UNIVERSUL MEU
de Elena Oprica
Să visez până mă sting... Mi-este alinarea vieţii, Apogeul să ating Până-n roua dimineţii.
Am un trup ce-l port lumesc, Umblă, tremură, îl doare, Când visez, îl părăsescŞi plutesc din zare-n zare.
Sunt cum vreau acolo, sus, Limitele nu există,Nu mai simt teamă de-apus, Nu mai sunt pierdută, tristă...
Tot ce scriu, rămâne scris, Reci suspine pe hârtie, Dar în univers de vis Chiar trăiesc o poezie...
Pot să fiu prinţesă, floare, Sau din nou să fiu copil, Mă transpun în orice stare, Nu mai sunt doar trup fragil...
Pot să simt chiar şi parfumuri Ce plutesc prin depărtăriŞi-mi apar deodată drumuri Către alte noi visări...
Zbor prin zeci de constelaţii, Unde dorul mă îndrumă,Unde-s dulcile tentaţii Cu miros şi gust de Lună.
Universul mi-e visarea Iar visarea-Univers, Doar pământul îmi e jalea Ce suspină viu prin vers. |
|
