FLOARE-ALBASTRĂ de Mihai Eminescu - comentariu

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870
(la 20 de ani)

Poemul FLOARE-ALBASTRĂ, scris în 1872 și publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din perioada de tinerețe, „un nucleu de virtualități” menite să anunțe marile creații ulterioare, culminând cu LUCEAFĂRUL.


ÎNCADRAREA IN CURENT LITERAR ȘI SPECIE LITERARĂ

IPOTEZA

Dezvoltare a unui motiv european într-o viziune lirică proprie, Foalre-albastră poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

FORMULAREA ARGUMENTELOR

Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditație), eglogă (idilă cu dialog) și elegie.

ARGUMENTARE

La romantici TEMA IUBIRII apare în corelație cu TEMA NATURII, pentru că natura vibrează la stările sufletești ale eului. FLOARE-ALBASTRĂ aparține acestei teme și reprezintă IPOSTAZA IUBIRII PARADISIACE, prezentă în ideile eminesciene din aceeași perioadă de creație, Sara pe deal, Dorința, Lacul, Povestea teiului, sau secvența idilică din Luceafărul. Depășește însă cadrul unei idile, implicând CONDIȚIA GENIULUI.

ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ÎN TEXTUL POETIC

MOTIV ROMANTIC / ELEMENT DE RECURENȚĂ

FLOARE-ALBASTRĂ își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit și la Novalis sau Leopardi.

MOTIV ROMANTIC de mare circulație europeană, floarea albastră simbolizează în romanul „ Heinrich von Ofterdingen” de Novalis, ”t endința spre infinit, năzuința de a atinge îndepărtata patrie a poeziei” (D. Popovici - Poezia lui Mihai Eminescu), iar în opera lui Leopardi, voința lirică de a naufragia în infinit. Simbolul florii albastre, regăsit și în alte texte eminesciene, CĂLIN (FILE DE POVESTE), SĂRMANUL DIONIS, dobândește aici valoare polisemantică: aspirație spre fericirea prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă între lumea caldă, efemer - terestră și lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar  floarea simbolizează viața, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

RELAȚII DE OPOZIȚIE

Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziții: eternitate / moarte - temporalitate / viață - masculin / feminin - detașare apolinică / trăire dionisiacă - abstract / concret - vis / realitate - aproape / departe - atunci / acum.

COMPOZIȚIA ROMANTICĂ se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt confruntarea a două moduri de existență și ipostaze ale cunoașterii: lumea abstracției și a cunoașterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete și a cunoașterii terestre.  Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-un dialog al „eternului cu efemerul”, care implică „ o muzicalitate proprie fiecărei serii de simboluri, una ca și inumană, derivată din rotirea astrelor, alta patetică și adesea sentimental-glumeață, ritmată de bătăile inimii omenești (Vladimir Streinu - Floare albastră și lirismul eminescian - Studii eminesciene, București, 1971).
RELAȚII DE SIMETRIE

Simetria celor patru secvențe poetice este susținută de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecții ulterioare ale bărbatului. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma reproșului și conține simbolurile eternității - morții configurând imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditația bărbatului, din strofa a patra, poartă germenele ideii de final. ”Totuși este trist în lume !”, și segmentează monologul fetei, care se continuă cu chemarea la iubire în spațiul terestru, cadru natural paradisiac.

INCIPIT

LIMBAJUL ȘI EXPRESVITATEA TEXTULUI POETIC

IMAGINARUL POETIC

PRIMA SECVENȚĂ POETICĂ (strofele I - III) înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei începe cu REPROȘUL realizat prin adverbul ”iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-un aparent dialog, unde alternează propoziții afirmative și negative, interogative și exclamative. Termenii populari „încalte”, „nu căta” susțin adresarea familiară, iar cele două apelative „sufletul vieții mele” și „iubite”, dispuse simetric la începutul și la sfârșitul primei intervenții a fetei, exprimă iubirea sinceră.

Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumerația simbolurilor eternității - morții, în prima strofă:

”Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și ceruri nalte ?”

Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată de metafora „ râuri în soare / Grămătești-n a ta gândire” și de mișcarea ascensională. Domeniul cunoașterii guvernat de timpul infinit este definit prin atributele: misterul genezei - ”întunecata mare”, universul de cultură - „câmpiile Asire” și universul de creație umană proiectat cosmic - „Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare ”.

Avertismentul final ” Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite !”, deși este rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră. De asemenea se impun cele două categorii antinomice, a departelui - a aproapelui (cf. Ion Negoițescu), dezvoltate ulterior în seria de opoziții din poem. Izolarea, singurătatea, aspirația  spre cunoașterea absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului, sugerate aici pe un ton cald, dar dezvoltate mai târziu, în poemul - sinteză ”Luceafărul”.

A DOUA SECVENȚĂ POETICĂ (strofa a IV-a) constituie MEDITAȚIA BĂRBATULUI asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea unei stări de spirit „ Eu am râs, n-am zis nimica” se realizează prin  folosirea mărcilor gramaticale ale eului, verbe și pronume la persoana I singular: „eu”, ”am râs”, „n-am zis”, și a verbelor la trecut: „ Ah ! ea spuse adevărul !”.

A TREIA SECVENȚĂ POETICĂ conține strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o CHEMARE LA IUBIRE în LUMEA EI, PLANUL TERESTRU: „ Hai în codrul cu verdeață ”... Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spațiu protector, paradis terestru și un timp sacru.

Categoria aproapelui se realizează la nivelul imaginarului poetic din elementele contingentului care compun un cadru ideal, un spațiu idilic. Cadrul  natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul, izvoarele, valea, balta, luna, etc. Natura de început de lume, spațiu nealterat de prezența umană, cu atributele sălbăticiei în viziune romantică: „ Stânca stă să se prăvale / În prăpastia  măreață.”, asociază imagini vizuale și auditive: „Und-izvoare plâng în vale”.

Natura ocrotitoare a cuplului adamic: „ Acolo-n ochi de pădure /.....Vom ședea în foi de mure” are atributele spațiului sacru, prin sugestia centrului („ochi de pădure”, „balta cea senină”) și componenta axială, cu simbolul trestiei („trestia cea lină”).

Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Abundența vegetației și regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde, roșu, auriu. Căldura zilei de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită: „ Și de-a soarelui căldură / Voi fi roșie ca mărul / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ți astup cu dânsul gura ”. Femeia este o apariție de basm („de-aur părul”), șăgalnică („Ș-apoi cine treabă are ?”), senzual-naivă („Eu pe-un fir de  romaniță / Voi cerca de mă iubești”) și cu gesturi gingașe („Dulce netezindu-mi părul”).

Chemarea la iubire organizează secvența poetică gradat, într-un scenariu / ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitația în peisajul rustic și intim, conversația ludic-erotică, jocul erotic / „încercarea” iubirii pe un fir de romaniță (natura ca martor al iubirii), portretul fetei ca o zeitate terestră, gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat, despărțirea.

Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugerează, în corespondența iubire - natură, trecerea de la peisajul intim - rustic (senzualitate și seducție) la peisajul feeric, cu accentuarea intimității (sentiment împărtășit / cuplu arhetipal):

Pe cărare-n bolți de frunze
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse”.

Vorbirea populară („mi-i da”, „te-oi ținea”, „nime”, „ș-apoi”), limbajul familiar cu alternarea persoanei I și a II-a verbelor și a pronumelor, și tonul șăgalnic dau chemării impresia de sinceritate și prospețime juvenilă: „Cui ce-i pasă că-mi ești drag ?”. Verbele la indicativ viitor („vom ședea”, „voi cerca”, „voi fi roșie”, „mi-oi desface”) sau conjunctiv („să-ți astup”) proiectează în viitor visul de iubire, aspirația spre fericire terestră. Idila este de fapt o reverie.

Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspirație spre refacerea cuplului adamic, a perfecțiunii umane primordiale redate de mitul androginului. În schimb, ființa poetică se află în ipostaza demonului, investit cu cunoaștere daimonică, în acceptție platoniciană, condamnat la singurătate și la neputința de  regăsire a paradisului pierdut. Astfel idila FLOARE ALABSTRĂ  face trecerea de la ipostaza paradisiacă a iubirii la cea  demonică din ÎNGER ȘI DEMON sau LUCEAFĂRUL.

