joi, 13 decembrie 2018

JACK TIA KEE WOON - ACUARELE






Jack Tia Kee Woon   ( născut în 1964) este un artist din Singapore. El este
 
renumit prin tehnica sa de pictura acuarelă în mediu acrilic. Stilul său de

 pictură este foarte luminos și radiant, unde acuarele adaugă transparența

 la imagine, în timp ce acrilicul face culorile să pară foarte profunde.































miercuri, 12 decembrie 2018

DE DRAGOSTE - de Garabet Ibrăileanu



@Fernanda25_schmitz



DE  DRAGOSTE  


1. Amor adevărat e acela la care ia parte și imaginația și inima. Amorul, lipsit de una din aceste două părți, e o stare bolnavă a individului.

2. Ceea ce se numește imaginație în amor e partea estetică a acestuia; ceea ce se zice inimă, e partea lui senzuală.

3. Ce este dragostea? Și anume dragostea pentru un individ, nu dragostea de oameni în general? Este un fel de afinitate între doi oameni.

Dacă este o afinitate între doi oameni, atunci, firește, trebuie să fie o afinitate între toate chipurile de a fi ale acestor doi oameni. Un om ni se prezintă nouă sub mai multe aspecte: ca trup, ca simțire, ca minte. Așadar, afinitatea dintre doi oameni, ca să fie completă, trebuie să fie din aceste trei puncte de vedere: trebuie să fie afinitate fizică, ca să zic așa, adică fiecăruia dintre cei doi să-i placă celălalt ca fizic, să-i placă fața așa cum este ea, cu gura, nasul, ochii etc., trebuie să fie afinitate de simțire, adică să simtă bucurie și întristare cam în aceleași împrejurări, trebuie să fie afinitate de minte, adică să gândească la fel, să aibă aceleași idealuri, aceleași concepții în diferitele chestii.

Această afinitate însă nu trebuie să fie numaidecât completă, ci numai într-atât întru cât sufletele lor să nu se contrazică. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât azi este cu neputință să existe un om complet din punct de vedere sufletesc și, prin urmare, există nevoia de a-ți căuta completarea în alt suflet -- în amor, în sufletul femeii.

4. Aprob mai degrabă pe acela care, dacă nu e fericit în amor, se sinucide, decât pe acela care îmbrățișează, din cauza aceasta, un sistem filozofic, adică o concepție asupra vieții și a lumii, asupra prezentului, trecutului și viitorului, planetei noastre și a sistemului solar!... Înțeleg, desigur, ce se petrece în acesta, dar nu-l pot aproba.

5. Amorul „romantic" se isprăvește de la o vreme, dacă nu... prin sinucidere, ca-n Romeo și Julieta, atunci prin... căsătorie.

6. O căsătorie durează pe sentimente mult mai puțin „romantice"', mai „burgheze", dar poate mai puternice: simpatia și recunoștința ce izvorăsc din împreuna-viețuire, din comunitatea de interese, de scopuri ale vieții... Dacă mai fiecare a iubit în tinerețea lui, sunt rari, dacă sunt, aceia care au iubit cu „amor" o viață-ntreagă. Există o femeie care a iubit așa o viață-ntreagă: e... într-o nuvelă de Maupassant; mai există una: e aceeași, zugrăvită de Maupassant într-unul din volumele sale de voiaj... 

7. Amorul -- să-i zicem pe nume: amorul senzual, amorul tuturor vârstelor, afară de cea de 20 ani -- amorul acesta nu apropie sufletește. Pasiunea arzătoare de primitiv, îndoiala nedezlipită de amor, care enervează și ofensează, dorința de a acapara cu totul ființa iubită, transformarea ei în izvor de plăcere, cunoscuta netoleranță a ființei care iubește, gelozia fără motiv, sentimentul de teroare, că ea e ea, că e o ființă de sine stătătoare, asupra gândirii și voinței căreia n-ai nici o putere, toate aceste sentimente care caracterizează cel mai teribil egoism și pe care le simte mai ales bărbatul (cât e de inferior în această privință!) nu-s de natur[...]mprieteni... Cine nu știe că „amorul" când se are de scop pe sine însuși, când nu este un incident în viața conjugală, duce la durere și adesea la catastrofă.

