duminică, 31 mai 2020

BOLNAVII - de Emil Gârleanu


https://i.pinimg.com/originals/b0/ff/43/b0ff4348ab2a8ac542eb6589d945bb00.jpg

Ioan Bughea, ciobanul, venea nepăsător, cu sarica pe umeri, cu ghioaga în mâna dreaptă, iar în stânga c-o sidilă în care aducea un caș pentru cumătru-său, popa Eftimie.

Bughea se cobora arareori din munte, ș-atunci sta o zi încheiată în sat, de se mai lua cu oamenii.

În dreptul primăriei se opri. În ogradă se adunaseră o mulțime de oameni: moșnegi, femei cu copii în brațe, flăcăi; stăteau pâlcuri-pâlcuri și vorbeau. Vreo câțiva se așezară pe lavițe.

Bughea își rupse din drum și veni dintr-o întinsoare între băietani.

- Da ce v-ați adunat, mă, că doar nu-s acum sorții? le zise el.

Unul dintre flăcăi îi dădu, în glumă, un pumn în umăr și-i răspunse:

- Trece doftorul, Bugheo, prin plasă.

Ciobanul rămase o clipă locului, mirat, apoi începu să râdă. Toți întoarseră capetele spre el. Atunci el îi întrebă:

- Bine, mă, și dacă trece doftoru, îi ieșiți înainte ca la împăratul?

- Eu am venit cu mămuca, spuse un flăcău.

- Eu mi-am adus pe soru-mea, spuse un altul, că se topește așa, din picioare, ca ceara.

Ciobanul începu iar:

- Ghine, da mătușa Casandra nu-i în sat? Adică voi credeți că doftorul vostru e mai ceva ca dânsa?

- Știe, știe, bădiță, îi răspunse o fată care sta mai la o parte, știe, că pe tătuța el l-o vindecat.

- Tacă-ți gura, fa! Nu știe nimica. Dacă ți-o fi scris să mori, apoi mori cu zece ca el. Fa, tătâne-tău s-o îndreptat c-o avut zile. Știi tu? Apoi iaca așa! O avut zile.

Bughea își împinse căciula pe ceafă, puse sidila pe-o laviță, se așeză și el jos și se uită împrejurul lui, căci se strânseseră cu toții.

El o ținea pe-a lui:

- Da pe a Ruxandii de ce nu l-o vindecat? 

Un moșneag bunduc, cu două tufe mari de păr alb ieșite de sub căciulă, deasupra urechilor, se vârî printre oameni până lângă cioban, își puse mâinile subsuoară, apoi se amestecă și dânsul în vorbă:

- Da; de ce nu l-o îndreptat?

- Păi nici el nu-i Dumnezeu, zise o femeie ce ținea un copilaș cu ochiul umflat.

Bughea parcă se înfurie:

- Nu l-o îndreptat, că merge în bobote: când e omul voinic, se rățoiește, că știe el că firea lui îl scapă; când e slab, ia-l de unde nu-i, nici nu vine să vadă măcar pe cel ce trage de moarte. Că doar mi ți-l cunosc eu! Apoi întoarse capul către o bătrână, strânsă mototol în pragul ușii, și o întrebă: Ce ai, mătușă Vasâlcă?

Bătrâna deschise ochii, parcă își aminti de ceva, se luă cu mâinile de cap și începu să și-l poarte într-o parte și-ntr-alta:

- Capul, mai băiete, capul mă omoară. Apoi dădu drumul povestei, pe care-o spunea la toți ce-o întrebau: Și, să vezi, mă ține de la Sân Petru. M-o apucat așa deodată, m-o fulgerat prin ochi, și de-atunci întruna mă taie înăuntru... Gemu de câteva ori și adăugă: Am venit să-mi deie ceva doftorul, c-o fi știind el ce am.

Ciobanul lovi cu mâna în vânt, ca și cum s-ar fi apărat de-o muscă, se gândi puțin, zâmbi, ș-apoi se-ntoarse către flăcăi:

- Când vine doftorul?

