PRIVIND VIAȚA - de Garabet Ibrăileanu - - MAXIME DESPRE VIAȚĂ

 

Garabet Ibrăileanu ( 1871, Târgu Frumos - 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc. 

Nimeni nu reclamă mai mult toleranța decât cel netolerant, pentru că toleranța ta este condiția de viață a netoleranței lui. 

Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalți nu le face onoarea intransigenței tale. 

Nu mărturisi sentimentul nobil pentru care ai făcut o acțiune, căci nu vei fi crezut. Inventează unul mai puțin nobil și dă-l ca motiv al acțiunii tale, pentru ca oamenii să nu-ți atribuie unul rău de tot. 

De câte ori te văd sincer, am impresia că, în războiul tuturora contra tuturora, tu ți-ai lăsat armura  acasă. 

Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate: acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilității: copiii. 

Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzație, un sunet, o culoare, atingerea mânii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire.

Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și, dacă sunt prea proști, reușesc să se înșele singuri. 

Cine nu e politicos cu slugile și cu animalele, n-are instinctul politeții, ci dresajul, și n-are sufletul suspus. 

Pentru un om cu adevărat inteligent, a minți este o sforțare, pe care și-o impune penibil, minciuna contrazicând raporturile reale din lume, prea clare și tiranic impuse minții inteligente. 

De zece ani ești prieten de aproape cu o femeie și vă ziceți „dumneata". Acum un ceas ai văzut întâia dată pe o femeie, care ți s-a dat și al cărei nume nici nu-l știi, și vă ziceți „tu". Oare singura apropiere dintre suflete este corpul? 

Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede.

Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede. 

A regreta că nu te-ai născut altfel, este a regreta că te-ai născut tu, și nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel, este a dori să mori tu și să se nască altcineva. Căci tu, tu ești tu. 

Mila, când nu e însoțită de o iubire infinită, e mai ofensatoare decât disprețul. 

O femeie care iubește pasionat nu glumește niciodată, în societate, cu bărbatul iubit sau pe socoteala lui.

Toți oamenii doresc un lucru simplu, naiv, logic: ca universul întreg să se comporte astfel, încât să le fie bine lor -- și le e necaz dacă cumva universul, la începutul lui, a apucat pe o altă cale decât în vederea acestui scop. 

Cineva spunea: Prostiile și absurditățile celor de aproape mă înfurie. Ale celorlalți mă amuză. 

Un roman stoarce lacrimi de admiraţie naturilor artistice prin pasajele lui frumoase, şi lacrimi de compătimire naturilor sentimentale prin pasagiile lui patetice.

Nu uita un moment că în orice raport cu oamenii ești în stare de război. Cu dușmanii, cu prietenii, cu cunoscuții, cu străinii, cu femeia sau cu iubita ta -- bagă de seamă ce vorbești și cum vorbești, cât și când îi frecventezi, cum te arăți: vesel, trist, indiferent, tăcut ori vorbăreț. Nu fi un moment distrat, nu te iluziona un moment că ești în stare de pace ori de armistițiu, căci celălalt te-ar surprinde. 

Fata, pe care ai iubit-o la optsprezece ani și n-ai mai văzut-o de-atunci, o iubești toată viața. 

Câți oameni ar prefera să moară ei, decât să se scufunde un continent în ocean?

Dacă nu crezi în nici un Dumnezeu, atunci ce te împiedică să-ți fie scumpe credințele și ritualele care au consolat pe tatăl tău și pe mama ta și le-au ușurat ceasul greu al morții? 

Femeile au mai multă delicatețe în realitățile iubirii decât bărbații. O femeie normală nu va intra niciodată în intimități cu un bărbat de pe o treaptă socială cu mult inferioară ei, ori cu un bărbat pentru care nu are cel puțin afecțiune. Pentru bărbați asemenea incompatibilități de obicei nu există. Această deosebire se poate exprima pe scurt astfel: este indiferent la urma urmei pe cine supui, dar nu este indiferent cui te supui. 

Dacă n-ai în tine destulă politețe pentru toată lumea, fii mai politicos cu inferiorii decât cu egalii, mai politicos cu egalii decât cu superiorii. Lipsa de politețe față cu egalii și cu superiorii este numai o necuviință, care îți poate atrage represalii, pe când față cu inferiorii este o cruzime și o lașitate, căci provoacă o durere care nu poate riposta. 

O nenorocire venită din propriile noastre greșeli e tot atât de fatală ca și una venită din senin, dar iluzia liberului arbitru ne face să suferim cu atrocitate de cea dintâi, pentru că ni se pare că am fi putut-o evita.

Când un prieten te părăsește în nenorocirea lui, îți dă tot atâta dovadă că nu ți-a fost prieten adevărat, ca și când te părăsește în nenorocirea ta.

Deosebirea dintre dominarea femeii de către bărbat și dominarea bărbatului de către femeie este deosebirea dintre tiranie și dictatura sclavilor. Când nu domină nici unul, nici altul, e război civil.

Dacă ai îndoieli asupra ta, nu le da pe față, ca să nu dai prostiei dreptul de a-și permite cu tine aceeași atitudine, împrumutând-o de la tine. - Garabet Ibrăileanu

CIOMAGUL CANDID - de Paul Zarifopol - din vol. ''DIN REGISTRUL IDEILOR GINGAȘE''

Tânguirea împotriva ilegalismului, când amar jeluitoare, când țipăcioasă, este un loc comun românesc. Negreșit, plângerea pornește, regulat, contra autorității, fiindcă autoritatea este aceea care face ilegalismul palpabil. Așa cere, de altfel, și lupta politică, cu tactica ei simplistă. În teorie însă, și dacă lăsăm la o parte separația care se face, vulgar și practic, între autoritatea constituită și societatea unde se naște și hrănește această autoritate, problema ilegalismului apare mai puțin comodă.

