GLASUL COPILĂRIEI - de Ioan Ciorănescu

  

Era la începutul vacanței Paștilor. Gările erau pline de copii și de părinți cari se întorceau acasă de sărbători, sau cari se duceau să se recreeze de zarva orașului, în vre-un sat dela munte, sănătos și înconjurat de priveliști minunate.

Dar dacă ai fi observat în Gara de Nord din București fețele tuturor cari se pregătiau de călătorie, începând cu cei cari ședeau la rând să-și scoată bilet și sfârșind cu ștrengarii de elevi cari, cățărați pe scările vagoanelor se strigau unul pe altul, n’ai fi văzut o față mai veselă decât a lui Mircea Claudiu. Student în anul I de medicină, Mircea Claudiu nu văzuse de multă vreme satul în care se născuse și copilărise. Tatăl său, notar, îl trimesese să facă liceul în București ca intern ; iar când li se dedea școlarilor vacanță, în tot timpul acestor lungi opt ani de școală, el șezuse la unchiul său, advocat în București. Acesta n’avea deloc greutăți familiare și primise să ia în gazdă pe Mircea, ca să mai ușureze pe bietul frate-său, care avea cinci copii, împrăștiați și ei pe la alte școale : cei mai răsăriți în Târgoviște, iar cei mai mărunței la școala primară din satul Răsvad.

De aceea, în ziua aceea frumoasă de Aprilie, când trenul de Târgoviște se puse în mișcare, când locomotiva începu să șuere prelung, nu era zugrăvită pe chipul nimănui o bucurie mai mare ca pe chipul lui Claudiu. În legănarea mulcomă a vagonului pe șine, legănare pe care de atâta timp nu o mai simțise, el incepea să fie vrăjit de un vis frumos, și nu-și mai dedea seama dacă păpușoiul verde și înalt depe semănăturile din dreapta și din stânga trenului, dacă grâul, orzul, ovăzul și pomii cari începuseră să dea în floare, erau tablouri adevărate, sau el le vedea aevea. Și atunci fruntea înfierbântată de fiorul înduioșării, și-o rezemă de geamul rece și aburit al vagonului; și cineva care s’ar fi uitat de-afară spre el, n’ar fi știut dacă o lacrima se prelinge depe obrajii lui, sau daca aburul s-a prefăcut pe geam în picături ce curg jos repede și voioase. 

Abia apucă el să se desmeticească bine, când controlorul ceru biletele pentru Pucioasa. Puțin după aceea trenul se opri, și Mircea se dădu jos sprinten privind cu părere de rău de trenul de care se despărția și cu uimire și plăcere bătrâna gară, care se uita la el cu aeru-i măreț și scurtător.

Mircea trecu repede pe peron, printre călătorii care nu-l cunoșteau, și apoi o porni pe șoseaua națională ce duce spre Râsvad. Mergea repede ca și cum ar fi fost fugărit de cineva din urmă. Soarele se înălțase pe cer ca de tei suliți, când el sosi acasă. Bătu de trei ori la poartă.

Un câine lățos se ivi din fundul curții, hămăind și arătându-și colții, și în acelaș timp ușa se deschise, și tatăl și mama lui Mircea deteră năvală toți la poartă, întru întâmpinarea celui care venise atât de pe neașteptate. După ce a mâncat, lucru care a fost luat drept motiv de frățiorul lui mai mic, Costel, să mai capete o bucată de budincă, și după ce a trebuit să povestească timp de vreo două ore la cei din casă, ce i se mai întâmplase în timpul unei atât de îndelungate înstrăinări de dânșii, Mircea se duse puțin să se odihnească. Prea era fericit, și prea turburat, ca să mai poată sta de vorbă după ce îl descususeră atâta.

Dar odihna îi fu de scurtă durată. Ca răspunzând melancoliei pe care o resimți el o clipită, gândindu-se la frumoșii ani ai copilăriei sale, duși spre a nu se mai întoarce niciodată, se auzi un sunet trist de clopot. Și sunetul era din ce în ce mai adânc, mai trist, mai grav, mai prelung.

Și par’că se adunau în sunetul acesta glăsuri omenești, cunoscute lui de mult, din copilărie ; și par’că toate glasurile acestea se îndreptau tânguitoare în spre el, cerându-i numai lui ajutorare.

Tresări brusc și-și îndreptă fără să vrea privirea la fereastra care da spre drum. Deodată văzu pe preotul satului, cu barba albă, tot așa cum îl știa de mic, copil, și pe dascălul Simion care purta un steag ros de vreme, pe care era zugrăvit chipul Sfântului Andreiu.

După ei veniau patru oameni care duceau pe umeri un sicriu lung îmbrăcat în catifea roșie, și o femee și o fată învestmântate în negru, al căror plâns îți umplea inima de milă. Apoi urma un întreg convoiu de figuri mâhnite, pe care durerea își dăltuise asprimea ei mută.

Când zări fata îmbrăcată în negru, Mircea păli și se clătină pe picioare. Da, ea era! Eră o fată cu care învățase clasele primare, și pe care de opt ani de zile nu o mai văzuse. Era Tania (așa o botezaseră cu un nume mângâetor cei de-acasă), și nici nu se putea să fie alta căci nimeni afară de ea nu avea obrazul atât de alb și fraged, părul atât de castaniu și strălucitor, ochii atât de negri și talia atât de sveltă.

Și Mircea căută în grabă o pălărie, își aruncă o haină pe dânsul, și ieși afară să urmeze convoiul. Lumea nici nu-l observase, când, încet-încet, sosiră la cimitir. Printre crucile vechi, strâmbe și cu inscripțiile șterse, era săpată o groapă proaspătă, umedă. Și când groparii lăsară să se scufunde sforile cu care țineau coșciugul, când sgomotul de bulgări care se rostogoleau ne-ndurători fu acoperit de glasul preotului care cânta : „Veșnica lui pomenire!“, se auzi un țipăt sfâșietor, întretăiat de suspine. Mircea, care rămăsese pironit locului, simți că trebue să fugă, să nu mai vadă chinurile ființei care îi fusese odinioară dragă.

El se gândise pe drum la o cuvântare pe care s-o țină înaintea mormântului, dar acum înțelegea că e o zădărnicie, față de nemărginita durere pe care cineva o încearcă atunci când pierde un tată.

Când se întoarse acasă, Mircea Claudiu fu trist cum niciodată încă nu fusese. Rând pe rând i se perindau în minte întâmplări din copilărie, peste care predomină chipul luminos al prietenei sale Tania, și pe urmă se gândia la anii pe care-i petrecuse el în liceu, la uitarea care i se așternuse în suflet. Se gândia la nestatornicia simțămintelor sale, și la ore libere din anii de școală, pe care le întrebuințase fără folos. Însă își aduce acum bine aminte o mulțime de amănunte care trecuseră în ochii lui pe atunci nebăgate în seamă. 