- Apoi trebuie să pice acuma.

Bughea se sculă în picioare, își scoase pieptul în afară și le spuse:

- Măi, mă vedeți voi pe mine? Sunt eu om voinic, ori nu? ... Hai, cine s-o lupta cu mine și m-o doborî, îi dau cașul.

Flăcăii tăcură.

- Ei, urmă el, dacă m-oi preface bolnav, eu zic că doftorul mă crede.

- Îra! făcu unul.

- Ghine! Iaca, eu las cașul ici, și-al tău să fie, măi fârtate, dacă n-o zice doftorul că-s bolnav.

Nici nu isprăvi bine vorba, și din depărtare se auziră clopoțeii unei trăsuri.

- Vine, vine, spuseră câțiva.

Peste puțin se opri trăsura. Dintr-însa sări jos un om scurt, plinuț, cu mustățile rase, cu gura ieșită, ca un bot, înainte; de-a lungul urechilor cu favoriți încărunțiți și scurți. Purta pălărie neagră, înaltă, redingotă lungă, și în mână ducea o lădiță, pe care-o ținea de-un mâner. Umbla iute-iute, cu pași mărunți, se întorcea la dreapta și la stânga, parcă îl apucase amețelile, și întreba pe toți: Unde-i primarele, unde-i primarele? până ce intră în primărie.

Ciobanul se sculă în picioare și spuse:

- Parcă-i un momițoi.

Flăcăii râseră. 

Peste câteva clipe notarul ieși în ușă de strigă:

- Să vie bolnavii încoace!

Din pâlcuri se rupse o mulțime, ca să se ducă. Bughea se sculă și el; câțiva flăcăi intrară cu dânsul înăuntru, iar alții rămaseră în sală, la ușă.

Femeile se înșirară lângă peretele din stânga, bărbații lângă cel din dreapta; în mijloc, la o masă, doctorul, primarul și notarul.

Notarul îi chemă pe rând, mai întâi pe femeile cu copii.

Doctorul le vorbea repede; de-abia îi prindeau cuvintele:

- Unde-l doare, unde, unde?

Când îi arăta, împreuna palmele:

- Aha! bine, bine!

Apoi se pleca, se răsucea, punea urechea la pieptul și la spatele copilului, și toată vremea cât asculta, ținea ochii închiși; iar când ridica în sus capul, îi deschidea, clipea des, ca și când i-ar fi intrat într-înșii colb.

După ce sfârșea, se repezea la lădiță, scotea câte un praf, îl învălea în hârtie de țigară și i-l băga bolnavului, cu de-a sila, pe gât.

- Înghite, înghite, năucule! Dă-i apă, așa, dă-i apă!

Câteodată se spărgea hârtia și amăreala se împrăștia în gura copilului, care începea să urle, de nu se mai auzea nici în cer, nici pe pământ.

Ciobanul se uita întins la doctor.

Când sfârși cu copiii, căută, în odaia de alături, câteva femei; după ce plecară acestea, veni rândul bărbaților; apoi, când sfârși și cu aceștia, se ridică, la urmă, și ciobanul, să vie. Pășea bleg, cu capul în jos. Lângă ușă flăcăii se îmbrânceau unii pe alții.

Doctorul se uită; își răsturnă capul pe spate, ca să poată vedea fața lui Bughea. Se minună:

- Mare namilă de om! spuse primarului. Apoi se întoarse către cioban: Da tu ce ai?

Bughea își muie glasul, rătăci mâna peste trup, voi parcă să arate la cap, apoi își luă de seamă, duse mâna în partea dreaptă, în deșert:

- Mă doare strașnic ici, tare mă doare, domnule doftor. De-aghe merg.

Doctorul se dete mai înapoi, să-l poată privi bine, apoi clipi și-i spuse:

- Se poate, se poate. Nu mă uit eu că ești cât un munte.