8. Cred că experiența tristă în amor e una din cauzele cele mai însemnate ale misoginismului, căci prin amor nu trebuie să se înțeleagă numaidecât acea pasiune „sublimă" care, zice-se, e foarte rară, ci toate mizeriile care decurg din concentrarea, din durata mai lungă sau mai scurtă a sentimentelor bărbătești pentru o singură femeie.

Și nu este sentiment care, jignit, să scoată la iveală din fundul sufletului atâta noroi ca amorul, acest „egoisme a deux" care, în realitate e sentimentul cel mai egoist și încă, din nefericire, cel mai complicat, atât de complicat, încât stârnește în om durerea vanității, a sentimentului care provoacă chinurile cele mai mari. Un „nefericit în amor" trebuie să aibă un suflet prea distins, ca să nu devină un om cu totul vulgar și injurios.

9. Sublimul vieții nu se-mpacă cu renunțarea la propria-ți individualitate și cine are o familie și totuși vrea să guste ceea ce dă viața pe înălțimile ei, trebuie să-și înăsprească inima, dacă nu o are deja aspră. Căsătoria o poartă mai ușor acela care are un suflet egoist, adică acela care n-are sufletul potrivit pentru căsătorie. E una din multele ironii ale vieții.

10. ...amorul este o putere așa de naturală și de mare, el vine așa de nechemat, izbucnește așa de triumfător și de nepăsător de calculele oamenilor, încât slabele sfaturi ale rațiunii vor fi întotdeauna înăbușite de întâile porniri ale acestei pasiuni, în sufletele acelor care sunt în stare s-o simtă. Și, de altmintrelea, acela care, între 20 și 25 de ani, ar calcula în loc să se arunce orb în vâltoarea iubirii, ar fi un mizerabil care n-ar avea dreptul la nici o fericire! 

11. Iubirea e cel mai puternic sentiment pentru că, în ea, cum zice Schopenhauer, vorbește însuși glasul speciei, cu alte cuvinte, nevoile imperioase ale naturii; pentru că este agățarea îndărătnică a omului de imortalitate. Iubirea apoi e sentimentul cel mai puternic și prin aceea că e cel mai complex, alcătuit dintr-o mulțime de sentimente, ele însele deja complexe. Această complexitate ne explică și cauza pentru care iubirea e subiectul cel mai prețios în literatură. În sfârșit, acest sentiment e atât de puternic și prin faptul că obiectul care produce plăcere este o ființă omenească, ea însăși părtașă. Iar „poezia" iubirii vine din faptul că nici un alt sentiment nu este izvor de o așa de mare putere de iluzionare.

12. Iubirea extraconjugală are acest lucru teribil că leagă pe bărbat și pe femeie numai prin pasiune, în deosebire de viața conjugală, care-i leagă prin atâtea alte interese -- interesele micii comunități care e familia -- interese care rămân și compensează scăderile pasiunii, ori chiar o înlocuiesc când ea dispare.

13. ...trebuie să recunoaștem că în orice amor, cât de sufletesc, există această cruzime, care se dă pe față cu sălbăticie în momentele de conflict -- și că aproape întotdeauna sufletul este în minoritate. Amorul este lucrul naturii, și nu al societății. Societatea îl stilizează numai și, cel mult, îl complică cu elemente care se topesc la cea mai mică ciocnire. De aceea superioritatea sufletească a unui om se cunoaște și după rezistența pe care o pune sufletul lui la egoismul naturii.

14. Te iubesc fiindcă ești bun; Te iubesc fiindcă ești inteligent;

Te iubesc fiindcă ești frumos; Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiționat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conștiente, de calități pentru care dicționarul are cuvinte, de însușiri externe; O iubire acordată ca un premiu pentru calități estetice, morale și intelectuale, o iubire pe care o poți justifica nu este iubire. 


15. ... amorul nu este entuziasm estetic și moral. Sublimitățile astea clorotice n-ar putea explica tirania și demența lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenței, voința de a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deși pare același lucru, e cu totul altceva).

