MI-E DOR DE CEVA... - de Elena Oprică

MI-E  DOR  DE  CEVA... de  Elena Oprică Mi-e dor de-mi plouă cerurile-n suflet  Mi-e dor de un ceva fără sfârşit  Ce, să-mi usuce lacrima c-un zâmbet  Iubirea să nu mai moară subit  Mi-e dor de toamne fără nori de gânduri  Fără de flori şi iarbă-n câmpuri, stinse  Ca, toate cele patru anotimpuri  Să le primesc cu braţele deschise  Că-n primăveri înmugureşte viaţa  Dragostea prinsă-ncepe să răsară Apoi soarele-aprinde iar speranţa  Ce ne topeşte în focoasa vară  Şi e plăcut să-ţi simţi arzând trăirea  Atât e de plăcut, că înfloreşti !  E poate raiul sau chiar fericirea  Primind doar dragoste când dăruieşti  Îţi dai inima pe nimic...pe-o rază Ce-n nori poate pieri dar nici că-ţi pasă Când fiinţa ta de ea se-nseninează Chiar umbra morţii pare luminoasă Nu mai gândeşti că-ţi va pleca iubirea  Acea iubire ce se scaldă-n soare  Că toamna-n simţuri aducând răcirea  Migrează ca şi păsări călătoare Şi of...iarăşi mă-ntunecă suspinul  Că-i frig şi ceaţă şi eu vreau să zbor...  Toamna cu brumă mi-a-ngheţat destinul  Iar mie, de ceva aprins mi-e dor !