Pe urmă îl pipăi pe sub cămașă; îl întinse pe-o bancă, îl ciocăni și-i zise:

- Te taie așa din când în când. Ori parcă te împunge. Ha?

Bughea îngăimă: 

- Da, așa, chiar așa, domnule doftor.

- Ești bolnav de mai, băiete, de mai. Dar pentru asta n-am doctorii cu mine. Trebuie să-ți iei de la târg. Ai cu ce? Să-ți dau o însemnare.

- Dați-mi, că eu și mâini mă răped până la Cheatra.

Doctorul luă un creion și începu să scrie, ca și cum ar fi împuns hârtia. Flăcăii râdeau înfundat. Bughea se plecă peste umărul doctorului și după ce acesta sfârși de scris, ce-i veni să facă din gură așa, ca atunci când vrei să sparii un copil:

Chhâu!! Doctorul tresări și-l întrebă:

- Ce ai, ce te-a apucat?

Bughea luă repede însemnarea de pe masă, iar flăcăii începură să râdă cu hohot. Primarul țipă la ei.

Dar doctorul se înfuriase:

- Ia stați, de ce râdeți, de ce râdeți, nepricepuților?

Atunci unul mai mehenghi răspunse:

- Dă, râdem și noi, c-am pus un rămășag cu ist de l-ați căutat. Că el ne-o spus că n-are nimica și c-o să vă-nșele.

Doctorul se repezi la lădiță, o închise, țipă ca ieșit din minți:

- Plecați, nepricepuților, năucilor!

Și ieși afară.

Biata babă, cea cu capul, care adormise și se trezise tocmai acuma, se luă după el:

- Fă-ți pomană, domnule doftor... mă omoară capul... m-o luat așa, dintr-o dată... Parcă m-o fulgerat.

Dar doctorul se sui în trăsură și plecă.

Baba rămase văicărindu-se în gura mare. Atunci Bughea o luă de mână și-i zise râzând, făcând din ochi la ceilalți:

- Nu te mai boci, mătușă, că-ți dau țidula care mi-o făcut-o mie, să-ți iei doftorii și să te ungi.

Bătrâna se însenină.

- Taci, dragul mătușii! 

- Iaca zău. Da trebuie să te duci la Cheatra, la spițărie, să o faci.

- Mă duc, mă duc. Dumnezeu să-ți lungească zilele!

Și bătrâna luă hârtia, o strânse în patru, o vârî în sân și se duse mulțumită. Flăcăii rămaseră râzând. Primarul se învârtea printre oameni, făgăduind să facă cercetare, să le arate el celor cu pricina, care supăraseră pe doctor.

În urmă Bughea își luă sidila, dădu flăcăilor ziua bună și plecă, foarte vesel, la cumătrul său, popa Eftimie. Când ajunse, îi sărută mâna, îi dădu cașul și-i povesti, de-a fir-a-părul, toată întâmplarea.

Sfârși râzând:

- Cică mă taie, mă împunge prin mai. Și eu n-am fost bolnav de zilele mele. Cum o să mă împungă?

Popii nu-i prea plăcuse purtarea finului, numai da din cap; după ce mântui ciobanul, îi zise:

- Orișicum, taică, acela-i om cu carte; dacă ți-o zis că ai ceva, ăi fi având, mai știi?

- Taci, sfinția-ta, că eu, cum ți-am spus, n-am fost bolnav de zilele mele.

Popa iar clătină din cap.

- Dă, îi om cu carte, îi om cu învățătură, taică.

Bughea rămase pe gânduri; mai stete puțin, apoi, văzând că părintelui nu-i prea plăcuse gluma lui, plecă. O luă prin sat. Se întâlni cu primarul.

- Să știi că ți-o coc eu, măi Bugheo, îi zise acesta.

- Păi bine, domnule premare, cum o să mă înjunghie în mai, că eu rup ghioaga asta în două.