16. În strigătul de iubire, bărbatul cere femeii ajutor împotriva morții. De aceea „amorul e tare ca moartea". De aceea nemilosul lui egoism în doi. De aceea senzația fără nici o analogie a realizării lui. De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ținea piept în conștiință imaginii înfiorătoare a morții. De aceea absolvirea minciunii, coruperii servitorilor efracției, crimei, când au ca scop posesiunea femeii iubite -- conștiința umană recunoscând astfel că drepturile vieții primează pe ale moralei și ale societății. De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie și a sentimentului pentru natură; eternitatea splendidă a universului, exasperând în om conștiința obscură a vremelniciei lui. De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului, când moartea începând să-i trimită crainicii, el se agață încă și mai cu spaimă de viață și când femeia iubită, în voința ei de a nu muri, își întinde brațele către altul, către bărbatul tânăr, către acela care-i făgăduiește mai sigur nemurirea.

17. ...a cere unei femei libere iubirea, fără a-i cere mâna pe care e liberă să o dea, fără a lua toate obligațiile față de ea și fără a masca și înnobila legătura prin toate formele și ritualele cu atât mai potrivite scopului, cu cât mai nelogice și mai ridicole din punct de vedere realist, este cea mai gravă ofensă pentru ea, numească-se această legătură amor liber, căsătorie liberă, ori alt cuvânt sonor, prestigios mai ales în țările noi și bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al bărbatului.

18. Nefericirea mea, cauzată de mine, ar fi o catastrofă individuală și meritată. Dar nefericirea ei, provocată de mine, ar fi o crimă împotriva ei și o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumusețează ori urâțesc fericirea... 


19. Voința de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii și miraje. E amorul: arbust în primăvară, când frunzele și florile, pe care cântă păsări și se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic care hrănește coroana.

20. Hm! Amor platonic?.... Trubaduresc? Comuniune între suflete? („Androgin și ginandru?"). Autosofisticare! Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: și) perversitate de blazat, în care iubirea și actul final [...] s-au disociat. Ori pretenții impertinente de supraom, care vrea să-și deșurubeze creierul de corp, să-l pună deasupra vieții, să joace un joc savant cu propriile lui sentimente, ca într-o partidă de șah jucată cu el însuși.

21. Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului pe cale de a deveni om. Ieșită dintr-o peșteră, cu un silex în gheară, bestia în două picioare așteaptă, gravă, să-i cadă prada.

Aceeași atenție crudă o are bărbatul când a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Când nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Și femeile îl tratează în consecință.

22. Pânda de a acapara o femeie, consimțirea ori refuzul ei, nesiguranța dacă-ți dă sau îți ia viața, țipătul de bucurie când ți-o dă și, mai cu seamă, de durere, când ți-o refuză... aceasta, și nu altceva, constituie poezia amorului -- când contribuie și omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cândva din pitecantrop.

23. La douăzeci de ani, când iubești amorul în femeia iubită, imaginația ornează poetic împrejurările și pe femeie. La patruzeci, când nu mai iubești amorul, ci numai femeia, imaginația se concentrează asupra ei indiscret, realist și precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din ființa ei...

24. Luciditatea teoretică în privința amorului presupune un om de o anumită vârstă, care are în trecutul său ori un bilanț de sațietăți, ori unul de nesatisfacții.

25. De obicei unii analizează amorul, iar alții îl trăiesc. 


26. Ați observat că în amor, pentru femei subțietatea intelectuală, finețea nervoasă sunt indiferente, chiar neprețuite, dacă nu disprețuite? (În romanele franceze, omul inteligent, pricologul, romancierul e amicul.)

27. Amorul? Un trunchi de arbust, ascuns, înăbușit de puzderie de crengi înflorite, pe care zboară fluturi, cântă păsări etc. Cu cât vârsta e mai înaintată, cu atât podoaba sa sărăcește, cântăreți tot mai puțini, flori și frunze mai rare, mai decolorate. Spre cincizeci de ani... rămâne trunchiul gol, simplu și indelicat. Quinquagenarii cultivă cu conștiință senzualismul. (La 18 ani unii nu-și mai dau seama că frunzele înflorite sunt purtate de un trunchi. Ar jura că sunt fără suport și fără legătură cu pământul prozaic și fecund.)

28. În adevăr într-o căsnicie când și bărbatul și femeia duc o viață laborioasă, când n-au imaginația bolnavă, când toată vremea sunt cu treabă și când caută o fericire curată în tovărășia soțului în ceasurile de odihnă, niciodată astfel de soți nu se vor dezgusta unul de altul. 


♡ | @_nikoletalj_ | www.nikoletalj.com | #nikoletalj #streetstyle #blogger #fashion #casualstyle #summer #style


MALAEZIA































































marți, 11 decembrie 2018

A VIEȚII TAINĂ - de Ion Gorun



A  VIEȚII  TAINĂ  

de Ion Gorun


De la fereastră a zărit
Un stol de corbi pe sus:
E iarna care a venit
Gonindu-i spre apus.


 E iarnă… tînărul poet
La piept își strînge haina;
-  Mă duc și las, își zice-ncet,
Nedezlegată taina…


Din stol un corb a obosit
Și cade la o parte…
Pe drum sfîrșitul și-a găsit,
Ceilalți - trec mai departe! 





TU NU M-AI MAI IUBIT - de Littlelady



Если б не было  тебя

TU  NU  M-AI  MAI  IUBIT    

de Littlelady 

Atâtea anotimpuri vrute,
 Mi-au poposit pe tâmplele cărunte
 Și-n timpul treaz, ascuns în infinit, 
 Tu nu m-ai mai iubit. 


 Atâtea vijelii tăcute 
 Mi-au vindecat gândurile ciute,
Și-n nopțile făcute mit, 
 Tu nu m-ai mai iubit.


 Atâtea șoapte nerostite,
 Mi-au mângâiat buzele triste,
Și-n clipele ce-au asfințit, 
 Tu nu m-ai mai iubit.





ȚI - AI RUPT BUCĂȚI DE INIMI ... - de unicul100

ȚI - AI RUPT  BUCĂȚI  DE  INIMI  ...

de unicul100 


Ți-ai rupt bucăți de inimi,
 Din al tău piept,
 Și mi le-ai presărat pe-a gândului hârtie.
 M-ai alungat în visuri de iubire,
 Din care să nu mă mai deștept,
 Să cred că-n universul nemărginit și drept,
 Eu îți aparțin...
 Și tu-mi aparții mie.


 Ți-ai rupt bucăți de inimi,
 Dorind să mă cunoști.
 Ți-ai făptuit altare în noaptea întâmplării,
 Mi-ai alungat din suflet a lacrimilor oști,
 Și ,,gândurile negre" mi le-ai dat uitării.



MOȘ CRĂCIUN - de Barbu Ștefănescu-Delavrancea



http://www.classicartpaintings.com/d/12918-2/KOEKKOEK_Barend_Cornelis_Winter_Landscape.jpg



Pe atunci umblau sfinții pe pămînt, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mîncau jeratic…

Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei și cu stolurile de păsări gonite de arșiță de prin țări și pustiuri, pe unde nici gîndul nu colindă.

Grîul înfrățise nalt d-o șchioapă și, de s-ar fi dat afund ciocîrliile în stuful lui, ș-ar fi ascuns și trupul cît un pumn, și ciocul limbut, și moțul bălțat, ca și cum ar fi încondeiat de mîna omului. Vitele satului pășunau lacom. Porcii găfuind, cu coada sfredel și cu rîtul în jos, ronțăiau ghinda, făcînd clăbuci la gură; pe spinările lor se lăsau, din zbor, corbi negri și lucioși, ca păcura, și-i ciuguleau, iară ei, dăschizînd leneș ploapele cu gene gălbui, își răsfirau coama de plăcere. Cîinii tolăniți la soare lătrau prin vis, alții își dăsfă- șurau colacul trupului, întinzîndu-se apăsat în picioarele de dindărăt. 

Țăranii voioși, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii și-i pîrliră la foc de paie, și-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun și cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la circiumă. Ba un rachiu, ba o țuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, și cheful, rumen și guraliv, se întinse ca focul. Băutura, cheful și jocul se țin de mînă. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învîrtituri și, împletindu-și mîinele, o repeziră în șir vioi, aci bătînd cu călcîiele pe loc, repede și îndesat, aci aruncînd picioarele sus și lung, ca și cum ar fi sărit pîrleazuri. Și pînă cu noaptea în cap zobiră pămîntul, netezindu-l ca în palmă. 


Dar în ajunul Moș Ajunului se dăzlegă un viscol din adîncimea vînătă a cerului. Crivățul se năpusti răsturnînd copaci bătrîni, smulgînd și risipind acoperișuri de stuf și de coceni, amuțind lighioile și înfundîndu-le care pe unde înnemereau. Zăpada măruntă și răsucită izbea în geamuri și se prăbușea pe coșuri ca niște suluri. Ziua, la amiaza mare, se întunecase.

Și cînd vîntul mai conteni, se așeză p-o ninsoare cît foloștina de mare. După un ceas, zăpada era la glezne, după două, pînă dincolo de genuchi.

Se moinase, și zăpada cădea mai mare și mai deasă, și creștea, creștea, mai sus de prispe, mai sus de lavițe. Pe la toacă era la clanță. Oamenii suflau greu, tăiați pe la mijloc, aruncînd zăpada din ușe și dăschizînd pîrtii adînci și înguste, mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii, care ținea într-una cu sfînta slujbă, cotind și spre cîrciumă de gura cîrciumarului. 

Ș-a stat ninsoarea, și s-a pus o geruială de crăpau pietrile, de trosneau lemnele și-ți scrîșneau dinții în gură. Moș popa zbughea la cîrciumă să se mai dăzghețe, că e bătrîn, și alții, după el — ce-o face popa să facă și ei. Popa, înghețat vargă, da una după alta, vorba și țuica, țuica și vorba. Ceilalți, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau și ei.

— De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e, zicea popa, dar prea e prea. Așa zăpadă n-am pomenit…

Și mai supse o țuică.

— Alunecă, alunecă, grăi iar moș popa, mai cerînd una. Ei, păcatele mele, Doamne, d-o începe iar, m-am topit mîine cu Crăciunul, rămîi fără colaci.

— Sfinția-ta ai de unde, răspunse morarul — un morar gras și rumen, cu obraji bucălați ca niște pite— dar eu ce mă fac? Cine mai dăjugă la moara mea?

Și pescarul zise:

— Părințele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba la Crăciun, și morarul, de i s-o odihni piatra, cînd o începe, o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă, și gura — mălai și făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a înghețat tun. 

O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, își uită să ceară ce venise să ceară, și se tot gîndea, știind și pe moș popa, și pe morar, și pe pescar bogați, putrezi’ de bogați. Apoi dăschise gura și zise, ștergîndu-se pe la nas cu mîneca cămășii:

— De, părințele, de, a fi, n-a fi, dar așa mi-a spus zdrențea mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moș Crăciun, c-o barbă albă pînă la genuchi, și tremură, și dîrdîie, sprijinit în patru copaci. Pînă nu l-om goni, nu scăpăm cu viață, ne îneacă zăpada și murim cu zile.

Popa se scărpină în barbă și zise:

— Mai știi… te pomenești…ce cu gîndul n-ai gîndi…

Morarul își frecă mîinele și zise:

— Pe el, părinte! să-i scuturăm cojocul!

Și pescarul își scutură pletele cîrlionțate și zise:

— Ce te gîndești, părinte, să sculăm tot satul și să-i tragem o tăvăleală să se ducă nouă cu a brînzei… 

Și se repezi popa, împleticindu-se, și după el morarul, și după morar pescarul, și după pescar văduva, și după ei, cît ți-ai lega nojițele, se adună tot satul: bătrînețele cu sfatul, flăcăimea cu voioșia și muieretul cu zarva. Cu lopeți, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală, spre pădure, iar în fruntea lor mergea moș popa, c-un tratavanghel la subțioară, și așa era de îmbulzit, că făcea un pas pe jos și nouă pe sus.

Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, pînă aci i-a fost lui Moș Crăciun! Numai să le pice în cale, și lasă-l, ce i-or păți oasele numai el o să știe! valvîrtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămîie; o să-și ducă în brațe barba smulsă ca un maldăr de fuioare și, în loc să ia drumul mare, o să se năpustească prin tufișe și prin crînguri.

Ajunseră la pădure. Și de cum ajunseră, le clănțăni dinții că parcă cu toții ar fi avut ciocuri de barză. Intrară în pădure.

Și moș popa le zicea într-una:

— înainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’să vie atîta foc de ger. Răsuflă Crăciunul și ne taie măruntaiele. Să dați pe nemiluite!

Dar cînd ajunseră în inima pădurii, o muiară de toată isprava și le căzură din mîini furcile, topoarele și ciomegile.

Cu cine să te pui, sfinte și stăpîne?