Ducându-se odată la un coleg, surora acestuia, care îi făcuse o deosebită impresie lui Mircea, citia: „Călugărul criminal“. Pe alte fete le suprinse vorbind în taină de Sherlock Holmes și de Hick Winter, sau de senzaționalele romane de aventuri ale d-lor Vasile Pop și Rădulescu-Niger. Pe fața multor din aceste fete întrezărise Mircea încă depe atunci cochetărie și fățărnicie ; întrezărise în convorbirile cu ele încă depe atunci o pornire firească a lor de a-l ului prin cunoștințele lor profunde asupra secretelor dansurilor moderne și eroilor atât de simpatici ai filmelor de cinematograf. Poate că prietenii pe care și-i făurise Mircea în școală, nu erau ei îndestul de bine văzuți ca să-l facă să lege prietenie cu fete cu altfel de simțăminte și altfel de cultură; poate că chiar exista astfel de fete, dar nu le-a cunoscut. Mircea nu putea ști cum sunt celelalte, dar după cât putuse el să vadă, se gândia acum cu tristețe la marea deosebire dintre „școlărițele“ dela oraș, și simplitatea prietenei sale din copilărie, Tania. Tot ceeace făcea ea nu era niciodată silit, și vorbele îi erau atât de neprefăcute și sincere iar zâmbetul, par’că pornea din fundul inimei.

Și astfel Mircea fu mâhnit timp de trei zile de-a-rândul. Se mirau toți cei din casă de această schimbare a cărei pricină nu puteau s’o găsească, din cauză că la toate întrebările el rămânea posomorât și nu răspundea nimica. Abia în seara Vinerei Patimilor, când auzi sunând clopetele care chemau pe credincioși la sfânta slujbă, abia în seara aceia când copiii treceau pe ulițele satului cu lumânările aprinse și cu Prohodul în mâini, un zâmbet de nădejde se ivi pe buzele sale. Și zâmbetul acesta fu împărtășit de toți, iar fratele mai mic Costel, sări de gâtul lui Mircea și-l întreabă vesel: „Nene, melgi și tu la biselică ?“ Și fără să mai aștepte răspunsul, căci el se îmbrăcase de mult cu hăinuțe noui și-și cumpărase din târg o lumânare de ceară învârtită în spirală, Costel îi îndesă pălăria pe cap și-l târâ după dânsul. Alte două surori ale lor veniau pe urmă, iar cel mai mic rămânea acasă.

În biserică era o îmbulzeală de nedescris.

Mircea își făcu loc în grabă printre oamenii care se dedeau cu respect în lături, și se urcă pe niște trepte sus, în așa numitul „pod“ al bisericii unde era corul. O voce tainică îi spunea că și Tania trebue să fie acolo. Și intr’adevar o văzu șezând rezemată de balustradă și așteptând să înceapă răspunsurile corului la leturghie.

Privirea par’ca îi eră ațintită în spre ceva pe care ceilalți nu puteau să-l vază, și ochii ei par’ca erau răpiți de o contemplare mută și neturburată. Când văza pe Mircea zâmbetul trist depe buze i se șterse și el se îndreptă către dânsa ca spre o veche prietenă.

În adevăr, emoția pe care o simția, era mai mare cu mult decât chiar aceea pe care o avusese când da examen în fața profesorilor, ori când pe la serbări recită vre-o poezie sau țineă vre-o conferință. Dar nu după mult timp, corul începu să cânte. Mircea cânta alăturea de Tania și vocea îi eră atât de frumoasă, cum nici el nu se așteptase.

Băeții se uitau mirați spre „domnișorul“ care se întorsese dela București, iar fetele trăgeau cu coada ochiului spre dânsul. El se simțea acum mai fericit decât ori când în viață. Deodată începu să răsune acelaș clopot care cu câteva zile mai înainte îi adusese o veste atât de tristă.

Dar sunetul bătrânului clopot nu mai eră acum ca înainte, grav și melancolic. Acum sună repede, viu, vioiu, sburdalnic. Și par’că se uniau în sunetul acesta iarăși glasuri îndepărtate, necunoscute, care îi șopteau la ureche : „Noi suntem glasul copilăriei tale! Întaarce-te spre noi și spre Tania pe care atâta timp ai uitat-o ! Tania! Tania ! Da, da ! Bang, bang ! Noi suntem glasul copilăriei tale !“ Mircea simți că i se umezesc ochii. Și, cine știe de ce, acelaș farmec desăvârșit, aceiași vrajă adâncă el o văzu și pe fața prietenei sale. Îi strânse mâna în tăcere, și privirile lor se îndreptară pline de recunoștință în spre Christul răstignit, depe pânza acoperită cu flori, din mijlocul bisericii. 

Și clopotul le cânta acum melodios fericirea viitoare, iar acum și privirea lui Mircea era ațintită în spre un punct nevăzut, în spre cevă ce nimeni nu putea să zărească, într’o contemplare mută si neturburată... 

TOAMNA - de Alexei Mateevici - (Schiță din viața basarabenilor)

 

Prin tăcerea nopții albastră-fumurie de toamnă, pe deasupra satului adormit trecu un chiot ascuțit de câteva glasuri. Flăcăii umblau prin sat în veselia lor zburdalnică, și noaptea, împreună cu lumina nelămurită a lunii, ce părea înfumurată de norii trecători și de ceață, parcă se zguduia și tresărea speriată. Apoi, în răstimpuri, cântecele prelungi ale flăcăilor străbăteau negurile toamnei și se duceau departe-departe, într-acolo, de unde numai spre primăvară se întoarnă păsările călătoare. Era frumoasă noaptea în mâhnirea ei posomorâtă, și frumos sunau glasurile flăcăilor. Melodia cântecului lor foarte bine se potrivea cu noaptea tristă și somnoroasă, ca și când cântau ei noaptea de toamnă. Și noaptea părea că ascultă această cântare în tristețea ei, în fâșâitul frunzelor, ce cad din copaci și se duc cu vântul ușor și plângător. Și după cântecele lor plângătoare, ca și vântul, iarăși porneau nebunaticele strigăte de veselie. Așa petreceau flăcăii pân-în zori.

Dimineața răcoroasă îi deștepta pe oameni, și satul se înviora în zgomotul lucrului de toamnă, pe când cerul răsăritului își schimba minunatele lui culori.