- Ai să vezi tu, ascultă ce-ți spun eu!

Și primarul, rotofei, cu pălăria de pâslă pe ceafă, se depărtă încet, călcând ca din pod în bocâncele cu talpa groasă de-un deget.

Pe cioban îl opreau toți:

- Îl jucași, Bugheo!

Flăcăul parcă simțea nevoie să spuie la toți că el rupe ghioaga în două, că nu putea să-l împungă în mai așa, din senin.

- Cum să mă-mpungă, mă?!

Și râdea cu hohot, în gâlgâiri scurte, de răsuna ulița.

Către seară ieși din sat și luă drumul spre stână.

Când ajunse, oile erau în strungă, ceilalți ciobani stăteau pe scăunașele spătariului și mulgeau. Bughea își azvârli căciula pe ceafă și strigă: Cu ghine!, apoi se așeză și dânsul în rând cu ceilalți, luă o cupă și bău, însetat, laptele dintr-însa.

Apoi întoarse capul:

- Mă, în Stejărel o fost azi doftoru.

Ciobanii mulgeau înainte. 

- Auziți voi, o fost doftorul în Stejărel... Da ți l-am jucat eu!

Ciobanii lăsară din muls. Bughea urmă:

- Că venise oamenii la dânsul ca la biserică. Și eu le-am zis: Mă, doftoru nu știe nimica... El și pe mine m-o găsi bolnav... Și-am pus rămășag că m-o găsi.

Apoi Bughea povesti toată întâmplarea și încheie:

- Să-l fi văzut cum mă sucea, cum mă bocănea, și da mereu: Că mă împunge, că mă taie prin mai.

Ceilalți se puseră pe râs. Dar baciul le făcu semn.

- Hai, că-nnoptăm.

Oile intrau pe rând prin deschizăturile spătariului. Laptele cădea în cupele din găleți, sărind în stropi albi și mărunți, ca și cum fierbea.

Ciobanii gâfâiau, osteniți.

Deasupra muntelui, deasupra brazilor negri, luna își închega turta ei de ceară. De undeva, departe, răsuna un bucium. Bughea zise:

- He-he, ist de buciumă îi Ungureanu, îi Joji de pe Onofrei.

Se sculă, se scutură să-și alunge gândurile care parcă-l cuprinseseră, se duse la aripa oilor, într-o colibă, unde dormea dânsul, luă buciumul și suflă prelung. Sunetul se împrăștie departe, departe, furișându-se din munte în munte.

Dar cum sufla așa, deodată i se păru lui Bughea că-l taie prin deșert, în dreapta. Lăsă repede buciumul și se apucă de mijloc:

- Măi, al dracului!

Apoi veni în stână. Ceilalți strecurau laptele în budăie.

Bughea nu-și putea ține vorba în gură:

- Ați auzit, cică-s bolnav de mai!

Tovarășii lui iar râseră.

Și fiindcă-n ziua asta era slobod, se duse într-un colț să stea, dar parcă simți din nou o împunsătură, în același loc; se frecă și, printre dinți, îi scăpă iar mirarea:

- Măi, al dracului!

Stete ce stete, apoi se duse în coliba lui și se culcă. Adormi repede, dar visă urât. Se făcea că se întâlnise în munte cu o dihanie uricioasă, un fel de maimuță cu unghii lungi și ascuțite. Cum îl zări, se și repezi la dânsul; dar el o cuprinse în brațe, o strânse voinicește, ferindu-și chica, se rostogoliră pe iarbă, și la urmă o dovedi. Dar cum se zvârcoleau jos, dihania îi înfipse unghiile în deșert, în dreapta. Se sculă asudat, trăgându-și sufletul, ca și cum s-ar fi luptat într-adevăr. Îl durea strașnic în partea dreaptă. Bughea se ridică în picioare, se frecă la ochi, apoi de data aceasta spuse tare, înfuriat:

- Măi, al dracului!