ULTIMA SECVENȚĂ POETICĂ (strofele XIII - XV) este a doua intervenție a vocii lirice din strofa a patra, continuare a meditației bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiectează acum în ideal și amintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea iar în planul subiectiv, se accentuează lirismul.

Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detașarea apolinică (ipostaza masculină) și de asumarea sentimentului de tristețE. Verbele la timpul trecut („stam”, „te-ai dus”, „a murit”) susțin decalajul temporal și tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis și realitate, ca și incompatibilitatea dintre  cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reașeze în limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce tristețe:„Totuși este trist în lume!”.

Percepția principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale cunoașterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor / a calificărilor acesteia, de la „ mititica” (iubirea ca joc), la „ Ce frumoasă, ce nebună / E alabstra-mi, dulce floare !” (asumarea  iubirii-pasiune), la „dulce minune” (iubirea ca mister al  vieții) și până la chemarea nostalgică din final „Floare-albastră ! floare-albastră !” (idealul de iubire). Trecerea d la concret la abstract se realizează stilistic prin trecerea de la epitet la metaforă și apoi la simbol.

În timp ce principiul feminin, aflat în consonanță cu natura personificată, are ca atribute grația rustică și mișcarea, principiul masculin este contemplativ („Eu am râs, n-am zis nimica”; „ Ca un stâlp eu stam în  lună!”) și meditativ („Totuși este trist în lume!”).



NIVELURILE TEXTULUI POETIC

Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de particularități, a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului eminescian.


NIVELUL PROZODIC ȘI FONETIC

- măsura de 8 silabe, rima îmbrățișată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă, juvenilă ;

- inovațiile la nivelul rimei (cuvinte rare: „gândire” - „asire”; părți de vorbire diferite: „dispare” - „floare”, „noastră” - „albastră”);

- „armonia imitativă” - concordanța între sonoritatea expresiei și ideea exprimată;

- consoanele ș, s, t (în ultima strofă) sugerează tristețea iar m, n în rimă, sugerează nostalgia.


NIVELUL LEXICO - SEMANTIC

- cuvinte din câmpul semantic al cosmicului: „stele”, „nori”, „ceruri nalte”, „ râuri de soare”, „depărtare”;

- cuvinte din câmpul semantic al spațiului terestru: „codrul”, „izvoare”, „vale”, „pădure”, „bolți de frunze”, „sat”, „al porții prag”;

- schimbarea valorii gramaticale: „dulce” (adjectiv și adverb);

- termeni și forme populare: „încalte”, „nu căta”, „ședea”, oi desface”, „nime”;  limbajul familiar accentuează intimitatea.


NIVELUL MORFOLOGIC

- propune și verbe la persoana I și a II-a, ca mărci ale subiectivității (lirismul de măști);

- dativul posesiv („ albastra-mi ”);

- verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veșnicia naturii (descrierea);

- verbele la viitor proiectează aspirația spre iubire în  reverie (monologul fetei);

- verbele la trecut redau detașarea reflecției și distanțarea temporală (meditația bărbatului).


NIVELUL STILISTIC

Limbajul poetic din prima etapă de creație stă sub semnul „podoabelor retorice”. Stilul poeziei erotice este mai colorat, mai image decât ulterior:

- epitetul: „prăpastia măreață”, „trestia lină”;

- personificarea: „izvoare plâng în vale”;

- comparația: „roșie ca mărul”, „sărutări...dulci ca florile ascunse”;

- inversiuni: „de-aur părul”, „albastra-mi, dulce floare”;

- metafora: „ râuri în soare”, „dulce floare”;

- simbolul: „floare-albastră”, „ceruri nalte”, „întunecata mare”.

- repetiția: „Floare-albastră ! / floare-albastră !...”
CONCLUZIE

Dezvoltarea unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie, poemul FLOARE ALABSTRĂ reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în LUCEAFĂRUL.