sâmbătă, 9 noiembrie 2013

STILURILE ÎN ARTA DECORATIVĂ - ARTA DECORATIVĂ A RENAȘTERII ITALIENE - Partea a III-a







Obiectele care au căpătat o mare răspândire în Renașterea italiană au fost CEASURILE. Să reținem că invenția mecanismului dințat este datată în secolul al XII-lea și se va perfecționa continuu la Nurnberg și Padova.


Model al pendulului lui Galilei



Ceasurile și pendulele au urmat aceleași etape decorative: cadrele sunt mai întâi din lemn sau metal prețios, cu încrustații de pietre prețioase. Spre sfârșitul Renașterii au sculpturi fine. Montate pe postamente bogat ornate, ele erau instalate pe mobile.





Un alt domeniu în care renascentismul a strălucit a fost cel al ȚESĂTURILOR. În secolul al XIV-lea existau manufacturi de textile la Veneția, Siena, Genova, Luca, Florența, Amalfi. Țesători arabi care cunoșteau tehnica  persană lucrau în acele ateliere. Influența persană s-a făcut multă vreme simțită în țesăturile de mătase și catifea (tehnica consta în a se detașa decorul de fond prin contraste de culoare sau sistem de țesut).

 

Ceea ce cunoaștem azi în materie de stofe pentru mobile: brocarturi, catifele cu  decorul foarte reliefat, are o sursă veche. Catifelele venețiene erau mai ales monocrome. Cele genoveze erau policrome. Mai târziu, genovezii au fondat la Lyon ateliere care au constituit prima mare manufactură franceză de catifea și mătase.






Față de masă din catifea





Tot în Italia a înflorit arta creării INSTRUMENTELOR MUZICALE. Cele dintâi viori, de reputație mondială până astăzi, au fost lucrate la cremona de către ANDREA AMATI sec. al XVI-lea, iar apoi, în secolul următor, de ANTONIO STRADIVARIUS. Acest genial artist a executat viori, viole, violoncele și harpe.






Violoncel din atelierul lui Andrea Amati




Andrea Amati - gravură




În ceea ce privește MOBILIERUL, acesta este destul de redus ca număr de piese, dar foarte frumos lucrat. În Renaștere, artizanii italieni au folosit  procedeul înscustării suprafețelor plate cu pietre dure: agată, onix, lapis-lazuli etc. Obiectele - puține dar superbe - îndreptățesc desigur descrierile istorice, literare, etc., care vorbesc de luxul exorbitant al Renașterii italiene, franceze sau spaniole. Dar examinând categoriile de piese ce formau fondul locuinței, constatăm că în casele foarte bogate numărul lor era la urma urmelor destul de restrâns.

La Veneția, care a fost considerată în Renaștere orașul celor mai bogați negustori (dar rețineți că pentru artă Florența a fost și rămâne cel mai reprezentativ oraș al Renașterii italiene), un palat conținea: dulapuri încastrate în zid, cufere din lemn scump sculptate și încrustate cu metal sau cu medalioane pictate, 2-3-4 paturi sculptate și pictate sau aurite având coloane până la tavan, câteva măsuțe mai înalte sau mai joase (de nuc sau lămâi, argint sau bronz aurit), un scăunel pentru rugăciune cu o planșetă pentru carte, o măsuță pentru scris, numeroase taburete și câteva scaune cu spătar înalt. Cele mai multe dulapuri serveau ecleziaștilor, fie pentru adăpostirea obiectelor de cult, fie pentru cărți. Aceste mobile se lucrau în lemn scump și se ornau cu marchetării.

Cea mai mobilată încăpere era a stăpânului casei, denumită STUDIO și în care se aflau piesele de artă cele mai prețioase, monede, manuscrise, cărți așezate pe polițe (și câteodată închise într-un dulap masiv) și cel puțin un scaun cu spătar înalt.





















În Renaștere nu exista o încăpere special destinată pentru prânzuri. Sufrageria este o invenție târzie. Prânzurile și ospețele se dădeau într-una din încăperile pe care le alegea stăpânul casei, în funcție de importanță sau de dispoziția momentului.

 
Ceea ce conta în Renaștere era arta cu care piesele erau lucrate. De reținut că genii ale picturii și sculpturii au lucrat la împodobirea palatelor în Italia și Franța, la modelarea mobilierului și ornarea lui artistică.

 
Acest obicei introdus în Renaștere (ca piesele cele mai valoroase să fie concepute, realizate și semnate de mari artiști) va dăinui până către începutul secolului al XIX-lea. Abia când tehnica industrială va fi în stare să asigure producția de serie, contribuția și semnătura artiștilor vor fi tot mai  rare, până la dispariție aproape.