În felul lor, românii au realizat o lume de supraoameni. Nietzsche a venit prea târziu și inutil, pentru noi. Pateticul filosof ar fi fost umilit să cunoască realitatea noastră socială. Există în stilul nostru național și cotidian, un element de o sonoritate simptomatică: este emfaza cu care invocăm, în ocazii nu totdeauna grave și nici măcar solemne, autoritatea propriei noastre persoane. Mie, îndrăznești...?! - pe Mine vreai să...?! - Am să-i arăt Eu...! - cu Mine nu se...! E, fără nici o îndoială, ton de suveran. Suveran fără etichetă; în stare naturală. Așa dar cu atât mai impunător. Pentru a sublinia distanța, i se opune lui Eu, Mie, pe Mine - un mă umilitor, încununat adesea cu o salvă de formule, furios colorate, asupra originii și altor iremediabile inferiorități ale celui pe care-l zdrobim sub autoritatea noastră elementar cotropitoare. Și izbucnirea elocventă se sfârșește - tot în stil autocritic - cu clasica făgăduință de palme, picioare, rupere de urechi, și alte sancțiuni pipăite de grad și mai înfricoșat.

În această particularitate stilistică se descopere plastic ilegalismul ca morav și caracter distinctiv al societății noastre. Întrebuințarea foarte grabnică și atât de naturală a emfazei autocratice în viața curentă este semnul unui individualism superb. Ne stăpânește normal avântul de a ne considera, fiecare și imediat, ca izvor suprem de autoritate special coercitivă. Suntem gata să legiferăm în scurt și din proprie putere. Raționalitatea înceată a dreptului obiectiv și general obligator este cu desăvârșire antipatică temperamentului nostru radical aristocratic. 

Spun ziarele că profesorul Matei Cantacuzino, aflând sfârșitul violent al prefectului poliției din Iași, a vărsat lacrimi; fapta tânărului student clătinase brutal icoana în care veneratul jurisconsult își fixase credința despre blândețea și răbdarea neistovită a sufletului românesc. Îndrăznesc a crede că această imagine tradițională de supunere blajină este de o proveniență și unilaterală și naivă: ea rezumă, probabil, însăși mirarea clasei stăpânitoare față de răbdarea nesfârșită a clasei supuse, - și supuse oriental, adică la discreție.

Avem a face cu o iluzie patriarhală și patriotică; și asemenea iluzii sunt destul de puternice pentru a înșela până și spiritul unui legist cu deosebire ager și experimentat. Supunerea mută a unei clase robite a fost luată drept caracter al societății întregi și stilizată cu poetică duioșie. În realitate îndârjirea emfatică este un semn izbitor în toate clasele noastre: el învederează un individualism anarhic, inevitabil într-o lume prea puțin deprinsă cu viața legală.

Pentru violență noi, în majoritate, avem o simpatie candidă, care ușor ajunge la adorație. Nu însemnează nimic, în principiu, că până azi practica însăși a violenței s-a mărginit la geamuri și capete sparte, la bărbi smulse, la pumni și ciomege - aplicate unei anume clase, sau unui anume neam. În ce privește distribuirea violenței, detaliile din 1907 au arătat că distincțiile confesionale se anulează grabnic odată ce pornește în plin răzvrătirea unei clase. Încă de pe atunci decepția a fost amară și gravă, pentru că oamenii noștri așteptau că bătaia se va da pe naționalități. Răsculații însă n-au ținut seamă deloc ori prea puțin de această așteptare patriotică. Acum, jocul cu speranțe de bătălie națională urmează: ceea ce dovedește că fatalitatea istorică nu îngăduie ca oamenii să tragă foloase din pățanii chiar cât de deochiate. 

Fără îndoială este astăzi un amănunt nou în istoria violenței la noi: n-a mai fost pumn ori palmă, ci foc de revolver - și îndreptat asupra unui funcționar superior. Avem alarma noutății, - și o nedumerire foarte instructivă și aproape amuzantă. Lovitura e antisemită; ar fi prin urmare caz de bucurie, dar a fost dată asupra unui funcționar român, și aceasta încurcă lucrul. Antisemitismul devine incomod rău pentru români chiar, de unde până acum fusese un sport ușor și oarecum politico-higienic. În adevăr, întâmplarea aceasta pune capăt unei epoci de violență frivolă în care am huzurit atâta vreme cu excepțiile, în definitiv destul de rare, ale răscoalelor țărănești. Tocmai în gravitatea faptei zace, poate, un germen bun. Deoarece candoarea ilegalismului nostru tradițional se îngrășa bine și din frivolitatea vieții noastre publice: violențele politice erau fapte de băieți fără pedagog sau de boieri după chef. Acum locul chefului bătăuș îl ia actul grav; farsa brutală e dată la o parte de drama posomorâtă și îngrijorătoare.

Mai înainte tragedia, de natură publică ori privată, era particularitate rurală; violențele orașului erau îndeobște tarasconade, mai mult ori mai puțin plictisitoare ori amuzante. Acum începe surtucarul a fi sângeros. Și aici însă noutatea e numai de grad; pornirea simplist autocrată de a-și face singur dreptate există din vechi, deopotrivă în oraș ca și la sat... Poate că teama să nu cădem din emfaza violenței comice în cea tragică ne va îndemna să medităm asupra ilegalismului adânc înrădăcinat în noi toți, înzorzonat câteodată cu flori de stil patriarhale despre blândețea ireductibilă și concilianța fără margini a "poporului" nostru. 

Paul Zarifopol (1874 - 1934)