Moș Crăciun era o namilă de român cît toate zilele. Moțăia rezemat de patru copaci groși cît buțile, și copacii se îndoiau trosnind sub șalele lui. O mînă d-ar fi învîrtit, i-ar fi culcat pe toți la pămînt. În barba lui albă era atîta lînă cît ai lua după o turmă. Și îi curgea la vale, de sub nas și de sub ochi, pale, pale, mustățile și barba, și se înecau mai jos de genuchi în zăpadă; să fi zis că varsă cineva cu gălețile lapte și sloi de gheață, așa îi erau de lungi, de albe și de înghețate mustățile și barba. Chica îi înfășură umerii și spatele, ca o sarică, pînă la mijloc.

— Ei, părinte, acum e-acum! zise un voinic. Cu zorul, or cu binișorul? 

Și popa îi răspunse, ca și cum ș-ar fi dat sufletul:

— Ba cu binele, că e mai bine.

Și femeile îi șoptiră:

— Fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte, poate n-ei dăzlega de el…

Popa făcu trei pași înainte, zece îndărăt, și dăschise cartea. Își drese glasul și iar și-l drese, fără să înceapă slujba.

Mulțimea îi strigă:

— Aide, părinte, aide, zi pe carte, că înghețăm aici.

Moș popa începu, vrînd-nevrînd, pe nas și prelung:

— No, no, nă, ă, ă, no, o, o, călare pe măgar, ă,ă,o, nă, nă, și toți îi ie, ie, ieșiră înainte cu salcie înflorită…

— Întoarce foaia, părinte!

— La maslu, părinte!

— Ce salcie, ce flori, părințele?!

Și popa, zăpăcit, vru să întoarcă foaia cu aceeași mînă cu care ținea cartea. Cartea îi scăpă, se afundă și nu se mai văzu din zăpadă. Moș Crăciun se dășteptă din somn, crăpă ochii, și după genele lui albe și lungi să scutură puzderie de ninsoare. Își cletănă pletele, și pletele lui, încărcate cu chiciură și polei, sunară ca un șir de clopoței. Răsuflă o dată, și gerul care se năpusti pe nările lui cutremură mulțimea, iar popa se cletănă pe picioare și dădu cu nasul în zăpadă. 

— Ce făcuși, popo? zise morarul.

— Era să cazi, părinte, zise pescarul.

— Ridicați pe sfinția-sa, zise văduva.

Cînd se ridică popa de jos, nevăzînd bine înaintea ochilor, se poticni spre Moș Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheță inima, și dăte în genuchi:

— Moș Crăciun, îndură-te, zise popa amețit, țara e mare, mai du-te și pe la alții, că d-ăi mai scutura o palmă de zăpadă, rămîi fără colaci și sunt sărac lipit.

— Ești bogat, părinte, zise Moș Crâciun c-un glas de se cutremură pădurea.

Apoi, plecîndu-se la urechea popii, îi șopti ce-i șopti și se întinse în lungul oaselor. Pe unde atingea cu mînele, crăcile trosneau și săreau așchiile din ele.

Popa se sculă de jos ș-o șterse spre sat, sprinten și vesel, ca și cum ar fi întinerit.

— Ce ți-a spus, părinte? întrebară cu toții.

Popa tăcu și-și cătă de drum.

Morarul făcu cîțiva pași spre Moș Crăciun, îngenuche și zise:

— Rogu-te, Moș Crăciune, ca destul atîta zăpadă, că nu mai dăjugă nimeni la moară, și-mi mor copiii de foame.

Moș Crăciun își suflă nasul, și din amîndouă nările îi săriră două ciubuce de gheață. Și zise morarului:

— Nu cîrti, morar bogat, ai zece sate la moară și tot te plîngi? Mîine pînă în zori te-așteaptă zece care cu grîu și zece cu porumb. 

Morarul se sculă de jos, se scărpină la ceafă ș-o tuli spre casă, nemaiputînd de bucurie.

Veni rîndul pescarului. Făcu și el cîțiva pași înainte și dădu în genuchi.

— Moș Crăciune, nu mă lăsa! îngheață Dunărea, îngheață smîrcul mărilor, îndură-te însă de apa satului, că nu mai văz coadă de pește și-mi plînge muierea în vatră.

Moș Crăciun se scutură și zăpada curse nemiluit, și acoperi pe pescar pînă-n creștetul capului, dăschise gura, și auzi toată nemărginirea, ca și cum ar fi gonit Crivățul:

— Pescar, pescar, ce te milogești, că ai cheag dăstul. Dacă vei da cu plasa și vara și iarna, de un’să mai fie și peștele? Fă o copcă, bagă coșul tău ăl mare în copcă, și mîine din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari și dulci.