Cele mai frecvente piese de mobilier erau CUFERELE, intrate în uz încă în vremuri aspre, când oamenii erau nevoiți să se deplaseze rapid. De diverse mărimi, dar întotdeauna cu rafinament sculptate în lemn prețios și ornate, acestea se transmiteau din generație în generație. Erau bogat împodobite cu toate motivele luate din registrul ornamenticii romane, cu  ecusoane în care se încadra blazonul și numele familiei și serveau pentru depozitarea de trusouri, stofe, bijuterii, haine, etc. Ele serveau în același timp și ca banchete de odihnă, înlocuind scaunele (de fapt oamenii nici nu prea simțeau nevoia lor sau poate că încă nu erau deprinși cu scaunele, ceea ce explică raritatea acestor piese). De cele mai multe ori, cuferele serveau și ca pat. Câteodată, li se adăuga un fel de spătar și două brațe, care transformau piesa într-un fel de sofa (dar mult mai incomodă decât cea modernă). Pe ea se așezau stofe și uneori perne.





La începutul Renașterii, cuferele au linia și elementele arhitecturii clasice. Cele din Florența au și picturi care reprezintă scene de bătălie și triumfuri din antichitatea romană. În nordul Italiei, artiștii le-au ornat cu subiecte religioase. Anumite motive în  relief - ghirlande, fructe plasate pe frize - erau aurite după ce fuseseră în prealabil modelate cu gips. Altele aveau panouri cu marchetărie foarte frumoasă rezultată dintr-un mozaic de esență de lemn (fiecare în altă culoare). Artizanii florentini au întrebuințat mult marchetăria, care este altceva decât încrustațiile cu intarsii (de lemn sau de metal pe lemn). Sistemul consta în a lipi pe o pânză sau hârtie bucățele subțiri de lemn (diferite esențe) alcătuind un desen, ornamente, etc. Compoziția rezultată se aplica cu pânza în afară, pe un panou de lemn. Se dezlipea apoi pânza și rămâneau pe panou, definitiv, motivele florale ornamentale compuse de  artizan. Machetăria cea mai frumoasă a fost realizată de mari artiști din Verona. Ea evoca pasaje, naturi statice, etc., ca niște picturi de bună calitate. Trăsătura esențială a marchetăriei este aceea că un motiv ornamental este realizat dintr-un mozaic de bucățele de lemn. În muzee se pot vedea asemenea lucrări - fie pe cufere, fie pe dulapuri biblioteci.

 
Marchetăria a cunoscut o splendidă înflorire în  secolele următoare în Franța. Ceea ce rămâne propriu artiștilor renascentiști italieni - și numai lor - este aplicarea unor paste de stuc în lemnul săpat (scobit după desene), pentru a încorpora compoziția de stuc. Lemnul aurit, decorat cu stuc alb, avea o anume frumusețe. Alteori, lemnul era lăsat în culoarea lui și stucul era aurit; când pasta era alcătuită din praful unor pietre semiprețioase, nu se mai acoperea, păstrându-se tenta lor naturală.

 
Mai târziu, tehnica aceasta de a modela unele elemente florale în stuc și a le aplica pe lemn (aurindu-se sau bronzându-se apoi întreaga suprafață - lemn și stuc) ca servi pentru cadrele  tablourilor. Ramele împodobite cu gips aurit n-au ieșit din modă, de fapt, nici până astăzi.




În secolul al XVI-lea, se extinde gustul pentru lemnul sculptat și lustruit (fără a li se mai aplica pictură). Inspirate de sarcofagele antice, acestea au pe ele scene istorice sau mitologice ornate cu frunze de acant, iar la colțuri sfincși. Sunt așezate pe labe de  leu, iar adăugarea unor spătare și a unor brațe  laterale le transformă într-un fel de sofale. Aceste modele s-au răspândit din Italia în tot vestul Europei.

 
MESELE - la începutul epocii simple planșete pe patru picioare și acoperite cu stofe scumpe - încep să fie susținute pe suporturi laterale abundent sculptate cu sfincși, nimfe, satiri. Pentru marile palate,  aceste mese se lucrau în marmură.









BUFETELE - un fel de dulapuri pentru vase, care erau acoperite cu fețe de masă - încep să capete o formă mai rafinată. Ele continuă să fie așezate când în bucătărie când în diverse încăperi, dar pe măsură ce sunt mai îngrijit și mai artistic lucrate (cu coloane și pilaștri la colțuri, cu fize și alte elemente din repertoriul arhitecturii), devin mese pentru desert, pentru păstrat argintăria și vesela prețioasă. Nu se mai acoperă cu fețe de masă; pe suprafața lor se așează diverse obiecte de artă, sfeșnice, platouri cizelate, etc.



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu