CIOMAGUL CANDID - de Paul Zarifopol - din vol. ''DIN REGISTRUL IDEILOR GINGAȘE''

Tânguirea împotriva ilegalismului, când amar jeluitoare, când țipăcioasă, este un loc comun românesc. Negreșit, plângerea pornește, regulat, contra autorității, fiindcă autoritatea este aceea care face ilegalismul palpabil. Așa cere, de altfel, și lupta politică, cu tactica ei simplistă. În teorie însă, și dacă lăsăm la o parte separația care se face, vulgar și practic, între autoritatea constituită și societatea unde se naște și hrănește această autoritate, problema ilegalismului apare mai puțin comodă.

În felul lor, românii au realizat o lume de supraoameni. Nietzsche a venit prea târziu și inutil, pentru noi. Pateticul filosof ar fi fost umilit să cunoască realitatea noastră socială. Există în stilul nostru național și cotidian, un element de o sonoritate simptomatică: este emfaza cu care invocăm, în ocazii nu totdeauna grave și nici măcar solemne, autoritatea propriei noastre persoane. Mie, îndrăznești...?! - pe Mine vreai să...?! - Am să-i arăt Eu...! - cu Mine nu se...! E, fără nici o îndoială, ton de suveran. Suveran fără etichetă; în stare naturală. Așa dar cu atât mai impunător. Pentru a sublinia distanța, i se opune lui Eu, Mie, pe Mine - un mă umilitor, încununat adesea cu o salvă de formule, furios colorate, asupra originii și altor iremediabile inferiorități ale celui pe care-l zdrobim sub autoritatea noastră elementar cotropitoare. Și izbucnirea elocventă se sfârșește - tot în stil autocritic - cu clasica făgăduință de palme, picioare, rupere de urechi, și alte sancțiuni pipăite de grad și mai înfricoșat.

În această particularitate stilistică se descopere plastic ilegalismul ca morav și caracter distinctiv al societății noastre. Întrebuințarea foarte grabnică și atât de naturală a emfazei autocratice în viața curentă este semnul unui individualism superb. Ne stăpânește normal avântul de a ne considera, fiecare și imediat, ca izvor suprem de autoritate special coercitivă. Suntem gata să legiferăm în scurt și din proprie putere. Raționalitatea înceată a dreptului obiectiv și general obligator este cu desăvârșire antipatică temperamentului nostru radical aristocratic. 

Spun ziarele că profesorul Matei Cantacuzino, aflând sfârșitul violent al prefectului poliției din Iași, a vărsat lacrimi; fapta tânărului student clătinase brutal icoana în care veneratul jurisconsult își fixase credința despre blândețea și răbdarea neistovită a sufletului românesc. Îndrăznesc a crede că această imagine tradițională de supunere blajină este de o proveniență și unilaterală și naivă: ea rezumă, probabil, însăși mirarea clasei stăpânitoare față de răbdarea nesfârșită a clasei supuse, - și supuse oriental, adică la discreție.

Avem a face cu o iluzie patriarhală și patriotică; și asemenea iluzii sunt destul de puternice pentru a înșela până și spiritul unui legist cu deosebire ager și experimentat. Supunerea mută a unei clase robite a fost luată drept caracter al societății întregi și stilizată cu poetică duioșie. În realitate îndârjirea emfatică este un semn izbitor în toate clasele noastre: el învederează un individualism anarhic, inevitabil într-o lume prea puțin deprinsă cu viața legală.

Pentru violență noi, în majoritate, avem o simpatie candidă, care ușor ajunge la adorație. Nu însemnează nimic, în principiu, că până azi practica însăși a violenței s-a mărginit la geamuri și capete sparte, la bărbi smulse, la pumni și ciomege - aplicate unei anume clase, sau unui anume neam. În ce privește distribuirea violenței, detaliile din 1907 au arătat că distincțiile confesionale se anulează grabnic odată ce pornește în plin răzvrătirea unei clase. Încă de pe atunci decepția a fost amară și gravă, pentru că oamenii noștri așteptau că bătaia se va da pe naționalități. Răsculații însă n-au ținut seamă deloc ori prea puțin de această așteptare patriotică. Acum, jocul cu speranțe de bătălie națională urmează: ceea ce dovedește că fatalitatea istorică nu îngăduie ca oamenii să tragă foloase din pățanii chiar cât de deochiate. 

Fără îndoială este astăzi un amănunt nou în istoria violenței la noi: n-a mai fost pumn ori palmă, ci foc de revolver - și îndreptat asupra unui funcționar superior. Avem alarma noutății, - și o nedumerire foarte instructivă și aproape amuzantă. Lovitura e antisemită; ar fi prin urmare caz de bucurie, dar a fost dată asupra unui funcționar român, și aceasta încurcă lucrul. Antisemitismul devine incomod rău pentru români chiar, de unde până acum fusese un sport ușor și oarecum politico-higienic. În adevăr, întâmplarea aceasta pune capăt unei epoci de violență frivolă în care am huzurit atâta vreme cu excepțiile, în definitiv destul de rare, ale răscoalelor țărănești. Tocmai în gravitatea faptei zace, poate, un germen bun. Deoarece candoarea ilegalismului nostru tradițional se îngrășa bine și din frivolitatea vieții noastre publice: violențele politice erau fapte de băieți fără pedagog sau de boieri după chef. Acum locul chefului bătăuș îl ia actul grav; farsa brutală e dată la o parte de drama posomorâtă și îngrijorătoare.

Mai înainte tragedia, de natură publică ori privată, era particularitate rurală; violențele orașului erau îndeobște tarasconade, mai mult ori mai puțin plictisitoare ori amuzante. Acum începe surtucarul a fi sângeros. Și aici însă noutatea e numai de grad; pornirea simplist autocrată de a-și face singur dreptate există din vechi, deopotrivă în oraș ca și la sat... Poate că teama să nu cădem din emfaza violenței comice în cea tragică ne va îndemna să medităm asupra ilegalismului adânc înrădăcinat în noi toți, înzorzonat câteodată cu flori de stil patriarhale despre blândețea ireductibilă și concilianța fără margini a "poporului" nostru. 

Paul Zarifopol (1874 - 1934)

GROAZNICA SINUCIDERE DIN STRADA FIDELITATII - de Ion Luca Caragiale

(Sub acest titlu, citim în „Aurora”, ediția de dimineață)

    Azi dimineață, întreagă strada Fidelității a fost viu emoționată de o sensațională dramă pasională. Pe la orele șapte a. m. vecinii fură alarmați de niște țipete sfâșietoare, care porneau de la casa cu No. 13. În această casă locuesc de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai săi, Cicerone Popescu, elev de administrație, și domnișoara Porția Popescu. La țipetele îngrozitoare, toți mahalagiii se adunară în grabă și îndată aflară ce era: o sinucidere !

    Domnișoara Popescu de mai multe săptămâni zăcuse într-o stare de melancolie și de abatere sufletească, încât nu mai mânca, nu mai bea, nu mai dormea de loc. Cu o zi înainte de a lua fatala hotărîre, arătase semne de mare neliniște; a cerut să mănânce și să bea. După ce a dejunat cu mare poftă și s-a săturat, a-nceput deodată să plângă, zicând cătră doamna Zamfira Popescu:

    — Mamițo, eu nu mai pot să trăesc! eu vreau să mor!

    La aceste cuvinte mama i-a răspuns:

    — Mofturi! ia fii bună și te-astâmpără... Las' că o să-ți treacă!

    Porția însă a adăogat:

    — Ai să vezi!... Dar dacă mor, jură-mi, mamițico, jură-mi că o să-mi pui pe mormânt boboci de trandafir!

    Bobocii erau florile ei favorite.

    Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă de vreun sfârșit fatal, deoarece Porția, care era simțitoare, de multe ori, în momente de supărare, amenința că se va sinucide. Din nenorocire, de astădată amenințarea fusese mai mult decât serioasă.

    Ce se-ntâmplase?

    Azi noapte, pe când fratele său lipsea după obicei și mamițica dormea, Porția scoase gămăliile la o duzină de cutii mari cu chibrituri și le aruncă într-o cinzeacă de rachiu de drojdii. Așteptând să se dizolve fosforul, sărmana fată se așeză Ia masă și scrise cu toată limpezimea de minte o scrisoare către mamița și către frățiorul ei, prin care cere pardon de durerea ce le-o cauzează și le declară că moare deoarece este părăsită de tânărul Mișu Z... până zilele trecute student în medicină și astăzi doctor de plasă. Într-un postscriptum apoi, conjură încă odată pe dezolata mamă să nu uite de boboci.

    Când a terminat scrisoarea, gămăliile de chibrituri erau dizolvate. Porția înghiți păhăruțul, dându-I cu voluptate peste cap, și merse să se culce în patul ei așteptând cu resemnare moartea. Aceasta nu întârzie să se anunțe prin niște oribile crampe de intestine. Nenorocita, covârșită de dureri, sări în sus și-ncepu să țipe spunând tot:

    — Mor! mor!... ah ! Mișule, fii fericit!... Scăpați-mă!.. scăpați-mă! sunt încă tânără! Nu! nu! nu vreau să mor!

    Atât putu să zică și căzu în convulziuni. Într-o stare desperată a fost transportată iute la spitalul cel mai apropiat.

    Cât despre d-l Mișu Z., cauza acestei nenorociri, iată ce am putut afla în pripă...

    Acum vreo patru-cinci ani, un tânăr student sărac de vreo 21 de ani, prietenul lui Cicerone Popescu, îndată ce dete bacalaureatul și se înrolă ca voluntar, se așeză în pensiune, într-o odaie mobilată, la doamna Zamfira Popescu, cu casă, masă, îngrijire, în fine de toate. Tânărul Mișu Z... foarte vioi și drăcos, limbut și caraghios, nu întârzie să inspire Porției una din acele pasiuni care decid de viața unei femei. În curând o relațiune amoroasă nebună se contractă între ei. Această relațiune a durat până mai acum vreo două luni, când tânărul, care studia medicina, și pe care toți îl numeau pentru aceasta « doftorașul», își luă diploma, și imediat, având oarecare protecții, — mama lui este jupăneasă-n casă la moșia unui înalt personaj —căpătă un post de medic de plasă. Își poate oricine închipui lovitura ce «doftorașul» i-o dete Porției, când îi spuse că el are s-o părăsească și să meargă la post. Fata începu să-i facă niște scene, aci duioase, aci fioroase, așa încât el înțelese că pasiunea ei contrariată brusc ar fi primejdioasă, și astfel se hotărî să joace comedia. Pentru a adormi temerile victimei sale și a o asigura că și-a schimbat cu desăvârșire hotărîrea de a o părăsi, el alergă la ajutorul unui prieten redactor, făcându-l să-i publice prin ziarul «Lumina» următoarea notiță: 

    «Aflăm că tânărul doctor Mișu Z... care și-a susținut cu un succes strălucit teza sa despre Simptomele la diverse intoxicări violente, și care a fost numit doctor de plasă, refuză categoric a primi acest post. Era în adevăr absurd ca un așa distins elev al facultății noastre de medicină să se înfunde într-o provincie. Tânărul doctor e hotărît a rămânea în București, unde va practica arta sa, așteptând să se prezente la primul concurs pentru obținerea unui post la vreunul din spitalele Eforiei. Nu ne îndoim de succesul simpaticului nostru amic».

    Ultima umbră de bănuială și de temere a d-rei Popescu fu risipită prin citirea acestor rânduri. Ba ceva mai mult, tânăra sentimentală, văzând reîntoarcerea iubitului ei, deveni și mai pasionată. Ea nu știa că totul este o farsă. Nu-și putea închipui, în naiva ei sinceritate, ce surpriză îi pregătea acela pe care-l adora. «Doftorașul» nostru, ca să poată pleca fără vorbă și să-și ia bagajul, care consista într-un geamantan și câteva cărți, făcu un plan infernal. Obținând un bilet de lojă la Dacia, — probabil un bilet de favoare, căci se va vedea că individul nu era decât un chilipirgiu, — merse cu damele, mama și fata, la teatru. Peste câteva minute după ridicarea cortinei, pe când damele urmăreau cu cel mai viu interes desfășurarea comediei, el se sculă și pretextând că merge la bufet să le aducă prăjituri și apă rece, plecă frumușel din lojă. Coborî, ieși din teatru, se aruncă într-o birje, merse acasă, își luă bagajul, se duse la gară și se sui în tren. Un moment femeile crezură că doftorașul s-a încurcat la bere în bufet, după obicei. Dar, trecând și actul al doilea, o idee trecu ca un fulger prin mintea tinerei abandonate. Repede alergară acasă. Intrară în odaia lui: bagajul și cărțile nu mai erau acolo. D-ra Popescu a avut o criză nervoasă îngrozitoare, din care nu și-a revenit decât tocmai a doua zi. De atunci, disperarea ei a mers tot crescând până ieri, când durerea morală devenindu-i insuportabilă, s-a hotărît a pune capăt nenorocirii sale prin moarte.

    Când oare se va face un exemplu cu acești domnișori, care se introduc în familii oneste, sub pretext de prieteșug, spre a corupe copilele și a le arunca în ghiarele desfrâului sau în ghiarele morței, ca în cazul de față? Mărturisim că nu-nțelegem de loc nepăsarea parchetului, care nu intervine, deși i s-a adus la cunoștință cazul, punându-i-se în vedere și documentul trist rămas de la nenorocita victimă.

 La ediția de seară alte amănunte.

Apoi în ediția de seară: 

Am alergat la spitalul unde fusese transportată d-ra P. Popescu, și am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut deocamdată noroc: eu cerusem unul și m-au întâmpinat doi — doi tineri destul de politicoși și foarte, prea veseli, pentru atmosfera tristă în care trăiesc. În adevăr, trebuie să aibă cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în mijlocul atâtor suferințe și mizerii omenești. Am rugat pe d-nii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P. Popescu, de soarta căreia se interesează cititorii noștri. Au început amândoi să râză.

    — Tânăra?... cu chibriturile? m-a întrebat unul, apăsând ironic pe fiecare vorbă... Ehei! dumneata să fii sănătos!

    — A murit! am strigat eu.

    — Ei aș!

    — Atunci?

    — Nu mai este aici! i-a trecut, și i-am dat drumul. Adineaori a plecat mititica cu mamițica!

    Și-ncepură iar să râdă amândoi.

    — Dacă n-a luat chibrituri destule! cine strică?

    — Dar mi se pare, zisei eu, că o duzină de cutii mari...

    — Ei, aș!... nici o duzină de gămălii... Pentru d-ra Porția a fost porția prea mică; cum e dumneaei solidă îi trebuie o porție mult mai zdravănă!

    Deși am fost revoltat de modul cum cei doi tineri își râdeau de nenorocirea bietei creaturi, făcând jocuri de cuvinte triviale și neroade asupra numelui ei clasic, am voit să profit de ocazie și să mai culeg câteva informațiuni asupra «doftorașului». În adevăr, îl cunoșteau. La prima mea întrebare despre dânsul, au început iar râsul lor, care mă enerva:

    — Se săturase bietul «doftorașul»... În sfârșit a scăpat! zise unul.

    — Mare răbdare a avut! închipue-ți, atâția ani de-a rândul tot o porție, și ce porție!

    — Iar? am strigat eu indignat, și fără să-i mai salut, am plecat.

    Tot drumul până la redacție m-am gândit câtă prăpastie este între educațiunea spiritului și educațiunea inimii, și cum neglijând pe aceasta din urmă nu poți, cu toată învățătura, produce decât monștri sociali. Iată cazul celor doi tineri, care mâine, poimâine, vor fi chemați în societate să exercite cea mai nobilă și cea mai umanitară profesiune. La ce altă profesiune se cere mai multă dragoste și milă de aproapele său, mai multă delicatețe de sentimente, mai fină pricepere a cutelor sufletului omenesc? Medicul!... Dar medicul este un duhovnic mângâetor; el trebuie să se apropie de nenorocitul suferind cu blândețea cu care Mântuitorul s-a apropiat de Lazăr: numai astfel știința, ajutată de înălțarea sufletului, poate face miracolul !... Mâine, acești doi tineri vor fi medici și astăzi râd și-și bat joc, într-un mod atât de vulgar, de suferința extremă care a determinat pe nefericita tânără să prefere luminii vieții bezna nimicului! Iată roadele înaltei noastre culturi universitare! Foarte mulțumim de așa cultură!

    Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată!... Asta desigur o s-o facă mai cuminte... Mai la urmă, cine știe ce noroc poate avea!

În aceiași seară, citim în «Lumina»: 

Un confrate a publicat azi dimineață o știre de sensație despre sinuciderea unei copile disperate din cauză că ar fi fost trădată de amantul ei, un doctor proaspăt — un întreg roman pasional à la Ponson du Terrail sau Jules Mary, o întreagă melodramă, à la d'Ennery.

    Am fost și noi curioși să vedem ce este adevărat din toată comedia aceea și am mers după informațiuni.

    Un amănunt caracteristic trebuie să-l dăm cititorilor dintru început: când noi ne-am transportat în localitate, sinucisa din strada Fidelității, d-ra Porția Popescu, se-ntorsese de la spital, unde, dealtminteri, putem afirma cu siguranță, nici n-avusese nevoie să meargă. În adevăr, doza de chibrituri pe care o luase fusese cu totul neînsemnată. Din aceasta și din cele ce vor urma, se va convinge oricine că n-a fost deloc vreo hotărîre serioasă de sinucidere, ci numai o demonstrație, cu scop de a interesa pe infidelul «doftoraș».

    Trebuie mai întâi să spunem că tânăra amăgită, delăsată, abandonată, nenorocită, numără peste de două ori mai multe roze decât îi trebuesc cuiva pentru a-și putea administra liber averea și răspunderea personală — adică o vârstă cam de 44-45 de ani. Sunt vecine în mahala care o estimează chiar la mai mult. Astfel, d-na X... moașă, una dintre primele eleve ale răposatului doctor Capșa, proprietară alături cu d-ra în chestiune, ne-a afirmat că-și aduce aminte exact de timpul când își clădea casele răposatul Nerone Popescu, pe care parcă-l vede încă în cămașă de noapte și-n papuci, conducând lucrările zidăriei în persoană și înjurând ungurește pe salahori (era în vacanța mare), deoarece, în acelaș an d-sa, d-na X... moașa, s-a născut. Ei bine, pe atunci, Țica adică Porția, era fetiță măricică; se juca cu păpușile.

    Tânăra delăsată stă și în avere tot așa de binișor ca și-n vârstă. Are împreună cu mama sa, după legea veche, pensia veteranului profesor Nerone Popescu, de la care a moștenit casele din strada Fidelității, două prăvălii de cârciumă, cu pivniță, grădină și vie în strada Viișoara, producând net 1200 lei anual; apoi se zice că avea și vreo 12 mii de lei în bonuri la casa de depuneri; dintre aceștia însă se presupune că ar fi atins ceva pentru cheltuelile de studii ale «doftorașului».

    Foarte romanțioasă, ea ținea mult la societatea tinerilor studenți, slăbiciune contractată de demult, de vreo douăzeci și cinci de ani, de pe când tatăl său Nerone ținea în mahala o mică fabrică de bacalaureat. Dealtminteri toți mahalagiii zic: unde sare capra, sare și iada; se pare că și mamița a avut odinioară multă slăbiciune de «boboci». De vreo trei patru ani acuma, Porția primise în pensiune pe tânărul Mișu Z... student în medicină, și imediat contractase pentru el o pasiune nebună.

    Medicinistul, băiat sărăcuț, găsind așa de călduros adăpost și culcuș, nu căutase de loc a contraria pasiunea gazdei sale, care era o binefacere cerească pentru el; din contră, o alimentase cu multă metodă. Această relațiune destul de nepotrivită dură până ce, după câțiva ani de studii, tânărul își susținu teza. De mult îi erau peste cap favorile d-rii Țica; se hotărî să scuture jugul când nu mai avea nevoie să-l poarte. Stărui, și prin protecțiuni, căpătă un post de medic de plasă. Când voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfâșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile de sinucidere și chiar de asasinat. «Doftorașul» plictisit, neputând pleca fără bagaj și voind să evite scandalul în mahala, se hotărî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce — ierte-ni-se expresia tipică și consacrată — în argotul studențesc se numește un chiul.

    Câteva zile se prefăcu apucat de o rentoarcere de pasiune turbată, apoi, când adormi bine orice prepus, conduse pe cele două dame la teatru; le lăsă în lojă, și el cu bagajul se sui în tren pentru a se prezenta la post.

    Urmarea acestui roman tragi-comic îl știe publicul din darea de seamă lirică și sensațională a confraților noștri de la «Aurora».

    Și... iată cum se scrie istoria!

    În momentul când așternem aceste rânduri, d-ra Porția Popescu este în afară de orice pericol, precum era dealtminteri și în momentele crampelor, prea puțin serioase ca să poată compromite o sănătate așa de robustă.

    Un amănunt curios iarăși este faptul că d-ra, cu o zi înainte de demonstrațiunea ei romantică, suferea grozav de măsele. D-ra are dinții foarte stricați și sufere mult de asta când răcește; e probabil că această infirmitate, ca și cearcănele vinete de pe obraz, se datorește abuzului nemăsurat al gogoșilor de ristic. Din cauza durerilor prea frecuente de măsele, a și contractat de mult obiceiul fumatului. Ei bine, după crampele ce le-a suferit din pricina chibriturilor, i-a trecut cu desăvârșire durerea de măsele. Poate că fosforul!

A treia zi «Lumina», ediția întâia, scrie:

    Aseară, în fața otelului Continental s-a petrecut un scandal nemaipomenit.

    Primul nostru redactor, d. Mihail Constantinescu, se plimba pe dinaintea otelului, convorbind despre chestiuni politice cu d. deputat N...

    Pe când nici nu gândea, doi indivizi, un ofițer de intendență și un elev de administrație, i se pun în față.

    Cel din urmă, cu un ton provocător, îl întreabă:

    — Mă rog, d-ta ești d. Mihail Constantinescu, directorul pamfletului care se intitulează «Lumina»?

    — Eu! răspunde amicul nostru.

    — Ești un mișel! strigă individul cu un ton și mai provocător.

    — Și cine ești d-ta, mă rog, care îmi spui aceasta? întreabă calm amicul nostru retrăgându-se trei pași.

    — Sunt Cicerone Popescu!... Ai atacat familia mea! ți-ai permis să ataci familia Popescu!

    Și fără a mai da timp amicului nostru să facă încă un pas înapoi, se repezi și-l lovi în obraz cu pumnul, umplându-l de sânge.

    Într-o clipă lumea se strânse. Mai mulți inși săriră în ajutorul primului nostru redactor, care se aruncă, după întâiul moment de surpriză, înhăță de piept pe agresor și, după ce-i dete o corecțiune meritată, îl duse urmat de atâția martori la secția apropiată, unde se încheiă cuvenitul proces-verbal.

    Agresorul descreerat este fratele persoanei ridicule, pasionată de «boboci», despre care am vorbit în numărul nostru de alaltăeri, — domnișoară tinerică de 45 de ani trecuți, Porția, Țica Popescu, din care confrații dela «Aurora» au vrut să facă cu orice preț o eterică eroină de roman sentimental.

    S-a sezisat parchetul și s-a reclamat ministerului de răsboi.

    Sperăm că atât justiția cât și suprema autoritate militară își vor face datoria față cu acest tip și infam și ridicul de bătăuș.

    Vom reveni.

*

Apoi în „Aurora” de dimineață:

    Ieri seara un atac infam a fost îndreptat în contra directorului nostru d-l Constantin Mihăilescu, în piața Teatrului.

    Pe când d-sa voia să treacă drumul către fotografia Mandy, trei inși cari aveau aerul a fi într-o stare de ebrietate patentă, ridicându-se de pe scaune de dinaintea berăriei Gambrinus, i-au tăiat drumul. Unul dintre ei îl interpelează cu cuvintele:

    — D-ta ești d. Constantin Mihăilescu, directorul «Aurorei»?

    — Eu! și ce poftiți? cum vă numiți? cu cine avem onoarea? întrebă râzând amicul nostru și retrăgându-se câțiva pași.

    — Sunt doctorul Mișu Zaharescu! Cum ți-ai permis să te atingi de numele de Zaharescu?!

    Zicând acestea, bețivul aplică o lovitură puternică cu bastonul peste capul directorului nostru; din norocire însă, bastonul fu împiedicat de pălărie și nu atinse decât ușor sfârcul urechii amicului nostru. Mai multe persoane sărind, mizerabilii agresori care erau numitul erou și ridicul și infam al dramei din strada Fidelității și doi interni doctoranzi, s-au suit degrabă într-o birje și au fugit de furia mulțimii indignate.

    Parchetul a fost sezisat.

    Denunțăm onor. consiliu sanitar faptul mișelesc al celor trei felceri, adoratorii lui Gambrinus, și cerem o pilduire severă.

    Înțelegem ca un doctor să-și ucidă fără răspundere bolnavii cu clistirul și cu scalpelul; dar trei doctori să facă un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni sănătoși, asta e prea mult!

    Dacă d. director general al serviciului sanitar nu-și va spune cuvântul, vom reveni.

***

Peste câteva zile, citim în „Universul":

    Doctorul Mișu Zaharescu a fost suspendat de către consiliul sanitar din postul de medic de plasă pentru neglijență în serviciu.

***

În fine „Aurora" reproduce după „Lumina":

    Aflăm cu deosebită plăcere logodna gentilei domnișoare Porția Popescu, fiica Doamnei Zamfira Popescu și a repausatului profesor, veteran al corpului didactic, Nerone Popescu, cu simpaticul dr. în medicină d. Mișu Zaharescu. Îndată după cununie, tânăra pereche va pleca la Montpellier, unde eminentul elev al facultății noastre merge a-și completa cercetările științifice.

    Felicitările noastre călduroase tinerei și simpaticei perechi.

PĂȚANIA CUCOANEI ILENUȚEI - de Radu Rosetti - 1843

Cucoana Ilenuța Joldea era o cucoană de neam mare, frumoasă și bogată; dar, lucru cu totul neobișnuit la cucoanele boierimii celei mari a Moldovei din întăia jumaătate a veacului trecut, aproape toate de o distincțiune supremă, era de o rară vulgaritate. Moravurile ei nu fusese niciodată bune, atât în timpul celor două căsătorii, cât și în timpul văduviilor ei. După fel de fel de aventuri scandaloase, ea se „îngurluise”, cum zic vechii noștri cronicari, cu un fel de vechil - om de afaceri al ei, numit Matache Dalac, care trăgea însemnate foloase din această intimitate. Lumea n-o iubea, nici nu o stima, dar era în relații cu dânsa fiindcă era bogată. Rudele ei o disprețuiau, dar o vedeau și până la un oareșicare punct făceau haz de ea, căci era bună de gură și nu lipsită de duh.

Prin anul 1868 sau 1869, aflându-mă cu maică-mea la niște neamuri, la Movileni, în Țara-de-Jos, iaca sosește și cucoana Ilenuța, care stă acolo vro două zile.

În a doua sară, mă dusesem pe terasă și căscam gura într-un jâlț din dosul unor oleandri, uitându-mă la stele. Deodată aud niște foșnete de rochii și, la lumina lunii, văd pe cucoana Ilenuța care, împreună cu una din mătușele mele, s-apropie și se așază pe un divan despărțit printr-un rând de oleandri și de portocali de jâlțul pe care stăteam.

De la întăile cuvinte ce le rostiră, văzui că ele urmează o convorbire începută în salonul pe care îl părăsise.

- Da, Natalițo, te încredințez că vremea noastră era pentru toți mai bună decât vremea de astăzi.

- Nu mă îndoiesc, răspunse mătușă-mea, cum că era mult mai plăcută pentru boierii cei mari și chiar pentru parte din cei mici, dar nu mă vei convinge niciodată, mătușică dragă, că pentru oamenii de rând și mai ales pentru țigani era, nu zic mai bună, dar nici măcar așa de bună ca acea de astăzi.

- Aieste, răspunse cucoana Ilenuța, sunt palavre de-ale bonjuriștilor și de-ale franțujilor, arză-i focul și pe unii și pe alții. Ce-i pasă, mă rog, unui țigan să mănânce din când în când câte douăzeci și cinci de nuiele la… (aici cucoana Ilenuța desemnă o parte a trupului ce buna-cuviință nu permite să fie desemnată decât prin perifrază) dacă el avea de mâncare cât nu dovedea să mănânce și muncea cât se poate de puțin ! Veți zice că astăzi au drepturi ? Dar aceste drepturi sunt numai cu numele. Ce i-o folosit lui Toader, bucătarului meu, dreptul de vot hărăzit lui de fleacul de Cuza ? Apoi nu-l pun eu jos și nu pun să-i tragă douăzeci și cinci la scară de câte ori sarmalele sunt uscate, friptura trecută sau peștele crud ? Cine mă împiedică ? Primarul, căruia îi dau trei fălci de arătură și două de fânaț gratis în fiecare an și lemn de foc și de trebuință cât îi trebuie, sau subprefectul pe care îl plătesc cu câte trei stoguri mari de fân, cu zece chile de ovăz, cu lemne și cu vin ? Astăzi este mai multă ipocrizie și atâta tot.

- Și ce mulțămire poate să-ți facă bataia unui țigan ? Mie una lucrul în sine mi-ar produce o nemărginită scârbă.

- Cum ? N-ai bătut niciodată ?

- M-o ferit Dumnezeu !

- N-ai tras macar o palmă cameristei tale ?

- Niciodată, strigă mătușa cu oroare.

- Ba, răspunse cucoana Ilenuța, eu am bătut cu mâna mea și am pus să se bată mulți țigani și nu puțini țărani și cred că bine am făcut: am început să bag astfel minte într-înșii.

- Dar dacă se găsea unul să-ți întoarcă bataia înapoi, ce ai fi zis ?

- M-aș fi aparat cât aș fi putut, răspunse cucoana Ilenuța. S-o găsit chiar unul care s-o facă.

- Cine ? întrebă mătușa Natalia, deodată foarte intrigată. Răposatul beizade, soțul dumitale ?

- Ți-ai găsit ! răspunse cucoana Ilenuța cu un zâmbet de dispreț. Pe beizade l-aș fi bătut eu; altul mai îndrăzneț.

- Te rog, mătușică, spune-mi această poveste, se rugă mătușa Natalia.

- Dacă îți face plăcere, răspunse bătrână, de ce nu.

Apoi povesti cele ce urmează: 

- Sunt de-atunci douăzeci și cinci de ani; beizade murise de patru ani și eu mă-ncurcasem cu Matache de vro trei ani. Ducându-mă la iarmarocul de la întăi august, la Roman, am tras, deoarece era să mă-ntorc sara la Mihălceni, la hanul lui Strati, unde am cerut o odaie pentru a mă spăla de colb și a mă pieptănă. Pe când făceam astfel o brumă de toaletă, aud în odaia de alături un glas minunat de bariton cântând italienește aria: La calunnia è un venticello. Iar după ce o mâtuit-o, tot urmează să cânte întruna; repertoriul cântărețului părea fără de sfîrșit. Știi cât îmi place muzica; eram cu desăvârșire sub farmecul acelui glas așa de dulce și totodată așa de bărbătesc. Dar trebuia să mă duc în târg. Am trimăs după o birjă și am ieșit din odaie. Când treceam pe lîngă ușa acelei de alături de mine, de unde pornise glasul cel frumos, acea ușă se deschide și printr-însa iesă în sală o frumuseță de bărbat: nalt, subțire, cu fața tipică de tenor talian, cu nas frumos și drept, cu ochi parcă erau de jăratec, cu gura ca o floare și cu niște minuni de musteți negre. S-o uitat lung la mine și tu știi că atunci avea la ce să se uite. Ce să-ți spun ? I-am făcut cunoștința: era un maestro talian de canto de la Malta, care dăduse lecții de muzică în Galați vreme de doi ani și mergea acuma la Ieși, unde nădăjduia să câștige parale mai bune. L-am poftit să vie cu mine la Mihălceni, ca să-mi deie și mie câteva lecții, și el o primit cu bucurie; nici nu visase asemenea chilipir. Ce să mai încurc vorba ? Mi-o dat lecții, dar nu numai de muzică, ci și de altceva și mai plăcut. Și, Doamne, bun dascăl și vrednic mai era ! Un adevărat artist ! Executa variațiile cele mai deosebite și cele mai plăcute pe toate ariile ce ți le poți chipui. De la un andante amoroso, dolce, trecea deodată la un allegro furioso, appassionato, întrebuințând pedala în chipul cel mai dibace, pentru a se întoarce la andante, când con forza și când dolce, cântând când con brio și când sotto voce. Am petrecut astfel câteva săptămâni ca într-un rai. Dar, după o bucată de vreme, am băgat de samă că Orlando, așa se numea muzicantul meu, nu mai arătă virtuozitatea de altădată: abuzează de andante, și încă nu amoroso, rar să se suie mai sus de allegretto, uită cu desăvîrșire că există un appassionato și un amoroso sau să întrebuințeze pedala. M-am temut să nu fie bolnav, să nu-l fi ostenit abuzul de cântări ce-l făcuse în vremile din urmă. Îl întreb și-mi răspunde că se simte într-adevăr ostenit și slab. Eu, îngrijită, era cât pe ce să trimăt după doftor, mă silesc să-l hrănesc cât mai bine, cu mâncări cât se poate de hrănitoare. Dar într-o sară, căutându-l prin grădină, aud, trecând pe lângă un chioșc, oftări, suspinuri, bolborosiri; întru, și ce să vezi ? Găsesc pe signor Orlando, acel slăbit și ostenit, cântând țigăncușii de la ietacul meu, Soltanei, un cântec cum eu nu mai auzisem de vro două săptămâni: un cumplit appassionato con forza și cu pedală întruna. Cînd s-au sculat amândoi, spărieți, li-am ars câte o palmă zdravănă și am chemat țiganii. I-am dus la scară și am pus să li tragă fiecăruia câte douăzeci și cinci de bice zdravene, iar talianului i-am hotărât că a doua zi trebuie să plece de dimineață.

Dar când mă trezesc a doua zi și întreb dacă o părăsit curtea, mi se răspunde că n-o vrut să plece nici în ruptul capului și cere să-l mai primesc o dată. L-am primit. Mi s-o aruncat la picioare rugându-mă să-l iert, recunoscând toată ticăloșia lui și jurându-se că nu i se va mai întâmpla.. Am fost slabă și l-am iertat. Vro două săptămâni am avut parte de niște arii poate mai amoroase și mai pasionate decât acele cu care mă bucurase la început, iar pe Soltana nu putea s-o mai vadă cu ochii. Mereu îmi săruta mânile mulțămindu-mi pentru corecțiunea salutară ce pusesem să i se deie și care, mă încredința el, îl făcuse să priceapă toată ticăloșia purtării lui. Îmi mai zicea că nu înțălege cum o putut să se uite la Soltana care, pe lângă mine, este numai o sluțenie cu părul galbân și cu pistrui pe obraz. Într-adevăr, Soltana, fiind fata unui neamț ce-l avusesem meșter fierar, era bălaie și avea vro doi-trei pistrui pe obraz, dar astăzi nu pot decât să recunosc că era o fată foarte frumoasă, care atrăgea privirile și ațâța poftele tuturor bărbaților. 

Într-o noapte, două săptămâni după ce prinsesem pe talian cu țigăncușa, vro două ceasuri înaiate de ziuă, sunt trezită de o mână care-mi scutura umărul în chip ce numai dulce nu era. Deschid ochii și vreu să întind mânile și picioarele, dar nu le pot mișca; iar lângă pat zăresc fețele lui Orlando și a Soltanei: ei mă legase de mâni și de picioare.

- Acuma, cucoană Ilenuță, zise Orlando, ești în puterea mea. Ne-ai bătut pe mine și pe Soltana pentru că am preferat frumuseță ei bălaie și tânără frumuseței tale oacheșe și îmbătrânite. Acum vine rândul tău: am să-ți trag și ție douăzeci și cinci de bice cu același bici cu care ne-ai bătut pe noi. Întoarce-o, Soltano, și ca să nu miște, șăzi pe capul ei.

Și așa au făcut: ea s-o așezat pe capul meu și el mi-o tras douăzeci și cinci de bice, parc-aș fi fost o țiganca.

- Și n-ai țipat ?

- Cum era să țip când de la cele dintăi cuvinte îmi pusese un căluș în gură. N-am pierdut cunoștința, deși curgea sângele de pe mine. După ce s-au împlinit cele douăzeci și cinci de bice, i-am văzut că scociorăsc în toate dulapurile și deschid un saltar al garderobului în care îmi țineam banii, și se aflau atunci într-însul mai bine de cinci mii de galbeni. Apoi ticălosul de talian, trimițîndu-mi cu degetele o guriță, o ieșit din odaie cu țiganca, și eu, de ciudă, am leșinat. Mi-am venit în fire tocmai târziu: slugile băteau tare în ușă și eu, nerăspunzând din pricina călușului, au adus un fierar care o deschis.

Cea dintăi veste ce mi-o dădură o fost că talianul și Soltana fugise cu faetonul meu cel nou, la care înhamase cei mai frumoși telegari ce-i aveam. Un fecior boieresc îi întâlnise în zori de ziuă tocmai dincolo de hotarul moșiei și se încercase să-i oprească, dar talianul îi ucisese calul trăgând într-însul cu pistolul și silindu-l astfel să se lese de urmărire și să vie la curte pe jos; dar, în drum, înștiințase pe vornic, iar acesta trimesese vătăjăii s-adune o poteră. Ce s-o mai lungesc ? Am făgăduit cinci sute de galbeni privighitorului dacă mi-i va prinde, dar degeaba; pănă în ziua de astăzi n-am aflat nimica despre ei. De atunci am renunțat la dragostea de ocazie și m-am ținut de Matache. Cu dânsul sunt liniștită: el nu umblă după Soltane și, între patru ochi ca și în fața lumii, mi-o fost - câtă vreme am avut poftă de slujbele lui - slugă plecată și ascultătoare. 

Mă sluja cu andante și cu allegro, cu dolce, amoroso sau appassionato, după dorința mea.

Și bătrînă ajunsă la capătul istoriei sale tăcu. Mătușă-mea, pe a cărei față băteau în plin razele lunii, ascundea cu greu o groaznică poftă să pufnească de râs.

- Dragă mătușică, zise ea, ce cumplită aventură !

- Am avut dureri o lună întreagă, zise cucoana Ilenuța; ș-apoi, de ! are cineva, mai ales când se știe femeie frumoasă, amorul său propriu, și nu este plăcut să vezi că ți se preferă o țigancă cu pistrui. Totuși, adăugi ea după o clipă de tăcere, aș suferi bucuros din nou toată durerea bătăii și toată usturimea părăsirii ca să mai pot trăi încă o dată acele clipe. Nu-i nimica atât de dulce ca tinerețile și ca dragostea. 

FLOAREA DIN PÂRLEAZ - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

FLOAREA  DIN  PÂRLEAZ    poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri     Leleo roșie la obraz,     Lelițo, lelițo fa,     Floricică din pârleaz,     Lelițo, lelițo fa,     Ce folos că ești frumoasă     Și la cap căpățânoasă.     Ești dragă flăcăilor     Ca buha găinilor.     Mândră ești și sprâncenată,     Dar la buze cam umflată.     Ești ca floarea cea de nalbă,     Dar împletiși coada albă.     Strânge-ți, leleo, buzele,     Că le pișcă muștele.     Strânge-ți lipitorele,     Că se văd fasolele.

NOSTIME ”GĂSELNIȚE” LA PROBLEME ZILNICE

Sursă :

 http://www.liveinternet.ru/users/4880896/blog/

OM MILOSTIV de Emil Gârleanu

Emil Gârleanu (1878 - 1914) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român. Fiul lui Emanoil Gârleanu, colonel și al Pulcheriei, născută Antipa. Începe liceul la Iași în 1889 dar se retrage și se înscrie la Școala fiilor de Militari, unde devine coleg cu Jean Bart, apoi intră la Școala de Ofițeri de Infanterie, unde devine coleg cu Gheorghe Brăescu. A fost sublocotenent în armata română, dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.

PUBLICISTICA LITERARĂ  

A debutat la revista ieșeană „Arhiva” în 1900 cu schița Dragul mamei și cu poezia Iubitei sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhiva, Evenimentul, Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos” și colaborator la „Convorbiri critice”. A participat activ la înființarea Societății Scriitorilor Români în 1908, al cărei președinte a fost între 1911-1912. Reprezentant de frunte al Semănătorismului. Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu.

OPERA 

    A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocați boieri de viță veche, patriarhali și visători, superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat.

    Cel mai cunoscut volum a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a relatat întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.

    Un alt volum, Nucul lui Odobac (1910), dezvoltă tot o temă semănătoristă: dispariția țărănimii patriarhale și a obiceiurilor tradiționale.

sursa:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_G%C3%A2rleanu

— Ei, acu i-acu, neică ! zise el.

Iar nașu-său îi răspunsese fără înconjur:

— Ascultă-mă ce-ți spun eu: nu fi papă-lapte; du-te la conul Mitică Limbă-dulce, că altminteri mergi la pușcărie cu mânile în buzunar… Du-te la el; ți-o face el ce ți-o face, și-i scăpa. Dă, îi avocat mare, îi om cu trecere, și-i d-ai noștri, din popor.

Și iată-l acum pe Ghiță Pașalău mergând la deputatul și avocatul Mitică Limbă-dulce, care are casa în strada Justiției nr. 5, și care primește între șase și șapte seara, chiar dumineca și sărbătorile.

Dimineața fusese o zi frumoasă - soare și cald, adevărată zi de început de primăvară: e pe la mijlocul lui martie. Ghiță Pașalău și-a făcut ghetele, și-a scos pestelca de piele de căprioară, a închis sticla cu mastică de Hio, din care numai dumnealui turna la mușterii, și-a înfășurat gâtul cu o legătură roșie, a luat pardesiul, pălăria cea tare și a plecat. Dar iată, când nici nu se aștepta - că de atâtea gânduri n-avusese vreme să se mai uite spre cer - se trezi, pe drum, că începe să bureze. Dracul s-o ia de ploaie! Poftim! Asta îi trebuia?… I se strica lustrul la ghete și i se muia pălăria… Pană la avocat mai era doar o bucată bună. De-abia e în strada Mitridate și pană în acea a Justiției mai avea de străbătut două: a lui Gambetta și-a lui Popa Prescură… Iuți pasul. Ploaia se-ntețea și, după câteva clipe, auzea cu groază cum îi lipăiau picioarele în apa strânsă repede, prin adânciturile lăsate de tăbliile sfărâmate ale trotuarului.

A ajuns. O casă la stradă, cu o poartă mare de fier. Înainte de a intra în curte, Pașalău se opri privind în toate părțile dacă nu-i văzut, apoi ridică repede picioarele pe rând, le șterse cu cele două colțuri ale pardesiului, și încet-încet sui scările, gâfâind, ca și când ar fi călcat postii. Bătu mai întăi în geam; dar în sala luminată strălucitor, nu răsări nimeni. Atunci își aduse aminte de sonerie; se uită, caută. O găsi, e la-ndămână, în stânga, lângă ușorul ușii, dedesuptul unei tăblițe, pe care, lui Pașalău, i se păru că scrie „curaj”!

Și, într-adevăr, ridică mâna, de-abia atinse bumburuzul alb și-și trase degetul, ca și când s-ar fi fript.

Ușa dinăuntru, de la sală, se deschise, apoi cheia se-nvârti și-n broasca ușii cesteilalte, și un fecior în livrea se plecă puțin, ca și când i-ar fi fost frică să nu i se umezească frizura de aerul jilav de afară:

- Poftiți, domnule!

Pașalău nici nu apucă să pășească bine pragul, și feciorul îl și descheia la palton, în aceeași vreme în care îi și smulgea pălăria din cap; apoi, întorcându-l în loc, pe călcâie, ca pe-o păpușă, îl dezbrăcă, lăsându-l în redingotă.

Pe urmă feciorul se înclină mai adânc:

- Mă rog, poftiți!

Il luă de mijloc, îl trecu printr-un antreu lustruit așa de tare, că lunecă de două ori pe spate, apoi îl aruncă într-un salon. Pașalău rămase buimac, în mijlocul odăii îmbrăcată toată în albastru, cu oglinzi mari, drepte, de sus până jos, cu două policandre atârnate de tavan o lumină orbitoare. În oglinda din față omul se văzu bine, deși la-nceput nu-i venea să creadă că e el. Pentru întăiași dată se privea întreg, bine și amănunțit. Niciodată nu se văzuse atât de subțire, că parcă redingota măslinie, el o crezuse neagră cum e cărbunele  îi ținea oasele strânse la un loc, să nu se risipească pe jos. Și nasul lung i se scobora așa de adus înăuntru de vârf spre gură, ca un clește ce-ar fi vrut să-i smulgă ceva, cuvintele care acum simțea el bine că n-o să-i vie pe limbă. Ochii șterși: cărunt, zgribulit… Tare-mbătrânise!… I se părea că-i la un vrăjitor. Atâta sclipire, de sus de pe pereți, de jos, îi făcea rău, îl amețea. Pașalău se uită prinprejur; chiar lângă el era un jâlț; îndoi încet genunchii și se lăsă ușor pe marginea scaunului. Deodată, în trei oglinzi, alți trei oameni se lăsară odată cu dânsul, ca  niște umbre ce-i urmăreau mișcările. Pașalău răsuflă adânc… Cine-l pusese să vie la un avocat așa de mare! Parcă-i încolțise în minte un gând: s-o șteargă frumușel. Dar ușa se deschise din nou, și un alt fecior - ăsta îmbrăcat în negru - răsări în prag.

- Dumneavoastră vroiți să vorbiți cu domnul avocat?

Pașalău se gândi că doar la asta venise; înghiți mai mult decât răspunse:

- Hâhî!

- Atunci, poftim dincoace!

Și omul iar îl luă de spate, îl duse binișor pe covorul moale, pe care Pașalău, din prevedere, se ferea să nu mai lunece ca-n sală: și pe o altă ușă, intră într-o altă odaie:

- Așteptați!

Rămase iarăși buimac, în mijlocul salonului mare, îmbrăcat în mobilă roșie, cu tricheluri în păreți și cu oglinzi rotunde, atârnate plecat, sus, încât odaia se arăta în ele prăvălită, gata-gata să se răstoarne. Și lui Pașalău din nou îi veni să creadă că visează. Iar se așeză pe marginea unui jâlț. După câteva clipe se liniști și răsuflă mai ușurat. Gândurile i se mai limpeziră, și atunci îi trecu prin minte vorbele lui nașu-său: „Ți-o face el ce ti-o face și te-o scoate din încurcătură… că-i și el… de-ai noștri… din popor!” Așa e, i-o face conul Mitică Limbă-dulce ceva… E deputat… L-a votat doar de trei ori, el, Ghiță Pașalău, crâșm…

…Un scărțâit, și de unde nici visa, se deschise o altă ușă ca ruptă din părete, și feciorul îl întrebă, de două ori, până să primească răspunsul:

- Numele dumneavoastră?… Numele dumneavoastră?…

- Ghi… Ghiță, Pa… Pașalău!

Feciorul întoarse capul și aruncă vorbele ca dintr-o goarnă, dincolo în odaie:

- Domnul Ghiță Pașalău!…

Pe urmă se întoarse de-l chemă:

Poftiți, mă rog…

Merse ca tras de-o sfoară, intră în a treia odaie; numai scaune, canapeluțe: roșii, galbene, și oglinzi, și…

- Așteptați puțin…

Omul rămase o clipă locului, și cum își trecea mâna peste ochi, să ieie de pe dânșii ca o perdea ce-l împiedica să vadă, un braț îl împinse din nou. Iar feciorul. Trecu deodată în altă încăpere, statura feciorului se șterse și-n fața lui Pașalău răsări, ca din pământ, un om scurt, burtos, chel ca-n palmă, încât capul lui se părea că-i un alt  glob de lampă supt care ardea o lumină la fel cu cea din mijlocul odăii, de sus, ce arunca rotogoale, clătinându-se; și supt globul acesta, două scântei ascutite: ochii conului Mitică Limbă-dulce, chiar domnul deputat și avocat.

Pașalău îl cunoștea, îl auzise vorbind, și totuși i se părea acuma că nu-l văzuse în viata lui. Vroi să se închine, să zică: „sărut mâna!”, dar nu putu măcar crâcni.

Avocatul îl apăsă de umăr:

- Stai, suflete.

Și, fiindcă Pașalău tăcea mereu, conu Mitică începu să-l

Întrebe dulceag:

- Ești din coloarea noastră?

- Hâhî, săr’t mâna…

- Bine, tare-tare bine… Ești… ești… negustor? Cu ce te ocupi?