Creștinul se sculă de jos ș-o porni spre cămin, scuturîndu-se de zăpadă.

Și cînd văduva începu să-și spuie păsul, Moș Crăciun o îngîna zîmbindu-i.

— Moș Crăciune, sunt săracă…

— Ești.

— Moș Crăciune, am cinci copii…

— Ai.

— Moș Crăciune, vine Crăciunul și n-am porc…

— Vine și n-ai.

— N-am para…

— N-ai.

— N-am mălai…

— N-ai.

— N-am gătej… , - N-ai.

— N-am cojoacă…

— N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moș Crăciun, dăschizînd ochii mari, și genele albe îi trecură de creștetul capului. Aleargă acasă și înhață purcelul de coadă, să nu fugă, acoperă-ți mălaiul, că-l risipesc copiii, și închide-ți ușa cocioabei, că ard lemnele de pomană. 

Văduva se uită lung; tot nu-i venea să crează ce auzise, dar, inimă bună, cînd plecă zise:

— Să trăiești, Moș Crăciune, și să mai vii pe la noi!

— Să trăiești și tu, femeie!

Uriașul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe picior, întoarse spatele și făcu un pas. Și un pas era cît o repezeală. Și făcu doi, cît o goană de cal. Iar în urma lui se băteau crivățul cu austrul, și zăpada se pornise ca niște nori învîrtiți și răsuciți, de n-o pătrundeai cu ochii.

Rămaseră toți cu gurile căscate. Și buni-bucuroși că au scăpat de moșneagul care ducea cu dînsul viscolul, se împrăștiară pe la casele lor.

Popa se certa cu preoteasa și ținea în ruptul capului că Moș Crăciun l-a învățat să nu doarmă toată noaptea și să zică mereu:

„Un colac, un colac abia să-l îndes în sac; d-ar fi cît roata de car, de popă n-aveți habar. Un colac, că mă-npac; doi colaci dacă vrei să mă împaci.”

Numai dacă o zice mereu, pînă a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Și popa îndruga mereu, parcă-și perduse mințile.

Morarul, cum văzu că toate apele au înghețat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gîndi că asta este o minune d-a lui Moș Crăciun, și s-apucă, cioc-boc, să dreagă cîte ceva și să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului d-a doua zi.

Pescarul lacom sparse pe rîu atîtea copci cîte coșuri avea. Dădu coșurile afund și le legă de țăruși.

În ajun, popa plecă cu icoana, dar, amețit că nu închisese ochii toată nopticica, și îmbulzindu-i în minte cuvintele pe cari le turuise într-una, cum intră în casele creștinilor, în loc să cînte „în Iordan botezîndu-te tu, Doamne”, îl duse gura anapoda: „în colac botez… aș, ce spui și eu… no, o,o, î, î, în doi colaci botezîndu-te tu, Doamne”…

Și bieții oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l că ș-ar fi perdut mințile de bătrînețe și mai ales de băutură.

Popa rămase fără colaci. 

Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică străvilarul, căci venise la măcinat un bătrîn cu porumb. Dar apa, cum năvăli și începu să-și îndese sloii de gheață, smulse și dumică roata morii, și morarul rămase și plouat, și fiert, ca vai de el.

Pescarul, cînd se duse să-și caute coșurile, ia coșurile de unde nu-s, căci pe toate i le luase apa. Ridică pescarul cîteva cruci și leturghii lui Moș Crăciun, dar rămase și fără pește, și fără coșuri.

Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului, suflete milostive, gîndind că ea n-are nimic de Crăciun, unii i-aduseră mălai și costițe de porc, alții picioare, alții mușchi. Iar copiii le rînduise în chip de porc, și cel mai mic, un creț cîrlionțat și bucăliu, se legase cu betele de codița lui și, prefăcîndu-se că-l tîrăște porcul, ținea într-una:

— Nea, nea, ho, ho, purcel, ho!

Ei, d-ar fi lumea cum ar trebui să fie, pînă în ziua de azi săracii ș-ar mai îndulci necazurile la zile mari, iar bogații cei lacomi ar mai primi cîte un bobîrnac din Paște în Crăciun. 




https://78.media.tumblr.com/tumblr_ls1cnaR7931qbbmero1_1280.jpg