Toamna era frumoasă și bogată. Anul fusese rodnic, și sătenii cu o bucurie la fel își strângeau păpușoii și-i curățeau, și storceau vinul, și-l beau. În fiecare zi se cununa câte vreo nuntă. Din aer nu lipseau sunetele viorilor și ale fluierelor, iar pământul se zguduia de tropotele acelorași flăcăi veseli și jucăuși. Și soarele zâmbitor scălda în razele sale căldicele adunările pestrițe ale nuntașilor.

Într-o astfel de zi de toamnă, ce urma o noapte luminoasă-fumurie cu chiote și cântări de-ale flăcăilor, moșu Dumitru Putină s-a sculat des-de-dimineață. El era un om nu prea bătrân, așa de mijloc, cu fața întotdeauna rasă, și vioi, iar părul îi era tot negru, dar amestecat cu arginteala vârstei destul de înaintată, în care se afla el. Tot satul îl cunoșteala de un om foarte harnic și cinstit, așezat la minte. Moșu Dumitru se apropie repede de baba lui, mama Zamfira, și zise răstit:

-  Da scoală, bre babă, fi-ți-a de dormit, că-i crăpa. Iaca se trezește satul la lucru, numai tu dormi. Hai mai iute, zic, că păpușoi de curățit mai avem, slavă Domnului. Leneși mai sunteți tu și cu fecioru-tău, Doamne, Doamne!

Mama Zamfira se trezi și cu răutate se uită la soțul său. Ei îi plăcea somnul mult mai mult decât lui moșu Dumitru, și din pricina asta ei foarte adeseori se sfădeau.

Lenea mamei Zamfira curat îl mânca pe moșu Dumitru, nu alta. Și satul foarte se mira văzând că așa un om mintios și cu dare de mână în mijlocul sătenilor se sfădește cu femeia mai în toată ziua.

Mama Zamfira, pe lângă că era cam nesilitoare la lucru, mai era și cam rea la gură și iubitoare de fel de fel de vorbe atât bune, cât și rele, pe care le purta prin mahalalele satului. Asta îl făcea pe moșu Dumitru s-o urască pe mama Zamfira încă și mai mult, încât moșu foarte arareori se unea cu ea și mereu căuta capăt de gâlceavă. Și acu moșului îi veniră toanele de nemulțumire: - Bine-ți mai seamănă ție fecioru-tău, bre babă, urma între acestea moșu Dumitru. Amândoi fugiți de lucru ca dracul de tămâie. Una doarme pân' amiază, da altul îmblă toată noaptea prin sat, stârnește câinii oamenilor și nu le dă pace fetelor să doarmă. Ia, măi, hal pe capul meu, ce-i spânzuratul ista de băiat. Mai bine, bre babă, murea de mititel să nu-l văd mare și nebun, bre babă. Ia sunteți amândoi niște puturoși și de nimic.

Mama Zamfira pân' acu tăcea. Sculată de moșu Dumitru, ea umbla prin odaie dirdicând, bătrână, subțire, cu fața zbârcită, luminată de zorile răcoroase ale toamnei, ce se strecurau printr-o ferestruică micuță. Ea își aștepta rândul, ca să dea drumul puhoiului său de cuvinte.

-  Ce-ți este, mă rog, omule, hăi, de te-ai legat de mine și de Petriță? Ce ți-am făcut, mă rog, noi ție? Am vrut să te omorâm? Să-ți furăm banii din ladă? Să-ți dăm vin cu otravă? Spune. 

-  Fa babă, ieșită din minți! Taci tu, mă rog, și nu da drumul morii tale de vânt, c-apoi știi că asta nu-i bună la mine. Taci și nu vorbi cuvinte de prisos. De-o sută de ori ți-am spus că lenea la Dumnezeu și la oameni îi mai rea decât toate faptele cele rele. Ce mai lehăiești dar în zadar? Știi foarte bine ce lucru faci tu și cu Petriță al tău.

- Ce lucru! Ce lucru! Tot îmi dă cu lucrul lui. Dacă-ți par leneșă, apoi de ce nu ți-ai cătat din tinerețe una mai harnică, să-ți facă mai mult lucru? Toată ziua alergi, te mână în toate părțile, ș-apoi încă îți mai scoate ochii că-i mănânci pâinea degeaba.

- Taci, babă, și du-te de pune pe foc. Acuși o să răsară soarele, și trebuie să ne apucăm de păpușoi. Las' că te știu eu prea bine. Iaca ștrengarul tău nu vine, nici dimineața nu-l mai satură dracul de zbânțuit.

- Ștrengar! De unde te-ai mai luat așa prea cuminte și de treabă? Băiatul îi ca un băiat, cumințel, frumușel, n-are năravuri rele. Ei, negreșit, că cum să nu se veselească, dacă-i flăcău? N-a ședea și el cu tine acasă cu luleaua-n dinți. Poate-a da Dumnezeu și s-a-nsura și el în toamna asta, cum se-nsoară alți flăcăi. Ce tot îl ocărăști și nu-i dai pace?

- S-a-nsura, zise moșu Dumitru, oarecum cu deznădejde. Vei vedea tu cum s-a-nsura el. Ți-a aduce vro fată pe cuptor, și atunci poftim de-o primește. Atunci să taci mulcu și să nu lehăiești nimic.

- Măcar aducă-mi pe cuptor și zece fete, că nu le primesc.

- Asta noi vom mai vedea-o, bre babă. Da eu așa-ți spun acu, că de s-a-ntâmpla vro necinste de asta, apoi să nu te prea fudulești, că nu ți-a fi ție nimine vinovat, decât numai tu însăți, că-i ții parte spânzuratului nostru. Auzi?

- Ție, omule, hăi, hojma îți vine în cap câte una de cele gogonate.

- Hai, hai, nu sta prea mult la vorbă, du-te și-ți cată de lucru. Iaca se ivește de acu soarele. Și în cele dintâi raze ale soarelui, lungi și ascuțite, ca niște sulițe străpungătoare, el ieși din casă și intră-n ocol, ca să-și mai vadă vitele. Iar peste vreun ceas de vreme din hogeagul casei lui se ridică iute un fum cenușiu, pierzându-se în zarea albastră a depărtărilor. Mama Zamfira pusese la foc de mămăligă.

Încet se deștepta satul, și în răcoarea dimineții pornea lucrul de toamnă. 

***

- Unde-ai fost, nemernicule? îl întreabă moșu Dumitru pe Petriță.

Petriță venise din sat atât de beat, încât abia se mai ținea pe picioare. Ochii lui mici și negri luceau și erau umezi. Ei cătau așa, parcă Petriță se speriase și nu înțelegea unde nimerise. Părul îi era zburlit.

Moșu Dumitru și mama Zamfira ședeau în harman și curățeau păpușoi. Moșu Dumitru se uita la fecior cu asprime, iar mama Zamfira se făcea că nu-l zărește și cu luare-aminte despărțea ciocălăii de pănușe. Petriță nu zicea nici un cuvânt.

- Ei, mamă, hăi, se îndreptă moșu Dumitru la mama Zamfira, privește-l pe fecioru-tău, cum îi de frumușel și de cumințel. Ce-i bun, ha? 'Ți place cum îi? Așa că n-are năravuri rele? Da beția, cum îți place, îi nărav bun?

- Măi, potlogarule, îi zise el deodată lui Petriță, eu când eram ca tine, apoi numai gustam vinul și niciodată n-am fost așa de beat, cum ești tu acu. Pe mine mă țineau părinții din scurt, și nimine dintr-înșii nu-mi ținea mie parte, cum îți ține ție mă-ta. Da pe tine măcar ocărăște, măcar nu te ocărăște, măcar bate-te, măcar nu te bate, că-i totuna. Nu înțelegi nici de cuvânt, nici de bătaie. Ești, măi, mai rău decât un dobitoc, că dobitocul, dacă dai cu bățul ori cu altceva, el merge și lucrează, da eu pe tine te-am bătut și tot om, ca toți oamenii, n-am mai scos. Nu-mi sameni tu mie, te-ai aruncat în sămânța cea rea a mâne-ta.

- Dă lasă-l, bre omule, hăi, lasă-l de acu, fi-ți-a odată! Știu că are parte, bietul băiat, de probozit. Du-te, Petriță, dragul mamei, și te culcă. Vezi că tatăl tău e zmuncit din botez.

Petriță încet, pe cumpănite și bolmojind ceva nelămurit, o porni din harman. Moșu Dumitru îi aruncă din urmă o privire mânioasă și-i strigă:

- Și piei din ochii mei, să nu te văd beat. 

***

Soarele scăpăta spre asfințit. Ziua de duminică era posomorâtă. Pe deasupra satului, în cerul cenușiu și nemărginit, umblau niște nouri mari, întunecați, și părea că ei au de gând să cadă (să pice) jos și să turtească tot satul în căderea lor. În posomorârea dimineții nu auzeai alte sunete decât cântecul clopotelor bisericești, și departe se ducea cântecul lor, încetând în câmpiile îngălbenite, pe care se mai vedeau încă turme negre de oi. Iar de-acolo, din nemărginirea câmpiilor și a cerului, ajungea când și când croncănitul prelung al ciorilor. Satul tot poartă o pecete de sărbătoare. Pe drumul cel mare și larg, ce duce drept la biserică, năvălesc într-acolo șiruri împodobite, împestrițate de oameni. Mai mult vezi gospodari, bărbați în stare, apoi bătrâni și fete.

Gospodarii merg domol, așezat. Fetele, îmbrăcate cu rochii albastre, verzi, cu cordele frumoase, roșii și trandafirii, merg repede, vesele la amintirea celor ce le așteaptă mai încolo, când va ieși norodul din biserică și vor prinde a se încinge jocurile.

Flăcăi mai nu se mai zăresc pe drumul ce duce la biserică. Ei se primblă pe ulițele satului, mai mult cuprinși de mijloc, glumesc și trag țăhărci. Așteaptă și ei să iasă mai degrabă popa din biserică, ca să pornească veseliile toamnei.

Și n-apucă a se curma cântecul clopotelor, iaca vine rândul țiganilor. Din biserică iese vreo nuntă cununată, și toți nuntașii o pornesc acasă la mire în cântarea unui marș răsunător, ce-l zic viorile, fluierele și cu dărăbănile țiganilor.

În drum pe tineri îi așteaptă o gloată întreagă de băieței mici, cu cănile pline de apă. Când trec mirele și cu mireasa pe lângă ei, îi udă cu apă să fugă de ei nevoia în viața lor viitoare, așa precum dispare (se face nevăzută) apa.

Mirele scoate din buzunar vreo câțiva bănuți de argint și-i aruncă în mijlocul băiețăraiei. Și multă vreme după asta băieții caută bănuții în colbul drumului, țipând și bătându-se de la ei.

Oamenii cei mai așezați, mai cu dare de mână, de la biserică se împrăștie pe acasă. Mulți din ei se mai duc pe ospeți pe la rude și pe la prieteni să mai bea vreo câteva păhăruțe de vin, că-i păcat să nu bei nimic în ziua de duminică, - așa-i ziua asta lăsată de Dumnezeu, că, neavând de lucru, trebuie să mai bei vin, măcar câtuși de puțin, să te mai veselești, căci altfel îl bucuri pe ucigă-l crucea. Asta-i dat de la sfinți.

Moșu Dumitru Putină îndeplinea cu sfințenie toate obiceiurile satului, păstrate de la strămoși. De aceea, drept din biserică, el se duce la cumnatul Gavrilă să mai șadă - cum îi lucru de sărbătoare - la vorbă pe prispă.

Moșu Gavrilă, om foarte bun la inimă și primitor de oaspeți, șade într-o mahala cu moșu Dumitru, și ei sunt buni prieteni. Bineînțeles că pe un musafir așa de scump, ca moșu Dumitru, el nu-l lasă să șadă afară, ci-l poftește în casa cea mare. Acolo îl pune în capul mesei, înaintea unei garafe destul de mari cu vin roșu, cam tulbur puțin, că e nou, din toamna asta, însă, cu toate acestea, e foarte bun. Lângă garafă stau două pahare, nici prea mari, dar nici prea mici.

Moșu Gavrilă le umple; amândoi dintâi fac semnul crucii cu privirile îndreptate la icoană, cum se și cade să facă niște creștini buni și cu înțelegere.

Apoi moșu Dumitru zice: 

- Ei, să dea Dumnezeu sfântul ca ziua de astăzi să ne fie nouă de bine, să ne blagoslovească Cel de sus pe noi și pe toți creștinii, să ajungem și la anul cu sănătate și cu bucurie să bem vin. Hristos să ne fie de folos, cumătre Gavrilă și cumătră Dochiță!

- Să dea Dumnezeu, răspund într-un glas cumătrul și cumătra. Și moșu Gavrilă și moșu Dumitru își golesc deodată paharele. Mama Dochița, baba lui moșu Gavrilă, o femeie încă frumoasă și grăsuleană, nu bea vin deloc. Ea numai câteodată îl gustă, când asta e de mare trebuință și când fără asta nu poți - pe la nunți și pe la cumătrii, la care i se întâmplă să fie.