Pașalău înghiți, mai luă suflet.

- Cârciumar… coane Mitică.

- Aha!… cârciumar. Iată, domnule, un negoț, un negoț fain! Cu cârciumăritul faci bani, știi, berechet, colea.

Și avocatul încovoie palmele una peste alta, făcându-le scoică, cântărind în aer, ca și când ar fi ținut o pungă grea.

Crâșmarul începu să se simtă mai la largul lui…

- Săr’t mâna… nu prea, acum nu prea… al’dată… că și oamenii au mai calicit…

Dar conu Mitică îi lua repede vorba din gură:

- Orișicum, suflete, orișicum, tot câștigați bine… Unde ți-i cârciuma?

- In Plopii cu soț, la colț în fața Hengherigiului… cum o iei la barieră… La dreapta, când mergi încolo… la stânga…

- Când vii încoace… Bun loc… Și…

Avocatul își scoase batista și-o trecu pe față, răspândind un miros de „Ideal”, parfumul dumisale, apoi, așa, într-o doară:

- Trebuie să-ți iasă zece mii de lei ca popa… cinci sute pe lună… Ehei… bună treabă!…

Dar, fiindcă Pașalău se pregătea să-i răspundă, conul Mitică nu-i dete vreme să înceapă, se lovi cu amândouă palmele peste genunchi, se plecă puțin înainte, și, grăbit:

- Ei, chestiunea, chestiunea noastră!

Omul nu pricepu:

- Ce e? Ce daraveră ai? îl mai întrebă avocatul.

Crâșmarul se așeză pe scaun, căută să-și amintească cele dintăi trei cuvinte cu care începea să-și povestească, de-o săptămână, întâmplarea la toți, cuvinte de cari celelalte se țineau lanț, și începu:

-…N-ai să crezi!… Nici să mă gândesc, așa să am parte de ceva pe lume, nici să mă gândesc, nici dumitale prin gând să-ți treacă, mă rog, că fusese ceva pregătit de mai nainte. Eu n-am cu nimeni nimica… Un sfrijit ca mine să-l doboare, da știi, dintr-o lovitură. Vine în cârciumă și cere un chil. „Bine, îți dau, da banii, ici, pe tejghea.” Că veșnic mă băuse și bani, canci!… Plătește un chil… Da venise trăsnit de-aiurea; că cine nu-l știe pe Mitu Becheru din Zlătari? Să dai, și să fugi! Asta pe la două după douăsprezece, ziua. Bea chilul - să-i dau altul! „Bine, altul; da banii pe tejghea.” Nu, că el nu dă banii. „Măi , zic,  banii, altfel nu-ți dau.” „Ba să-mi dai, că-ți stric tot…” Și nici n-apuc bine să-i prind vorba, și pleosc ia două sticle de borviț de pe tejghea și le lățește pe dușumea. Și dă să se ducă. Pe mine mă țineau bani… Dumnezeu știe cum… Mi se ridică sângele la cap, pun mâna pe stinghia cu care proptesc ușa, și-o arunc, să-l ologesc… Dracu știe cum am aruncat. Mi se suise sângele la crier… ÎI pocnesc în cap, drept în ceafă, și pac! se-ntinde Becheru meu la pământ. Sânge năvală; du-l la spital… Vin oamenii, secția, hai la poliție… Mai dă-i unuia un leu, celuia doi, scăpasem. Da Zăludu, Toma Zăludu, celui de i-am luat vinul cel roș de sub nas, acu un an, a-nvățat pe nevasta lui Becheru de necaz… pârlitu… și m-a dat în judecată… Ș-acu… Răsuflarea cârciumarului se curmă…

- Ș-acu vii să te apăr.

Avocatul mai stă puțin pe gânduri, apoi:

- Greu… oricum, o palmă-două, mergea să-i fi dat. Dar capul? Ha?… Capul, cea mai fragedă parte a trupului și cea mai prețioasă… Ce facem?… Ce facem cu capul?… Greu, suflete, neică… am uitat cum îți zice.

- Pașalău, Ghiță Pas…

- Greu, neică Pașalău…

Avocatul își dădu mâna peste frunte, ca și când și-ar fi ridicat părul, se frecă pe față, apoi repede:

- Ei, dar pentru dumneata… că ești din coloarea mea, oi face totul.

Apoi și mai repede, așa din treacăt numai, așezând niște hârtii:

- Scoate cei cinci sute de lei ce spuseși că mi-i dai, vii poimâine, mergem împreună, să vedem când e termenul…

Pașalău îngălbeni. Când spusese el de cinci sute de lei? Nu-și aducea aminte. Se zăpăci, se sculă în picioare și bâigui:

- Săr’t mâna… vorba-i că n-am… decât… optzeci de lei, coane Mitică…

Avocatul încreți fruntea.

- Ei, frate… parcă ziseși… Știi… vroisem, pentru dumneata… Altfel eu nici nu fac afaceri de astea… mici. Eu nu iau decât de la o mie în sus… Unde am vreme, domnule Pașalău?… Unde am vreme să mă ocup de toate bagatelurile?…

Pentru astfel de sume nici n-am deschise rubrice în registru…

Să-ti arăt.

Avocatul întinse mâna, prinse bumburuzul clopoțelului de pe birou, îl învârti, și târâitul prelung aduse pe un tânăr roșcat — secretarul domnului avocat.

- Adu registrul de afaceri! îi porunci.

Secretarul se făcu nevăzut și peste o clipă veni cu o condică mare, legată în piele verde, cu marginile aurite, o lăsă pe birou și se duse. Avocatul o deschise, întoarse cea dintăi foaie, de mătase, care foșni ca o rochie, apoi răsfoi repede, se opri și arătă cu degetul:

- Uite, azi spre pildă… uite, domnule Pașalău… mă rog… 19 martie… Știi citi…

Și începu să silabisească:

- Pro-ce-sul… domnului… numele nu te privește — trecem mai departe; așa: ce-re-re de punere supt interdicție… Uite ici.„ la coloana asta: Onorariu: 4.000 de lei — 2.000 încasați. Astălalt… domnul… Hm-hm-hm-hm… În-ves-ti-rea cu formula executorie… 2.500 lei încasați… Mai departe: Frații… pentru ieșirea din indiviziune, 5.000 de lei… domnule Pașalău… În-ca-sați…

Apoi închise condica și se întoarse către cârciumar:

- Ei, unde să te vâr pe dumneata cu patacele dumitale? Unde? Pentru numele lui Dumnezeu, unde?…

Și începu a se tângui:

- Ce să fac! Ce să fac!…

Dar pesemne că o idee fericită îi străbătu mintea. Se lumină la fată:

- Știi ce?…

Avocatul sună iar. Secretarul sosi:

- Cât ai zis că ai, suflete, întrebă conul Mitică Limbă-dulce pe crâșmar.

- Optzeci de lei!

Conu Mitică porunci mai întâi secretarului:

- Domnule secretar, ia ăștia optzeci de lei de la dumnealui… pentru cheltuieli de cancelarie. Apoi, cu hotărârea omului care știe să-și calce pe inimă, bătu pe Pașalău prietenește pe umăr:

- Te apăr degeaba!