Și ieși din colibă. Luna parcă încremenise drept în creștetul stânii. Dinăuntru se auzea răsufletul oilor. Ciobanul se coborî în vale, se duse la șipot să bea apă; izvorul curgea repezit; în bătaia lunii, parcă era de lapte. Răceala apei îl mai dezmetici. Dar durerea o simțea acum deslușit: parcă-l împungea un ac. Se întoarse și se culcă iar.

Durerea îl ținu și a doua și a trea zi. Îl ținea întruna.

Ciobanii, cărora la urma urmei le spuse, îl râdeau:

- Ți-o intrat în cap ca la muieri. Ai slăbit, prostule. Ai vrut să-ți bați joc de doftor, și te-o mâncat dânsul fript.

Baciul bătrân îl bătu pe spate: 

- Odată și-odată tot trebuia să ți se împlinească: prea credeai și tu lumea proastă.

Bughea își aducea acuma aminte mereu de cuvintele popii Eftimie: Ăi fi având ceva dacă ți-o spus... Acela-i om cu carte. Pe zi ce trecea, slăbea mai tare; se silea să ție într-însul tot ce-i fulgera prin minte, să nu mai spuie nimănui nimic. De multe ori vroia să se ia cu altceva, râdea, dar când credea că a scăpat, deodată acul îl împungea; atunci se înfuria, îi venea să se azvârle cu capul în jos într-o prăpastie.

Ca să se întoarcă în sat, nici nu se gândise. Cum avea să dea ochi cu flăcăii? Dar într-o bună zi, răzbit, lăsă rușinea la o parte și se coborî din munte.

Când îl văzură flăcăii, aproape nu-l mai cunoscură. Unii se uitară îngrijați la dânsul, alții râdeau pe ascuns, căci tot le era frică.

Bughea vorbea cu capul plecat:

- Dă, pesemne că tot eram eu bolnav. O fost într-un ceas rău gluma.

Primarul, când auzi, veni într-un răsuflet să-l vadă.

- Ei, Bugheo, văzuși pe dracul?

Ciobanul tăcu. De-abia trecuse o lună și jumătate de la întâmplarea lui. Primarului i se făcu oarecum milă:

- Vino mâine, că trece iar domnul doftor pe-aici. Ca să-l împăcăm, am fost de patru ori la dânsul, la reședinție. Că alergau bieții oameni până acolo, la el, din pricina ta.

Bughea se duse la popă, să mâie noaptea; acesta îl boscorodi:

- Vezi, băiete, cu Dumnezeu și cu învățătura, care tot dânsul ne-o dă, să nu te pui. Iacă ce-ai pățit. Stai și te odihnește, și mâine dimineață, la doftor, taică! Să te rogi cu lăcrimile în ochi, să-ți dea ceva, să te puie pe picioare, cum ai fost.

A doua zi dimineață, când ajunse la primărie, doctorul și venise, căutase aproape pe toți, mai avea vreo doi-trei.

Flăcăii se strânseră să vadă pe Bughea, care rămase puțin în sală până ce se isprăvi cu ceilalți, apoi intră și dânsul, smerit.

Primarul vorbi încet ceva doctorului la ureche; acesta se uită la flăcău, clipi, își apropie palmele bucuros, apoi zise:

- Așa! Ei, tot te prefaci, fârtate? Ia întinde-te ici.

Ciobanul se întinse pe bancă, doctorul îi ridică, peste cap, cămașa, îl ciocăni, îl căută îndelung, apoi înălță capul.

- Te-ai uns cu doctoria ce ți-am dat?

Bughea de-abia îngăimă:

- Nu, sărut mâna.

Doctorul făcu o mișcare, ca și când ar fi vrut să-i dea o palmă, strâmbă din nas, îl mai ciocăni, mai sus, mai jos, apoi se întoarse către primar:

- Vezi-l? Atunci o fi fost bolnav, dacă i-am spus; dar acum n-are nimic, nimic; îi teafăr.

