă moșu Dumitru la mama Zamfira, privește-l pe
fecioru-tău, cum îi de frumușel și de cumințel. Ce-i bun, ha? 'Ți place
cum îi? Așa că n-are năravuri rele? Da beția, cum îți place, îi nărav
bun?
-
Măi, potlogarule, îi zise el deodată lui Petriță, eu când eram ca tine,
apoi numai gustam vinul și niciodată n-am fost așa de beat, cum ești tu
acu. Pe mine mă țineau părinții din scurt, și nimine dintr-înșii nu-mi
ținea mie parte, cum îți ține ție mă-ta. Da pe tine măcar ocărăște,
măcar nu te ocărăște, măcar bate-te, măcar nu te bate, că-i totuna. Nu
înțelegi nici de cuvânt, nici de bătaie. Ești, măi, mai rău decât un
dobitoc, că dobitocul, dacă dai cu bățul ori cu altceva, el merge și
lucrează, da eu pe tine te-am bătut și tot om, ca toți oamenii, n-am mai
scos. Nu-mi sameni tu mie, te-ai aruncat în sămânța cea rea a mâne-ta.
-
Dă lasă-l, bre omule, hăi, lasă-l de acu, fi-ți-a odată! Știu că are
parte, bietul băiat, de probozit. Du-te, Petriță, dragul mamei, și te
culcă. Vezi că tatăl tău e zmuncit din botez.
Petriță
încet, pe cumpănite și bolmojind ceva nelămurit, o porni din harman.
Moșu Dumitru îi aruncă din urmă o privire mânioasă și-i strigă:
- Și piei din ochii mei, să nu te văd beat.
***
Soarele scăpăta spre asfințit. Ziua de duminică era posomorâtă. Pe deasupra satului, în cerul cenușiu
și nemărginit, umblau niște nouri mari, întunecați, și părea că ei au
de gând să cadă (să pice) jos și să turtească tot satul în căderea lor.
În posomorârea dimineții nu auzeai alte sunete decât cântecul clopotelor
bisericești, și departe se ducea cântecul lor, încetând în câmpiile
îngălbenite, pe care se mai vedeau încă turme negre de oi. Iar de-acolo,
din nemărginirea câmpiilor și a cerului, ajungea când și când
croncănitul prelung al ciorilor. Satul tot poartă o pecete de
sărbătoare. Pe drumul cel mare și larg, ce duce drept la biserică,
năvălesc într-acolo șiruri împodobite, împestrițate de oameni. Mai mult
vezi gospodari, bărbați în stare, apoi bătrâni și fete.
Gospodarii
merg domol, așezat. Fetele, îmbrăcate cu rochii albastre, verzi, cu
cordele frumoase, roșii și trandafirii, merg repede, vesele la amintirea
celor ce le așteaptă mai încolo, când va ieși norodul din biserică și
vor prinde a se încinge jocurile.
Flăcăi
mai nu se mai zăresc pe drumul ce duce la biserică. Ei se primblă pe
ulițele satului, mai mult cuprinși de mijloc, glumesc și trag țăhărci.
Așteaptă și ei să iasă mai degrabă popa din biserică, ca să pornească
veseliile toamnei.
Și
n-apucă a se curma cântecul clopotelor, iaca vine rândul țiganilor. Din
biserică iese vreo nuntă cununată, și toți nuntașii o pornesc acasă la
mire în cântarea unui marș răsunător, ce-l zic viorile, fluierele și cu
dărăbănile țiganilor.
În
drum pe tineri îi așteaptă o gloată întreagă de băieței mici, cu cănile
pline de apă. Când trec mirele și cu mireasa pe lângă ei, îi udă cu apă
să fugă de ei nevoia în viața lor viitoare, așa precum dispare (se face
nevăzută) apa.
Mirele
scoate din buzunar vreo câțiva bănuți de argint și-i aruncă în mijlocul
băiețăraiei. Și multă vreme după asta băieții caută bănuții în colbul
drumului, țipând și bătându-se de la ei.