Din pricina asta ea nu stă cu bătrânii la vorbă, ci îndată iese și se duce de se porăiește cu de-ale mâncării, pe când în casa cea mare pornește o vorbă liniștită, bătrânească, vorbă de sărbătoare, udată cu vinul nou al toamnei și sărată cu glume sănătoase moldovenești. Și ochii la amândoi moșnegii le lucesc tot mai mult, glasurile li se fac parcă nu știu cum mai vioaie și tot mai mult se aud glume. Și vinul cel roșu tot scade și scade din garafă.

După ce au șezut cu toții la masă, de-au mâncat zeamă bună de găină, făcută de mama Dochița, ce este meșteriță la lucruri de acestea, moșu Dumitru se ridică din locul lui, mulțumește lui Dumnezeu și lui moșu Gavrilă cu mama Dochița și zice:

- Ei, oameni buni, de acu plec acasă, să trag un somn domnesc, știți, să fie ca de duminică. Mai rămâneți sănătoși și să vă văd sănătoși cât oi fi ș-oi trăi și eu, păcătosul.

- Mergi sănătos, cumătre Dumitru, răspund odată moșu Gavrilă și mama Dochița. Moșu Dumitru își pune căciula-n cap și se duce acasă. Apropiindu-se de ogradă, el aude niște glasuri, dintre cari mai mult se deosebește glasul mamei Zamfira.

„Ce dracul, gândește el, cu cine a mai pornit sfada lehăita mea?" Și măcar că prin creierii lui umblă fumul vinului băut, deodată îi scapără prin minte un cuget: „Oare n-a făcut cu bună samă spânzuratul nostru vreo poznă?" Și el se grăbi să intre încet, pe neauzite, pe din dosul casei. Și dintr-o clipă îi zări pe trei: pe mama Zamfira, pe Petriță și pe Mărița, fata Vasiloaiei. Mama Zamfira vorbea din ce în ce mai răstit și mai cu asprime. Petriță tăcea, și ochii lui, ca și atunci când era beat, căutau cu nedumerire; părea că el nu pricepe nimic din ceea ce se petrece pe dinaintea ochilor lui. Privirea îi era tâmpită. Mărița, o fetișoară bine făcută și destul de frumușică, dar îmbrăcată cam prostișor și sărăcăcios, când intrase în ogradă moșu Dumitru, plângea cu mâinile pe obraz.

- Ei, ce mi-ai venit tu mie? zicea tare mama Zamfira, fără a vedea pe moșu Dumitru. Ce cați tu pe la noi? Ai uitat ceva ori ne-ai împrumutat bani și nu ți i-am dat înapoi? Ce-ți trebuie ție? 

Fața mamei Zamfira se roșise de mânie. Nasul ei ascuțit parcă i se ascuțise încă și mai mult. Trec vreo câteva clipe în tăcere. Ochii mamei Zamfira îi ard, nu alta. Ea seamănă c-o pasăre răpitoare, care pare că vrea să se arunce la un mieluș micuț, nevinovat. Parcă vrea s-o înghită pe biata Măriță. Dar Mărița tot plânge, plânge cu amar și nu-i mai poți dintâi înțelege cuvintele ce le rostește în plânsul ei. Ș-apoi, după clipele ce trec, auzi printre năbușiri de lacrimi că zice lungind cuvintele:

- La ba-adea Petriță am v-e-n-i-t eu... Of, Do-a-a-mne, Doa-a-mne... la badea Petriță am venit. Of... of... Și iarăși izbucniri de plâns.

Mama Zamfira se face a nu înțelege:

- Ce, fa? Spune ca oamenii. Ce ți-a făcut bade-tău Petriță, ha? Te-a dat din joc afară ori ce? Tăcere. Petriță se uită-ntr-o parte, ca și cum n-are nici o trebuință nici de plânsul fetei, nici de orișicine pe lume. Moșu Dumitru stă, dosit de casă, și abia își mai ține răbdarea.

Însă iată că din amestecul nelămurit al plânsului și al cuvintelor Măriței iarăși se deosebesc niște cuvinte care îi săgetează inima lui moșu Dumitru.

- M-a făcut de râ-â-s... astă va-a-ră... Acu mă râde tot s-a-atul. Of, Doamne... Ce să fac eu?...

- Cine te-a făcut de râs? Cine te-a făcut de râs? Petriță? Noi? năvălește mama Zamfira într-un puhoi de cuvinte, pe care cu greu le înțelegi. Noi? El? Tu, tu! Singură, singură! Să piei de aici, ticăloaso și blestemato! Nu Petriță, da tu, tu!

Iată că-și pune și Petriță cuvântul lui, ieșind din tăcerea sa îndelungată, el zice cu un glas lung:

- Fa, hăi, ce te-ai legat tu, mă rog, de capul meu? Du-te, fa, hăi, în dracul, că acuși te iau cu bățul de aici, ș-apoi atunci nu-i ști de-a cui ești tu...

Auzind aceste cuvinte, moșu Dumitru nu mai poate mai mult. El sare cu uițeală de după casă și strigă în gura mare:

- Taci, moara dracilor! Taci, mișelule! Ai făcut ticăloșia ș-acu te dai în lături? Hâtru te-a mai făcut mă-ta asta nebună. Da tu, dârdâitoarea necuratului, acu mai ai gură să mai strigi? Ce, n-a ieșit pe-a mea? Nu ți-a adus fecioru-tău ist cumințel și frumușel noră pe cuptor? Acu de ce-o mai ocărăști și o pârăști? Cu ce-i vinovată biata copilă înșelată?

Mama Zamfira se uită la moșu Dumitru și o vrajbă neîmpăcată scapără în ochii ei aprinși de mânie. 

- De unde te-a mai adus dracul și pe tine chiar acu? strigă ea. Ce câinii îți tot vâri nasul unde nu-ți fierbe oala? Las' că și fără tine știu eu cum se poartă trebuințele. Nu trebuie să-mi stârcești numaidecât tu înaintea ochilor. Vezi că ș-așa se strânge lume pe la garduri!

Într-adevăr, de după gardurile ogrăzii și pe la poartă se vedeau deja oameni, femei, fete, privind celea ce se făceau la casa lui moșu Dumitru. Moșu Dumitru tăcu puțin ș-apoi zise mai liniștit:

- Hm, de unde nu s-or strânge oameni, dacă tu îmi faci casa mea și pe mine de râs. Înțelegi? La bătrânețe am ajuns de râsul oamenilor din pricina ta. Ș-apoi încă mai ai gură? Și iarăși moșu Dumitru izbucnește într-un glas puternic de mânie.

- Ce, fa babă! Eu ți-s soț ori cine ți-s eu, ha? Tu și cu fecioru-tău faceți blăstămății de știe tot satul și încă mai vreți să fie asta pe ascuns, să nu știu eu nimic. Văzut-ați cum îs oamenii!

Pornește sfada. Când se mai potolește, când se urcă iarăși în sus. Glasurile răsună în apropierea serii de toamnă, în vâjâitul vântului, ce de curând și-a luat zborul pe deasupra satului și prin câmpiile pustiite. Din ce în ce mai mult norod se îmbulzește pe la ogradă. Salcâmii înalți își încovoaie în toate părțile ramurile negre, subțiri, cu puține frunze verzi și-și dau jos pe cele îngălbenite.

Petriță și cu Mărița stau uitați cu ochii în pământ. Sfada tot nu încetează. Însă iată că chiar atunci, când ea ajunge la vârf, bătrânii aud un glas pacinic, liniștit și îndesat.

- Ce aveți, mă rog, oameni buni? întreabă așezat moșu Gavrilă, c-am auzit tocmai de la casa mea vorbă multă și lungă. Cumătre Dumitre! Cumătră Zamfira! Spuneți-mi, mă rog, dragilor. Ce nedumerire? Da ce-o văd eu aici pe copila asta?

Mama Zamfira se aruncă la cumătru Gavrilă și începe a-i spune mult, îi spune îndesând cuvintele unul la altul și amestecându-le cu ocară așa, încât aproape deloc n-o înțelegi.

Moșu Dumitru îi dă blende, și ea abia nu cade (pică) jos. Apoi, apropiindu-se de cumătrul Gavrilă, îi povestește cele întâmplate. Și moșu Gavrilă, dacă le ascultă pe toate cu mare luare aminte, spune sfătos:

- Ei, cumătrilor! Ce vă mai sfădiți în zadar dintr-așa nimic. Nu face, nu face, dragilor, treaba asta câtă vorbă ați pornit. Ei, s-a întâmplat una cât asta, trebuie s-o dregeți, să fie toate la cale. Ce să mai faceți zvoană să mai știe tot satul, ba încă să mai ajungă pe-aiurea? Nu trebuie. Băiatul, dacă se știe vinovat, să nu se fudulească, să se deie la vina lui. Iaca vedeți cum stă sărmana fată cu lacrimile în ochi? Unde să-și ascundă ea acu râsul și rușinea ei?

- Da cum, cum să se deie el, dacă el nu știe nimic? S-a aninat, bat-o para focului s-o bată, de capul lui, ca păduchele de cojoc, și nu-l lasă. Flăcăul nostru nu-i așa de nebun să-și puie mintea cu o zdrențăroasă ca asta, dă mama Zamfira, stropindu-l pe moșu Gavrilă cu stupit. Ce are ea? Nici un rând deplin de zăstre. Îi goală, ca capul celui pleșcat. Ce i-a lăsat tată-său cel mort. O nimică toată. Cum s-o ia pe dânsa Petriță, fecior de gospodar bun?

Iar moșu Gavrilă, parcă nici n-o aude, își urmează vorbele sale cele sfătoase.

- Cine n-a văzut în zilele lui lucruri de acestea, cum îs la dumneavoastră? Numai cine nu trăiește nu vede așa trebi. Da trebuie să nu vă sfădiți, ci să „împăcați vremea", oamnei buni, că iaca vă vede lumea. Da intrați în casă și ascundeți-vă vorba. Dați mâna, și lucru-i cu sfârșit.

Însă mama Zamfira nu putea să înceteze cu una, cu două. Ea se zătonise, și gura îi umbla ca o râșniță. Moșu Dumitru, liniștit cu totul de cuvintele lui moșu Gavrilă, zise:

- Apoi și eu așa zic, că trebuie să fie cu pace. Da ea, dârdala asta... 

- Mamă Zamfiră, cumătră hăi! Ia taci de-acu! Nici n-am gândit că ești așa de ațoasă la treburile dumitale. Petriță! Tu te știi vinovat cu dânsa? Petriță stă rușinat. După câteva clipe de tăcere el zice:

- Apoi... eu... nu știu. Poate ș-a fost cândva păcatul ista... Nu știu eu...

- Ei, bine, bine. Dați mâna, sărutați-vă și sărutați mâna la cei bătrâni. Măi, fugiți de la ziduri! Ce vă trebuie vouă acolo? A ghidi-ghidi!

Moșu Gavrilă îl ia pe Petriță de mână, îl apropie de Mărița, și ei se sărută.

- Așa! Asta-i altă gâscă. Ei, acu, cumătră, du-te-n beci, adă un ulcior de vin și asta-i toată treaba. Petriță se cunună cu Mărița. Mama Zamfira aruncă la moșu Gavrilă o privire răutăcioasă, dar n-are ce face.

Toți intră în casă; și afară iarăși domnește liniștea și se aude numai vântul. Oamenii se duc de la ogradă. Iar dacă au intrat, Petriță și cu Mărița se pun în genunchi înaintea moșului Dumitru și a mamei Zamfira și, înroșiți de rușine, le sărută mâinile, ș-apoi asemenea și lui moșu Gavrilă. Moșu Dumitru zice, stând în picioare:

- Ei, copii, acu v-ați întorlocat pentru toată viața. Să deie Dumnezeu să vă fie traiul frumos, bogat și liniștit, fără bucluc și neînțelegeri în casă. Să vă blagoslovească Domnul.

- Fa, Zamfiră! Ian du-te-n beci și adă niște vin de-al nostru. Mai iute. Mama Zamfira ia ulciorul și iese. Iar moșu Gavrilă se apropie de Petriță și Mărița, îi sărută în frunte și le zice c-un zâmbet de bunătate:

- Iaca, dragii moșului, c-ați ajuns mire și mireasă ș-o să aveți casa voastră. Să trăiți bine, că asta-i bogăția soților. Dacă îți fi uniți în toate, și Dumnezeu se va uni cu voi, va fi bun cu voi și vă va da la casă toate cele de trebuință. Ascultați cuvintele moșului, că nu veți fi pe urmă căiți. Să trăiți, să faceți bani și copii și să ajungeți pân' la adânci bătrânețe. Da eu acu iaca vă dau darul meu pentru gospodăria voastră cea viitoare. Nu se știe, voi mai ajunge eu să joc la nunta voastră ori nu, da ce-i în mână nu-i minciună. Primiți!

Și moșu Gavrilă scoate din pungă zece ruble de aur și le dă lui Petriță. Apoi vine mama Zamfira cu vinul și pornește o veselie pân-în răsăritul zorilor.

Soarele a apus. Pe cerul asfințitului arde o flacără roșie-deschisă. Vâjâie vântul. Se apropie amurgul, și ciorile zboară pe deasupra satului și a câmpiilor, cântând cântecele lor de toamnă. 

Noiembrie 1906

PRIVIND O STEA TERESTRĂ - de Dimitrie Anghel

 

Am în fața mea un glob terestru. Un albastru uniform spune imensul oceanelor, marea împărăție a apelor, nemărginirea mișcătoare care nu-și mai află astîmpăr, fluidul element ce predomnește asupra uscaturilor. Figuri bizare, pe care aleargă umbre ușoare ce înseamnă uriașii munți, dungi abia scrise ce sunt fluviile mari, locuri goale și necunoscute ce sunt imensele pustiuri, pe care n-a călcat poate pas de om, zugrăvesc continentele.

Cu cît curba urcă spre poluri, mai trist, mai gol, mai necunoscut se întinde rotundul pe care trăim. Acolo stînci de ghiață dăinuiesc de veacuri, ghețari uriași își ridică ascuțitele vîrfuri spre cer, eratice blocuri coboară dezrobite din cînd în cînd de soarele avar, ca să vie spre noi.

Imensul albastru, ce înrămează ceea ce n-au putut încă să cuprindă valurile, e însemnat cu toate acestea de slabe cărări negre, de puncte de cerneală așezate unul lîngă altul, de un paianjeniș de fire încurcate, ce-și povestesc tovărășiile ce le-au legat oamenii, de nevoile ce au întins punți mișcătoare de la uscat pînă la uscat, pentru ca fiecare să-și poată schimba rodul ce i l-a hărăzit darul soarelui și să se poată îndestula pentru a-și perpetua progenitura. Pe cărările acestea mișcătoare de cînd e lumea, albe pînze s-au întins și negre catarguri s-au mișcat ducînd cu încredere toată schelăria lor de lemn, spre alte țări și alte continente, neavînd altă busolă decît înghețata crizantemă de argint a stelei polare.

Nume pline de faimă se cetesc pe rotundul globului, sonore nume care nu mai spun nimic decît gloria unui trecut, puncte de doliu și de umbră, cărora numai luminile lunare li se mai cuvin... 

Civilizațiile au mers și cu trudă și răbdare au străbătut continentele, dinspre Orient spre Occident a călătorit lumina...

Deasupra, uriașul cer cu înfricoșatul lui norod de lumini s-a preschimbat poate și el, multe astre poate s-au sfărîmat și multe altele și-au arătat deodată fața luminoasă, rupînd învelișul de catifea care îmbracă neantul.

Foarfeca întîmplărilor, ca un copil care se joacă, schimbă și va schimba necontenit fața nemărginitului univers : legi fatale mișcă puteri necunoscute, dezlănțuie cataclisme, decretează morți, pe cari nici nu le putem bănui, și noi, pe rotundul acesta, care e globul nostru, ne înșelăm, stropim cu picături de sînge hotare ce zicem că le-am moștenit din străbuni, ridicăm tot felul de steaguri pe cari ard toate culorile împrumutate prismei solare ca și curcubeul.

Mișc însă globul și văd țara mea, bucata de pămînt, udată și ea de atîta sînge și lacrimi, pe care m-am născut, și mă întreb de ce, din tot globul acesta imens, împrejmuit de atîtea ape albastre care așteaptă paciente ca să cuprindă uscatul, mă înduioșez mai mult. Amintirile vin, cu glasul lor depărtat, cu farmecul lor straniu, cu duioșia lor, contra cărora nu poți să te aperi ; cu cenușa tristă ce-o poartă pe umeri și pe față, cu surîsul trist ce-l au morții pe marginile gurii, ca să mă cheme, dar le înlătur...

N-au drept oare atîția cari s-au născut ca și mine pe același pămînt, învîrtind sfera aceasta pe care se zugrăvesc atîtea uscaturi despărțite de linii albastre ale apelor, să-și recheme și ei amintirile, să se lase legănați de farmecul lor, să-și caute în fața rîurilor icoana pe care o aveau cînd erau copii, să plîngă și să se înduioșeze de priveliștele pe cari le-au văzut de cînd s-au născut; și, îmboldiți de acestea, să-și rostească durerile și bucuriile, în graiul pe care l-au învățat și pe care îl găsesc mai sonor și mai apt de a se exprima, cum o fac și eu ?...

Viața curge ca un fluviu imens și noi suntem viața. Imensul fluviu are însă două maluri și mulți dintre cei ce ne-a aruncat întîmplarea pe infima noastră bucată de pămînt, ce-o văd zugrăvită pe globul terestru, stăm despărțiți de adîncul albiei în care aleargă valurile.

Același cîntec ne murmură și unora și celorlalți neîntrerupta goană de unde ; aceleași priveliști vedem și unii și ceilalți în limpezimi ; aceiași nori, ce întunecă fața apelor, ne întunecă pe unii și pe ceilalți ; aceleași melodioase cîntece, ce le trezește fluidul element, ne lovește auzul și se repercută în sufletele noastre...

Și cu toate acestea, stăm deoparte, nimenea nu întinde o punte, nimenea nu se întreabă că cernutul mărunt de pulbere și de nisip, că rostogolitul pietriș care face albia rîului peste care curge nepăsătoare sonora melodie a apei care merge aiurea și se depărtează necontenit de noi l-a adus de cine știe unde și l-a lăsat aci pentru că n-a putut să-l ducă mai departe. 

Pietrișul acesta care formează albia, patul acesta mișcător de silexuri și de cremene, izvorul acesta greoi și material, căci e și el un izvor care mișcă, s-a înfrățit cu toate acestea. Rostogolit de valuri și aruncat din pripor în pripor, s-a rotunzit și a luat aceeași formă, s-a asemuit și a devenit uniform, s-a șlefuit și a alunecat, a făcut concesii poate și și-a pierdut întîia față, și-a renegat colțurile și asperitățile, ca să se poată aciuia și face un conglomerat peste care să treacă fluctuantele ape, care se duc aiurea ca și vremea.

Așa am venit și eu poate și m-am așezat, imensul fluviu al timpului m-a purtat și m-a adus de aiurea, ca și o piatră fără amintire, am uitat pe unde am fost, nu vreau să mai știu ce valuri au trecut peste mine, nu simt decît înfățișarea firului de nisip și a cimentului întîmplător care m-a făcut un tot.

Iubesc dar albia peste care curge vremea, iubesc patul unde m-am aciuiat, iubesc firul de nisip care m-a legat pe vecie cu celelalte tovarășe...