Flăcăii se uitară cu gura căscată unii la alții.

Bughea începu să se vaite.

- Mă împunge, așa, ca o sulă... Nici nu pot dormi.

Doctorul îl ciocăni în frunte: 

- Ți-a intrat în cap, ți-a intrat în cap! Ce aveai atuncea nu mai ai acuma; să mănânci bine și să nu te gândești la boală, năucule!

Bughea parcă se mai însenină o clipă, apoi iar începu să se vaicăre.

Doctorul, furios, clipi repede, luă un praf de chinină, îl vărsă întrun pahar cu puțină apă și i-l întinse.

- Na, bea asta, să nu te duci așa... cu mâna goală.

Ciobanul bău și se oțărî ca de moarte:

- Nu mai sunt eu om de-acum! zise el.

Doctorul închise cutia, mai vorbi, răstit, cu primarul, și porni. Dar când vroi să iasă din odaie, deodată se repezi pe ușă o babă cu o găină subsuoară baba ceea cu durere de cap. Cum îl văzu pe doctor, îi întinse găina și-i aruncă repede un potop de mulțumiri:

- Dumnezeu să-ți deie sănătate, suflețele, să trăiaști o sută de ani, să nu mai îmbătrânești dintr-atâta, că mi-ai scăpat zilele.

Doctorul se opri, își zbârci fața iară nemulțumit, se uită la ea și, după ce se gândi puțin, îi zise:

- Da, da, îmi aduc aminte de tine, dar... Eram supărat și nu ți-am dat nimic.

Pe chipul babei trecu o lumină de zâmbet, apoi urmă repede:

- Nu mi-ai dat, dar tot din țidula dumitale se cheamă că m-am vindecat, că mi-o dat-o ciobanul ista, de-am făcut alifie la Cheatra. Și cum m-am uns la tâmple, cu mâna mi-o luat durerea. Iaca așa, cu mâna...

Doctorul nu-i dete vreme să isprăvească, se strâmbă grozav, o îmbrânci la o parte și ieși strigând cât îl ținea gura:

- Aista-i un sat de năuci, domnule, un sat de năuci! 


https://img.kansasmemory.org/00681040.jpg



sâmbătă, 30 mai 2020

VIAŢA ÎN BIS - de Elena Oprică




VIAŢA ÎN BIS

de  Elena  Oprică


Viaţa mea dura-va
 Cât scena mi-e deschisă
Cât voi simţi mirosul 
 De veche recuzită
Cât voi merge la teatru 
 Prin ploaie alergând
 S-ajung cam pe la patru
 Degrabă să mă schimb...
Şi-apoi când vine seara
 Magia s-o trăiesc...
 Ridică-se cortina
Şi visu-mi împlinesc!
 Câte puţin ,prin roluri
 Ce-n viaţă am jucat,
 Am mai murit în mine
 Dar am şi înviat...
 De n-am cumva de lucru
 Mi-e rău, mă veştejesc
Şi locul printre semeni
 Parcă nu-l mai găsesc
 Iar de e frig afară
 Şi-n casă tot frig am,
 Aplauze şi bis-uri
 Îmi suflă cald în geam
 De-aşa căldură mare
 Ce-n suflet eu adun
 Nu-mi mai trebuiesc "jaruri"
 Să mă sufoc în fum...


 Din când în când pe scenă
Mai simt şi o durere
 Căci văd feţe pierdute
 În mare de tăcere...
 Când scene de iubire
 În rol interpretez
 Unii stau în uimire
 De parcă-i ruşinez !?
 Prin falsa lor pudoare
 Asta-i incomodează
Dar ei, frustraţi, prin roluri pe alţi interpretează
Mi-e milă şi mi-e teamă
Pentru vieţile lor
 De-aş avea o putere
 Le-aş da suflet de-actor
 Să simtă toţi ca mine,
 Iubire,suferinţă
Să se dedice lumii
 Să plângă de dorinţă...