Oamenii
cei mai așezați, mai cu dare de mână, de la biserică se împrăștie pe
acasă. Mulți din ei se mai duc pe ospeți pe la rude și pe la prieteni să
mai bea vreo câteva păhăruțe de vin, că-i păcat să nu bei nimic în ziua
de duminică, - așa-i ziua asta
lăsată de Dumnezeu, că, neavând de lucru, trebuie să mai bei vin, măcar
câtuși de puțin, să te mai veselești, căci altfel îl bucuri pe ucigă-l
crucea. Asta-i dat de la sfinți.
Moșu
Dumitru Putină îndeplinea cu sfințenie toate obiceiurile satului,
păstrate de la strămoși. De aceea, drept din biserică, el se duce la
cumnatul Gavrilă să mai șadă - cum îi lucru de sărbătoare - la vorbă pe prispă.
Moșu
Gavrilă, om foarte bun la inimă și primitor de oaspeți, șade într-o
mahala cu moșu Dumitru, și ei sunt buni prieteni. Bineînțeles că pe un
musafir așa de scump, ca moșu Dumitru, el nu-l lasă să șadă afară, ci-l
poftește în casa cea mare. Acolo îl pune în capul mesei, înaintea unei
garafe destul de mari cu vin roșu, cam tulbur puțin, că e nou, din
toamna asta, însă, cu toate acestea, e foarte bun. Lângă garafă stau
două pahare, nici prea mari, dar nici prea mici.
Moșu
Gavrilă le umple; amândoi dintâi fac semnul crucii cu privirile
îndreptate la icoană, cum se și cade să facă niște creștini buni și cu
înțelegere.
Apoi moșu Dumitru zice:
-
Ei, să dea Dumnezeu sfântul ca ziua de astăzi să ne fie nouă de bine,
să ne blagoslovească Cel de sus pe noi și pe toți creștinii, să ajungem
și la anul cu sănătate și cu bucurie să bem vin. Hristos să ne fie de
folos, cumătre Gavrilă și cumătră Dochiță!
-
Să dea Dumnezeu, răspund într-un glas cumătrul și cumătra. Și moșu
Gavrilă și moșu Dumitru își golesc deodată paharele. Mama Dochița, baba
lui moșu Gavrilă, o femeie încă frumoasă și grăsuleană, nu bea vin
deloc. Ea numai câteodată îl gustă, când asta e de mare trebuință și
când fără asta nu poți - pe la nunți și pe la cumătrii, la care i se
întâmplă să fie.
Din
pricina asta ea nu stă cu bătrânii la vorbă, ci îndată iese și se duce
de se porăiește cu de-ale mâncării, pe când în casa cea mare pornește o
vorbă liniștită, bătrânească, vorbă de sărbătoare, udată cu vinul nou al
toamnei și sărată cu glume sănătoase moldovenești. Și ochii la amândoi
moșnegii le lucesc tot mai mult, glasurile li se fac parcă nu știu cum
mai vioaie și tot mai mult se aud glume. Și vinul cel roșu tot scade și
scade din garafă.
După
ce au șezut cu toții la masă, de-au mâncat zeamă bună de găină, făcută
de mama Dochița, ce este meșteriță la lucruri de acestea, moșu Dumitru
se ridică din locul lui, mulțumește lui Dumnezeu și lui moșu Gavrilă cu
mama Dochița și zice:
-
Ei, oameni buni, de acu plec acasă, să trag un somn domnesc, știți, să
fie ca de duminică. Mai rămâneți sănătoși și să vă văd sănătoși cât oi
fi ș-oi trăi și eu, păcătosul.
-
Mergi sănătos, cumătre Dumitru, răspund odată moșu Gavrilă și mama
Dochița. Moșu Dumitru își pune căciula-n cap și se duce acasă.
Apropiindu-se de ogradă, el aude niște glasuri, dintre cari mai mult se
deosebește glasul mamei Zamfira.
„Ce
dracul, gândește el, cu cine a mai pornit sfada lehăita mea?" Și măcar
că prin creierii lui umblă fumul vinului băut, deodată îi scapără prin
minte un cuget: „Oare n-a făcut cu bună samă spânzuratul nostru vreo
poznă?" Și el se grăbi să intre încet, pe neauzite, pe din dosul casei.
Și dintr-o clipă îi zări pe trei: pe mama Zamfira, pe Petriță și pe
Mărița, fata Vasiloaiei. Mama Zamfira vorbea din ce în ce mai răstit și
mai cu asprime. Petriță tăcea, și ochii lui, ca și atunci când era beat,
căutau cu nedumerire; părea că el nu pricepe nimic din ceea ce se
petrece pe dinaintea ochilor lui. Privirea îi era tâmpită. Mărița, o
fetișoară bine făcută și destul de frumușică, dar îmbrăcată cam
prostișor și sărăcăcios, când intrase în ogradă moșu Dumitru, plângea cu
mâinile pe obraz.
-
Ei, ce mi-ai venit tu mie? zicea tare mama Zamfira, fără a vedea pe
moșu Dumitru. Ce cați tu pe la noi? Ai uitat ceva ori ne-ai împrumutat
bani și nu ți i-am dat înapoi? Ce-ți trebuie ție?
Fața
mamei Zamfira se roșise de mânie. Nasul ei ascuțit parcă i se ascuțise
încă și mai mult. Trec vreo câteva clipe în tăcere. Ochii mamei Zamfira
îi ard, nu alta. Ea seamănă c-o pasăre răpitoare, care pare că vrea să
se arunce la un mieluș micuț, nevinovat. Parcă vrea s-o înghită pe biata
Măriță. Dar Mărița tot plânge, plânge cu amar și nu-i mai poți dintâi
înțelege cuvintele ce le rostește în plânsul ei. Ș-apoi, după clipele ce
trec, auzi printre năbușiri de lacrimi că zice lungind cuvintele:
-
La ba-adea Petriță am v-e-n-i-t eu... Of, Do-a-a-mne, Doa-a-mne... la
badea Petriță am venit. Of... of... Și iarăși izbucniri de plâns.
Mama Zamfira se face a nu înțelege:
-
Ce, fa? Spune ca oamenii. Ce ți-a făcut bade-tău Petriță, ha? Te-a dat
din joc afară ori ce? Tăcere. Petriță se uită-ntr-o parte, ca și cum
n-are nici o trebuință nici de plânsul fetei, nici de orișicine pe lume.
Moșu Dumitru stă, dosit de casă, și abia își mai ține răbdarea.
Însă
iată că din amestecul nelămurit al plânsului și al cuvintelor Măriței
iarăși se deosebesc niște cuvinte care îi săgetează inima lui moșu
Dumitru.
- M-a făcut de râ-â-s... astă va-a-ră... Acu mă râde tot s-a-atul. Of, Doamne... Ce să fac eu?...
-
Cine te-a făcut de râs? Cine te-a făcut de râs? Petriță? Noi? năvălește
mama Zamfira într-un puhoi de cuvinte, pe care cu greu le înțelegi.
Noi? El? Tu, tu! Singură, singură! Să piei de aici, ticăloaso și
blestemato! Nu Petriță, da tu, tu!
Iată că-și pune și Petriță cuvântul lui, ieșind din tăcerea sa îndelungată, el zice cu un glas lung:
-
Fa, hăi, ce te-ai legat tu, mă rog, de capul meu? Du-te, fa, hăi, în
dracul, că acuși te iau cu bățul de aici, ș-apoi atunci nu-i ști de-a
cui ești tu...
Auzind aceste cuvinte, moșu Dumitru nu mai poate mai mult. El sare cu uițeală de după casă și strigă în gura mare:
-
Taci, moara dracilor! Taci, mișelule! Ai făcut ticăloșia ș-acu te dai
în lături? Hâtru te-a mai făcut mă-ta asta nebună. Da tu, dârdâitoarea
necuratului, acu mai ai gură să mai strigi? Ce, n-a ieșit pe-a mea? Nu
ți-a adus fecioru-tău ist cumințel și frumușel noră pe cuptor? Acu de
ce-o mai ocărăști și o pârăști? Cu ce-i vinovată biata copilă înșelată?
Mama Zamfira se uită la moșu Dumitru și o vrajbă neîmpăcată scapără în ochii ei aprinși de mânie.
-
De unde te-a mai adus dracul și pe tine chiar acu? strigă ea. Ce câinii
îți tot vâri nasul unde nu-ți fierbe oala? Las' că și fără tine știu eu
cum se poartă trebuințele. Nu trebuie să-mi stârcești numaidecât tu
înaintea ochilor. Vezi că ș-așa se strânge lume pe la garduri!
Într-adevăr,
de după gardurile ogrăzii și pe la poartă se vedeau deja oameni, femei,
fete, privind celea ce se făceau la casa lui moșu Dumitru. Moșu Dumitru
tăcu puțin ș-apoi zise mai liniștit:
-
Hm, de unde nu s-or strânge oameni, dacă tu îmi faci casa mea și pe
mine de râs. Înțelegi? La bătrânețe am ajuns de râsul oamenilor din
pricina ta. Ș-apoi încă mai ai gură? Și iarăși moșu Dumitru izbucnește
într-un glas puternic de mânie.
-
Ce, fa babă! Eu ți-s soț ori cine ți-s eu, ha? Tu și cu fecioru-tău
faceți blăstămății de știe tot satul și încă mai vreți să fie asta pe
ascuns, să nu știu eu nimic. Văzut-ați cum îs oamenii!
Pornește
sfada. Când se mai potolește, când se urcă iarăși în sus. Glasurile
răsună în apropierea serii de toamnă, în vâjâitul vântului, ce de curând
și-a luat zborul pe deasupra satului și prin câmpiile pustiite. Din ce
în ce mai mult norod se îmbulzește pe la ogradă. Salcâmii înalți își
încovoaie în toate părțile ramurile negre, subțiri, cu puține frunze
verzi și-și dau jos pe cele îngălbenite.
Petriță
și cu Mărița stau uitați cu ochii în pământ. Sfada tot nu încetează.
Însă iată că chiar atunci, când ea ajunge la vârf, bătrânii aud un glas
pacinic, liniștit și îndesat.
-
Ce aveți, mă rog, oameni buni? întreabă așezat moșu Gavrilă, c-am auzit
tocmai de la casa mea vorbă multă și lungă. Cumătre Dumitre! Cumătră
Zamfira! Spuneți-mi, mă rog, dragilor. Ce nedumerire? Da ce-o văd eu
aici pe copila asta?
Mama
Zamfira se aruncă la cumătru Gavrilă și începe a-i spune mult, îi spune
îndesând cuvintele unul la altul și amestecându-le cu ocară așa, încât
aproape deloc n-o înțelegi.
Moșu
Dumitru îi dă blende, și ea abia nu cade (pică) jos. Apoi,
apropiindu-se de cumătrul Gavrilă, îi povestește cele întâmplate. Și
moșu Gavrilă, dacă le ascultă pe toate cu mare luare aminte, spune
sfătos:
-
Ei, cumătrilor! Ce vă mai sfădiți în zadar dintr-așa nimic. Nu face, nu
face, dragilor, treaba asta câtă vorbă ați pornit. Ei, s-a întâmplat
una cât asta, trebuie s-o dregeți, să fie toate la cale. Ce să mai
faceți zvoană să mai știe tot satul, ba încă să mai ajungă pe-aiurea? Nu
trebuie. Băiatul, dacă se știe vinovat, să nu se fudulească, să se deie
la vina lui. Iaca vedeți cum stă sărmana fată cu lacrimile în ochi?
Unde să-și ascundă ea acu râsul și rușinea ei?
-
Da cum, cum să se deie el, dacă el nu știe nimic? S-a aninat, bat-o
para focului s-o bată, de capul lui, ca păduchele de cojoc, și nu-l
lasă. Flăcăul nostru nu-i așa de nebun să-și puie mintea cu o
zdrențăroasă ca asta, dă mama Zamfira, stropindu-l pe moșu Gavrilă cu
stupit. Ce are ea? Nici un rând deplin de zăstre. Îi goală, ca capul
celui pleșcat. Ce i-a lăsat tată-său cel mort. O nimică toată. Cum s-o
ia pe dânsa Petriță, fecior de gospodar bun?
Iar moșu Gavrilă, parcă nici n-o aude, își urmează vorbele sale cele sfătoase.
-
Cine n-a văzut în zilele lui lucruri de acestea, cum îs la
dumneavoastră? Numai cine nu trăiește nu vede așa trebi. Da trebuie să
nu vă sfădiți, ci să „împăcați vremea", oamnei buni, că iaca vă vede
lumea. Da intrați în casă și ascundeți-vă vorba. Dați mâna, și lucru-i
cu sfârșit.
Însă
mama Zamfira nu putea să înceteze cu una, cu două. Ea se zătonise, și
gura îi umbla ca o râșniță. Moșu Dumitru, liniștit cu totul de cuvintele
lui moșu Gavrilă, zise:
- Apoi și eu așa zic, că trebuie să fie cu pace. Da ea, dârdala asta...
-
Mamă Zamfiră, cumătră hăi! Ia taci de-acu! Nici n-am gândit că ești așa
de ațoasă la treburile dumitale. Petriță! Tu te știi vinovat cu dânsa?
Petriță stă rușinat. După câteva clipe de tăcere el zice:
- Apoi... eu... nu știu. Poate ș-a fost cândva păcatul ista... Nu știu eu...
-
Ei, bine, bine. Dați mâna, sărutați-vă și sărutați mâna la cei bătrâni.
Măi, fugiți de la ziduri! Ce vă trebuie vouă acolo? A ghidi-ghidi!
Moșu Gavrilă îl ia pe Petriță de mână, îl apropie de Mărița, și ei se sărută.
-
Așa! Asta-i altă gâscă. Ei, acu, cumătră, du-te-n beci, adă un ulcior
de vin și asta-i toată treaba. Petriță se cunună cu Mărița. Mama Zamfira
aruncă la moșu Gavrilă o privire răutăcioasă, dar n-are ce face.
Toți
intră în casă; și afară iarăși domnește liniștea și se aude numai
vântul. Oamenii se duc de la ogradă. Iar dacă au intrat, Petriță și cu
Mărița se pun în genunchi înaintea moșului Dumitru și a mamei Zamfira
și, înroșiți de rușine, le sărută mâinile, ș-apoi asemenea și lui moșu
Gavrilă. Moșu Dumitru zice, stând în picioare:
-
Ei, copii, acu v-ați întorlocat pentru toată viața. Să deie Dumnezeu să
vă fie traiul frumos, bogat și liniștit, fără bucluc și neînțelegeri în
casă. Să vă blagoslovească Domnul.
-
Fa, Zamfiră! Ian du-te-n beci și adă niște vin de-al nostru. Mai iute.
Mama Zamfira ia ulciorul și iese. Iar moșu Gavrilă se apropie de Petriță
și Mărița, îi sărută în frunte și le zice c-un zâmbet de bunătate:
-
Iaca, dragii moșului, c-ați ajuns mire și mireasă ș-o să aveți casa
voastră. Să trăiți bine, că asta-i bogăția soților. Dacă îți fi uniți în
toate, și Dumnezeu se va uni cu voi, va fi bun cu voi și vă va da la
casă toate cele de trebuință. Ascultați cuvintele moșului, că nu veți fi
pe urmă căiți. Să trăiți, să faceți bani și copii și să ajungeți pân'
la adânci bătrânețe. Da eu acu iaca vă dau darul meu pentru gospodăria
voastră cea viitoare. Nu se știe, voi mai ajunge eu să joc la nunta
voastră ori nu, da ce-i în mână nu-i minciună. Primiți!
Și
moșu Gavrilă scoate din pungă zece ruble de aur și le dă lui Petriță.
Apoi vine mama Zamfira cu vinul și pornește o veselie pân-în răsăritul
zorilor.
Soarele
a apus. Pe cerul asfințitului arde o flacără roșie-deschisă. Vâjâie
vântul. Se apropie amurgul, și ciorile zboară pe deasupra satului și a
câmpiilor, cântând cântecele lor de toamnă.
Noiembrie 1906