Aceste sunt gîndurile ce-mi vin învîrtind sfera terestră. Ghemuitul și micul contur pe care îl scrie țara mea față de imensitatea marilor continente mi-e scump, pentru că aici m-am născut; mi-e scump pentru că am uitat pe unde m-au purtat valurile ; mi-e scump pentru că nicăiri nu m-aș recunoaște, pe unde m-aș putea întoarce; mi-e scump pentru că amintirea altor vremuri a murit în mine...

Deasupra mea, cel ce mișcă nesfîrșitele infinituri de globuri, precum mișc eu acum, jucîndu-mă, sfera aceasta de carton, zugrăvită în tot felul de culori, căreia îi dă necurmat asalt nemărginitul apelor albastre, oare nu cată el ironic la mine văzîndu-mă privind cu nespusă duioșie dunga neagră pe care un geograf iscusit a conturat-o împrejurul țării mele ?

Ce-mi pasă, eu cînt sfidînd zîmbetul lui și, cînd privesc celelalte continente, surîd și îmi spun că aici unde m-am născut, aci se va dezbrăca făptura mea de lut și aci voi lăsa schela mea de oase, care se va face pulbere și se va întoarce în pămîntul ce m-a ocrotit, în bucata aceasta infimă pe care o dungă de tuș o mărginește de imensitatea sferei terestre ce o învîrt astă-seară între degete, gîndindu-mă numai ce va deveni turburatul meu suflet după moarte. 

PRIVIND VIAȚA - de Garabet Ibrăileanu - - MAXIME DESPRE VIAȚĂ

 

Garabet Ibrăileanu ( 1871, Târgu Frumos - 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc. 

Nimeni nu reclamă mai mult toleranța decât cel netolerant, pentru că toleranța ta este condiția de viață a netoleranței lui. 

Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalți nu le face onoarea intransigenței tale. 

Nu mărturisi sentimentul nobil pentru care ai făcut o acțiune, căci nu vei fi crezut. Inventează unul mai puțin nobil și dă-l ca motiv al acțiunii tale, pentru ca oamenii să nu-ți atribuie unul rău de tot. 

De câte ori te văd sincer, am impresia că, în războiul tuturora contra tuturora, tu ți-ai lăsat armura  acasă. 

Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate: acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilității: copiii. 

Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzație, un sunet, o culoare, atingerea mânii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire.

Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și, dacă sunt prea proști, reușesc să se înșele singuri. 

Cine nu e politicos cu slugile și cu animalele, n-are instinctul politeții, ci dresajul, și n-are sufletul suspus. 

Pentru un om cu adevărat inteligent, a minți este o sforțare, pe care și-o impune penibil, minciuna contrazicând raporturile reale din lume, prea clare și tiranic impuse minții inteligente. 

De zece ani ești prieten de aproape cu o femeie și vă ziceți „dumneata". Acum un ceas ai văzut întâia dată pe o femeie, care ți s-a dat și al cărei nume nici nu-l știi, și vă ziceți „tu". Oare singura apropiere dintre suflete este corpul? 

Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede.

Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede. 

A regreta că nu te-ai născut altfel, este a regreta că te-ai născut tu, și nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel, este a dori să mori tu și să se nască altcineva. Căci tu, tu ești tu. 

Mila, când nu e însoțită de o iubire infinită, e mai ofensatoare decât disprețul. 

O femeie care iubește pasionat nu glumește niciodată, în societate, cu bărbatul iubit sau pe socoteala lui.

Toți oamenii doresc un lucru simplu, naiv, logic: ca universul întreg să se comporte astfel, încât să le fie bine lor -- și le e necaz dacă cumva universul, la începutul lui, a apucat pe o altă cale decât în vederea acestui scop. 

Cineva spunea: Prostiile și absurditățile celor de aproape mă înfurie. Ale celorlalți mă amuză. 

Un roman stoarce lacrimi de admiraţie naturilor artistice prin pasajele lui frumoase, şi lacrimi de compătimire naturilor sentimentale prin pasagiile lui patetice.

Nu uita un moment că în orice raport cu oamenii ești în stare de război. Cu dușmanii, cu prietenii, cu cunoscuții, cu străinii, cu femeia sau cu iubita ta -- bagă de seamă ce vorbești și cum vorbești, cât și când îi frecventezi, cum te arăți: vesel, trist, indiferent, tăcut ori vorbăreț. Nu fi un moment distrat, nu te iluziona un moment că ești în stare de pace ori de armistițiu, căci celălalt te-ar surprinde. 

Fata, pe care ai iubit-o la optsprezece ani și n-ai mai văzut-o de-atunci, o iubești toată viața. 

Câți oameni ar prefera să moară ei, decât să se scufunde un continent în ocean?

Dacă nu crezi în nici un Dumnezeu, atunci ce te împiedică să-ți fie scumpe credințele și ritualele care au consolat pe tatăl tău și pe mama ta și le-au ușurat ceasul greu al morții? 

Femeile au mai multă delicatețe în realitățile iubirii decât bărbații. O femeie normală nu va intra niciodată în intimități cu un bărbat de pe o treaptă socială cu mult inferioară ei, ori cu un bărbat pentru care nu are cel puțin afecțiune. Pentru bărbați asemenea incompatibilități de obicei nu există. Această deosebire se poate exprima pe scurt astfel: este indiferent la urma urmei pe cine supui, dar nu este indiferent cui te supui. 

Dacă n-ai în tine destulă politețe pentru toată lumea, fii mai politicos cu inferiorii decât cu egalii, mai politicos cu egalii decât cu superiorii. Lipsa de politețe față cu egalii și cu superiorii este numai o necuviință, care îți poate atrage represalii, pe când față cu inferiorii este o cruzime și o lașitate, căci provoacă o durere care nu poate riposta. 

O nenorocire venită din propriile noastre greșeli e tot atât de fatală ca și una venită din senin, dar iluzia liberului arbitru ne face să suferim cu atrocitate de cea dintâi, pentru că ni se pare că am fi putut-o evita.

Când un prieten te părăsește în nenorocirea lui, îți dă tot atâta dovadă că nu ți-a fost prieten adevărat, ca și când te părăsește în nenorocirea ta.

Deosebirea dintre dominarea femeii de către bărbat și dominarea bărbatului de către femeie este deosebirea dintre tiranie și dictatura sclavilor. Când nu domină nici unul, nici altul, e război civil.

Dacă ai îndoieli asupra ta, nu le da pe față, ca să nu dai prostiei dreptul de a-și permite cu tine aceeași atitudine, împrumutând-o de la tine. - Garabet Ibrăileanu