Viaţa mea dura-va
 Cât teatrul mi-e deschis
 Când va cădea cortina
 Voi aştepta un bis...!









TĂCERI - de Elena Oprică





TĂCERI

de  Elena  Oprică


Potopul vine-n urma sa...
 Dar astăzi nu-l mai fulger, nu-l mai tun
 Astăzi doar în tăceri mă voi purta
Şi-n linişte, cuminte mă supun...


 Nu vreau prilej de încruntări
 Mai bine fiu eu aruncată în deşert
Şi-aşa e lumea toată-n supărări
Şi pare că nimic nu mai e drept !?


 Mă ameţeşte o chemare
 Spre un tărâm mai cald, mai luminos
 Unde a mea înfăţişare
 E doar un abur fin, prietenos...


 Dar încă zăbovesc pe-aici
Şi-n laşitatea-mi, chipul omenesc
 Se lasă răsfăţat de scântei mici
Şi mângâiat de tot ce e lumesc...


 Astăzi rămân în linişte deplină
Cu cei mai trişti simt că împart dureri
 Totuşi, mă zbat să zăbovesc încă-n lumină
Iar pentru asta, am ales tăceri...







vineri, 29 mai 2020

ROȘII UMPLUTE CU CARNE DE PUI (piept de pui)


https://img0.liveinternet.ru/images/attach/d/2/151/905/151905396_mwrjBbVZZj0.jpg




INGREDIENTE:

• Roșii - 5-6 buc.
• Piept de pui - 200 g
• maioneză - 3 lingurițe. l.
• Brânză tare - 100 g
• Sare - după gust
• Ardei - după gust
 


MOD  DE  PREPARARE :


1. Roșiile se aleg mici și tari, astfel încât în ​​procesul de coacere să nu se transforme în terci.

2. Clătiți și uscați pieptul de pui, tăiați-l în bucăți mici cu un cuțit ascuțit.
Prăjiți pieptul de pui tocat într-o tigaie, presărat cu sare și piper, până se rumenesc toate bucățelele de carne.

3. La roșii, tăiați partea superioară și îndepărtați ușor miezul cu o linguriță.
Nu aruncați pulpa unei roșii, veți putea face un sos minunat pentru carne - adăugați doar condimentele preferate, usturoiul, sarea - și puneți totul într-o cratiță pe aragaz, la foc mic!

4. Umpleți roșiile cu pieptul prăjit.

5. Deasupra, puneți ½ linguriță de maioneză (cât mai puțin posibil, în funcție de mărimea tomatei) și se presară cu multă brânză rasă pe o răzătoare fină.

6. Coaceți roșiile la cuptor timp de 15-20 de minute la o temperatură de 180–200 ºC.
Poftă bună!



https://www.thecookierookie.com/wp-content/uploads/2018/11/cheesy-stuffed-tomatoes-recipe-9-of-11.jpg






ÎNĂLȚAREA DOMNULUI - de Jianu Liviu-Florian


https://mistica.ro/blog/wp-content/uploads/2014/05/inaltare.jpg
ÎNĂLȚAREA  DOMNULUI


de   Jianu   Liviu-Florian 



Și dacă-n cer ai să Te-nalți -
Acolo unde-s doi, sau trei,
 În al tău nume, adunați,
 Nu vei fi-n cer, ci jos, cu ei -


Și dacă-n cer ai să rămâi -
În cel flămând, setos, străin,
 Bolnav, în temniți, Tu, deplin,
 Vei fi, cu noi, la căpătâi -


Și dacă-n cer vei veșnici,
 Tot crucea este necesară mai mică
 Vei coborî, să o ridici,
 Căci crucea Ta, este aici -


Și peste mii, și mii, de ani,
Și peste or eternitate,
 Iisus răscumpără păcate
 Cu viața-I, fragmente, sărmani -


El e același, de e sus,
 De este jos, pe cruce aceeași,
 Iubirea e Hristos, Iisus,
 Nu putem, fără noi, să urce -


Așa că no vă înăltați -
Nu cumpărați vreo galaxie,
 Cât timp aveți pe Terra, frați,
 Din care luați, de-o veșnicie -


Să ne rugăm să nu plutim,
 Să nu fim clar, din viață, îngeri -
Cât timp, de dor de om, nu știm
 Că ești pe cruce, și mai sângeri -






AVATAR - FOTO FEMEI - PRIMAVARA




54510779_797160520661161_7213770575584254546_n.jpg     50079449_241113066800289_3516713519154184124_n.jpg     58423772_2204674989846438_1312433013556383937_n.jpg




60907422_482200845919107_2110858228671761042_n.jpg     62521973_406395466633097_2709853333650934590_n.jpg     64449357_2101966343437166_2021401321759246863_n.jpg




66296877_387382625253799_5455207084278451750_n.jpg     IMG_7163.jpg     IMG_7944.jpg




4e9a730134ff43e814f7a7d3fe3e9a80-1.jpg     47b6886e19fbaa7a63d5fbfa7a6e726c.jpg      56573c11abd36cd2d61294c5db9481aa.jpg




luni, 25 mai 2020

ALB ȘI NEGRU - de Elena Oprică






ALB    ȘI  NEGRU

de Elena Oprică



sunt umbra eului apus
 mai gânguresc vreo fantezie
 vreun vis la care n-am ajuns
 resuscitându-l pe hârtie


 dar nu sunt umbră ce umbreşte
 fiinţa mea nu-i de răcoare
 e-un fel de nor care sclipeşte
 umbrind doar razele de soare


 sunt umbră, nor...o pată vie
 pe-o pânză ţesută cu spini
 ca moştenire din vecie
 s-o port pe-un drum de mărăcini


 de-mi mai răsare câte-o floare
 o iau ca pe un dar ceresc
 o strâng la piept cu-nflăcărare
şi-odat' cu ea mă veştejesc


 iar câteodată mai cânt viaţa
 o strofă-două şi-un refren
 dar când îmi biciuieşte faţa
 i-arunc un vers plin de blestem


 aşa sunt eu, o umbră neagră
cu mantie de gând stelar
 pe umeri port dragostea-mi dragă
pe fond de suflet alb-polar


 mă zboară-n rai ce-i frumuseţe
 de prea frumos, în vise cad
 din vise-n hăuri de tristeţe
 ce mă aruncă-n stări de iad


şi tot ce-n simţuri mă înalţă
deopotrivă mă afundă
când alb şi negru nu mi-e ceaţă
mă bucur să trăiesc ca umbră










TIMPUL - de Florin Vasilescu




TIMPUL

de Florin Vasilescu


În sufletul lumii, bombastic,
 Loveşte un fulger albastru,
 Cǎzut din cerul fantastic
 Cu zgomot de inger sihastru


 Tic-tacul nu-i ceasul anume,
 Rotiţe zimţate şi arc rǎsucit,
 E-un suflet ce-animǎ o lume
 Închisǎ în marele schit.


 Pe noi trasează un cod,
 Să ştie pe unde s-a-ntins,
 Pomezile sunt falsul năvod
 În care timpul s-a prins.


 Timpul nu are răbdare
 Să fie arcuşul viorii
 Cu triluri viu născătoare
 De clipe aleatorii.

 Sǎ fie, oare, înşelat
 De simţurile sale?
 Sau firea l-a încercat,
 Când se afla pe cale.


 Al cui suflet este timpul?
 Te întrebi puţin speriat,
 E clipa ce umple Olimpul
 Cu zei fǎrǎ timp mǎsurat?


 El macină ce-i iese în cale,
 Construieşte palate pe vânt,
 Cu vieţile noastre domoale
 Repară bătrânul Pământ.